Atît de departe de casă


Soarele era pe muchia dealului, spre asfințit. Mă jucam cu Ciobănică, iar tata în gura podului arunca fânul într-o căruță. Un frate mai mare îl stivuia cu grijă.
-Unde îl duci tată? l-am întrebat
Ciobănică se ascunsese sub căruță și nu voia să mai iasă.
-Am primit somația să dăm cota de fân. Ai vrea să mergi cu mine, la bază, la Hârtiești?
-Daa, daa. Tropăiam de bucurie. Apoi m-am băgat sub căruță, l-am apucat pe Ciobănică de ceafă și l-am scos de acolo. Ne-am dus în spatele casei și-am alergat spre râu să ne jucăm.
Nici nu se luminase de ziuă când am pornit cu o căruță trasă de două vaci. Tata mergea lângă ele, hăis Breaza, cea Bălaia, iar eu cocoțat pe fân, mă lăsam legănat în mersul agale al vacilor.
Înainte de prânz am ajuns la bază. Era forfotă mare acolo. Căruțele trase de cai, boi și de vaci, așteptau înșiruite pe marginea drumului. În curte cineva striga și plângea că nu mai vine încă o dată pentru 50 de kg. de fân orice s-ar întampla, iar lângă cântar, câțiva oameni priveau pierduți.
Un funcționar i-a spus tatei că nu mai primește fânul nostru, să revenim peste o săptămână, sau, dacă vrem neapărat să-l predăm azi, să mergem la Drăghici. Tata a încercat să-i explice că încărcătura este mare, că s-ar putea ca vacile să nu poată urca dealul, că ăla mic n-o să poată merge atâta cale pe jos, dar omul nu s-a lăsat înduplecat. S-a răstit la tata să elibereze locul și i-a spus că nu e treaba lui dacă vacile n-or să poată urca.
Ne-am indreptat spre coastă. Cât vedeai cu ochii numai pădure. Mi s-a făcut deodată frică. Nu mai îndrăzneam să întreb nimic. Drumul devenea tot mai pieptiș și-aveam impresia, că dintr-un moment în altul căruța se va prăvăli cu vaci cu tot în prăpastie.
Cu o furcă înfiptă în fân, tata împingea cât putea, iar eu mânam vacile cu o nuielușă. Asudaseră puternic și se opreau tot mai des.
Haide, zicea tata și porneam încă o dată și încă o dată. Căruța nu fusese pregătită pentru așa drum și nu avea rac. Să nu pornească la vale, căram după mine un bolovan pe care îl puneam sub roată imediat ce se oprea.
Am răsuflat ușurat când am ajuns în vârful coastei . Din vaci se ridica abur. Și tata era transpirat. S-a șters îndelung pe frunte, pe față, pe barbă. Abia atunci am prins glas.
-Mi-ai luat ceva de mâncare?
A căutat prin buzunare și mi-a dat un covrig.
-Urcă-te! mi-a spus el. Sau mai bine nu, e periculos.
A împiedicat roata cu un lanț, a verificat prăjina care fixa fânul, a strâns-o încă o dată, apoi mi-a spus să mă țin cât colo de căruță, că dacă s-o răsturna să nu mă prindă sub roți.
Am pornit-o la vale. Deși întâlneam tot felul de șanțuri și gropi, mergeam repede, așa că la amiază, am ajuns la Drăghici.
La bază nu era nimeni. Tata mi-a spus să-l aștept acolo că el merge să caute funcționarul. Am dat o mână de fân la vaci și m-am cocoțat încă o dată în căruță. Stam pe spate și mestecam un pai.
Ațipisem când l-am auzit pe tata strigându-mă “Mergem la Mihăiești, aici nu mai primește fânul de zece zile”.
N-am mai întrebat cât mai e până la Mihăiești. Mă temeam de un singur lucru, dacă n-o să-l primească nici acolo?
Tata lovea din ce în ce mai des vacile, dar ele mergeau în același ritm. Dinspre muntele Iezer Păpușa norii negri înaintau cu viteză.
Rămăsesem cu ochii pironiți pe cer. Mi se făcuse gol în burtă din cauza norilor. Murmuram încet: “Cărămidă rea, dă doamne să stea….”.
Se înserase când am ajuns la baza din Mihăiești. Magazionerul tocmai încuiase și ne-a cerut să venim a doua zi.
Tata a insistat, a arătat cu mâna spre mine și a spus că mă îmbolnăvesc dacă rămânem peste noapte, că suntem veniți tocmai din Vulturești peste două dealuri și îl roagă să nu se supere că am ajuns așa târziu.
În cele din urmă omul s-a înduplecat și ne-a lăsat să descărcăm căruța. I-a dat tatei un bon și am pornit iar la drum.
Era întuneric beznă și burnița. Se auzeau picăturile de apă care se prelingeau pe frunzele fagilor. Eu și vacile abia urcam coasta. Mi se închideau ochii de somn și aveam impresia c-o să adorm mergând. Rămâneam tot mai în urmă.
