"Pur și simplu exist și nimic mai mult. Tot ce a fost literatură s-a dezlipit de mine. Nu mai sunt cărți care trebuie scrise, slavă Domnului!
Atunci asta ce e? Nu e carte. E calomie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insulă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții...a ce vrei tu... O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.
Ca să cânți, trebuie mai întâi să deschizi gura. Trebuie să ai 2 plămâni și ceva cunoștințe de muzică. Nu e nevoie să ai acordeon sau chitară. Esențialul e să vrei să cânți. Deci ăsta e un cântec. Așadar, cânt."

"Lumea în jurul meu dispare, lăsând ici și colo urme de timp. Lumea e un cancer care se mănâncă pe el însuși...cred că, atunci când marea tăcere va învălui totul peste tot, muzica va ieși în sfârșit triumfătoare. Când totul se va retrage din nou în pântecele timpului, haosul va fi iar stăpân și haosul e răbojul pe care se scrie realitatea. Tu, Tania, ești haosul meu. Iată de ce cânt eu. Nu sunt nici măcar eu, este lumea muribundă care face timpul să năpârlească. Trăiesc încă, lovindu-te cu picioarele în pântece, o realitate despre care trebuie să se scrie."