-Urcă-te, mi-a zis tata într-un târziu. M-am ghemuit în grămăjoara de fân ud. Mi se părea cel mai grozav așternut. Tata și-a scos haina și m-a învelit. Apoi n-am mai știut de mine.
M-am trezit brusc. Era atât de întuneric că nu se deslușea nimic, se auzeau numai niște șoapte. Mi se părea că sunt acasă și am întins mâna spre mama. Chiar atunci a trosnit un vreasc. Ecoul pădurii a repetat țipătul meu de mai multe ori. Din întuneric s-a auzit o voce aspră: ”Bine, mergeți sănătoși. Nu cumva să spuneți că ne-ați întâlnit”.
Tata s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă m-am speriat.Am făcut semn din cap că nu.
-Cine a fost, l-am întrebat încet.
- Un om.
-Era bandit?.. Partizan? Dacă ne omora?
-Ai grijă, nu povesti copiilor ce-ai văzut.
-Au fost partizanii?
Tata nu mi-a răspuns.
- Hăis Breaza, cea Bălaia, îndemna el vacile din când în când.
Legănat de căruță am adormit iar. Se lumina de ziuă când am intrat în Hârtiești. Dârdâiam și hainele se lipiseră pe mine.
- Ar trebui să mergi pe jos, să nu faci vreo pneumonie, s-a arătat el îngrijorat.
Soarele se ridicase bine când am intrat în Vulturești. “Mulțumescu-ți Doamne că am ajuns acasă”, a zis tata.
Hainele se uscaseră pe mine și aș fi vrut să mă opresc la școală. Copiii erau în recreație. Când m-au văzut, s-au bulucit la gard și-au început să strige : ”Colivarul, colivarul”. Și râdeau și ne arătau cu degetul.
Tata nu-i auzea;dacă aș fi îndrăznit,le-aș fi spus că nu-mi place coliva, că în viața mea nu mâncasem colivă!
În loc să mă opresc la școală am pus capul în piept și am mers mai departe.
Mi-era rușine de copii, de oamenii din sat, mi-era rușine că tata e preot, că Mitu Ana îl chemase la școală și îl judecase în fața întregului sat. Tata mă luase și atunci cu el. Nu spusese nimic, nu se apărase în nici un fel, iar eu, deși copil, mă revoltam până la furie că el nu se apăra.
- De ce ai tăcut? l-am întrebat acasă.
- Ce puteam să fac, a oftat tata. Ne-o ajuta Dumnezeu și de data asta și-om trece valul..
- Cum adică?
Tata n-a apucat să-mi explice. Mama l-a certat strașnic că mă învăța lucruri care o să-mi aducă necazuri la școală.
Atâția oameni l-au batjocorit! Cu cât se arăta mai inofensiv cu atât simțeau nevoia să-l strivească mai tare.
Era o glorie pentru Bulibașa, primarul de atunci al satului, venit niciodată nu s-a știut de unde, să inventeze una și mai mare pentru a-și bate joc de el. Și într-o zi, Bulibașa însoțit de trei inși, i-au cerut tatei băutură. Au tot băut până abia se mai țineau pe picioare, apoi i-au spus să joace, așa cum voiau ei. Și râdeau să se prăpădească iar tata juca și nu spunea nimic. Chiuie mă, n-auzi? Și tata chiuia și eu mă miram de veselia lui. Iar după atâta timp două broboane îmi strălucesc în ochi.
În Sala Cantacuzină nu vedeam nimic altceva decât figura uriașă a tatei, blajină, generoasă, neurâțită niciodată de furie. Mi-am pus mâna streașină la ochi pentru că lacrimile îmi curgeau șiroaie și-mi era rușine de toți aceia care ar fi putut să mă observe plângând într-o sală de concert.
Plângeam și simțeam o mare ușurare. Ca într-o străfulgerare întreaga viață a tatei îmi trecuse prin fața ochilor ascultând muzica lui Schumann.Cum a făcut el din Dealul Ulubei o grădină ca un rai, cum a împădurit cu elevii râpile din Vulturești, Bărzești și Voroveni, cum a ridicat un monument pentru eroii satului căzuți în primul război mondial.
Când satul l-a petrecut pe ultimul drum în suspine, el, care întotdeauna fusese deasupra noastră, umpluse și atunci golul care se căscase prin dispariția sa. Pentru că oamenii vorbeau despre faptele lui.
Ultimele acorduri ale pianului se stinseseră de mult, dar încă reverberau în mine.

Când sala a început să se golească, m-am ridicat și-am întrebat cine sunt părinții fetei care a interpretat muzica lui Schumann, pentru a-i felicita.
În gând îi mulțumeam tatălui meu pentru acea călătorie ... Pe atunci plăteam cotă la carne, la lapte, la cartofi, la ouă, la fasole, la nuci ... iar eu, ultimul său copil din cei nouă, nu înțelegeam de ce fânul trebuia dus, atât de departe de casă!




Nicolae Aurelian Diaconescu
28 ianuarie 1993