La 50 de metri de pământ, în bătaia vântului stau și beau o bere. Singur, fără nici un om căruia să simt nevoia de a-i spune toate astea. Motivul e simplu: mi s-ar părea penibil. Nu știu de ce-mi place să stau așa departe de sol, doar tot timpul am fost un fricos – poate să-mi placă doar izolarea. A, da, și apusul! Apusul e extraordinar. Ar trebui ca asta să fie romantic? Mă îndoiesc. Ar trebui doar să fie frumos? Nici măcar. E doar complicat și mie mi-au plăcut mereu lucrurile complicate, lucrurile la care nu se gândește nimeni. Privesc cu un fel de curiozitate spre orizontul ușor întunecat și nu mă pot abține să spun: sunt doar ecuații diferențiale, sunt doar transformări Fourier bine estimate; în cele din urmă sunt doar șiruri de unu și zero. Unuri și Zerouri ne vor duce Acolo. Da! Poate, nu știu de ce, o să fie mai mulți zero decât unu. Pentru unul care visează atât de mult ca mine, cu siguranță așa o să fie.
Mă ridic din țărâna de pe masivul bloc de beton. Îmi scutur pantalonii de praf și privesc în jos. Mă ia cu amețeală. Ãsta chiar e un paradox inutil – ce scop să aibă senzația asta, care mai mult îmi crește probabilitatea să cad? Iar am uitat! Nu există scop și probabilitate – ci doar cauză și efect. De exemplu, care ar fi cauza faptului că eu m-aș arunca acum? Curiozitatea, dezamăgirea, alcoolemie? Lipsa dorinței de a trăi sau vreo genă sinucigașă? N-o să mă arunc, fiți liniștiți. Adică, fiți realiști – un cadavru care să spună restul poveștii? Sau să îmi narez viața în cădere liberă? Inevitabil, meditând la toate aspectele, asta fac – narez în cădere liberă. Se spune că în ultimele clipe îți trece toată viața prin cap, dar am îndoielile mele. Ori nu e vorba despre toată viața, ori se pierd multe detalii și se aleg momentele esențiale. Cum spuneam, n-o să aflu prea curând, dar ăsta nu-i motiv ca să nu mă întreb. În clipa impactului mai apuci să simți durerea? Îți auzi oasele trosnindu-ți? Pielea rupându-ți-se ca hârtia igienică? Mai e timp să te doară? Zece etaje sunt un drum suficient de lung ca să te simți imponderabil sau ca să mori literalmente de frică? Un singur lucru e sigur – lumea îți dă mai puțin interes când trăiești decât în clipa când mori. Probabil fiindcă îi deranjează mirosul de leș.
Am aruncat sticla urmărind-o cum se prăbușește spre un moment singular de glorie.

Când m-am trezit, era dimineață și soarele strălucea pe sub jaluzeaua pe jumătate lăsată. Încă un vis ciudat și lipsit de sens. Pentru mine și visurile sunt monotone. Nici măcar acolo nu pot să fiu altcineva, altceva. Plictiseala, monotonia mă urmăresc și în visuri. Dorm, dar când visez sunt conștient, lucid. Nu mă pot lăsa sedus de minciuna visului, de realismul lui fals. Câteodată, mă trezesc cu flash-uri scurte și discontinue, care dispar încet pe parcursul zilei, de parcă ar fi arse de lumină, de lume.
Mă dau jos din pat și mă îndrept spre baie. Nu mă mai surprinde nici măcar răceala colacului WC-ului. Urmează un duș scurt. Mă rad și vreau să mă spăl pe dinți. Berea din vis îmi lăsase gustul ăla amar în gură? Am luat tubul de pastă de dinți, dar când să apuc periuța din paharul mereu umed și, într-un fel cu care mă obișnuisem, jegos, am avut o surpriză: erau două periuțe. A mea: roșie, semitransparentă, cu peri tociți. Cealaltă: albă, cu linii albastre, evident folosită de cineva, dar destul de îngrijită. Mi s-a părut amuzant. Mă intriga totuși: îmi schimbasem periuța și uitasem sau îmi intrase cineva noaptea în garsonieră și „plantase” respectivul intrument al igienei dentare, nu puteam să-mi dau seama. Pe de altă parte, poate era mâna Guvernului sau a extratereștrilor. Dacă aș fi continuat să-mi fac probleme și pe seama asta, sigur mă îndreptam cu pași repezi spre Spitalul 9. Am luat periuța misterioasă și am privit-o câteva clipe – imaginea ei nu-mi spunea nimic.
Era vremea pentru micul dejun. Două sandwich-uri băgate la microunde. Cât de previzibil. Am privit din nou pe geam și eram plictisit. Încă 30 de secunde până cașcavalul avea să se topească și să se reverse peste feliile de pâine. Am pus mâna pe un pix și am început să-mi arunc ochii pe unul dintre pliantele alea pe care le primești prin poștă. „Superofertă de vacanță, Insulele Tenerife”. Hai sictir! Brusc, m-a cuprins o dorință inexplicabilă de a măzgăli poza alăturată, prezentând o roșcată pe un plajă însorită, cu marea azurie în spate. Surprinzător, m-am calmat și am desenat lin și cu o precizie nemaiîntâlnită de mâna mea, o curbă exponențială netedă, atât de netedă. O exponențială scufundată! Asta mi-a stărnit râsul și memoria unei întâmplări care mă marcase atât de mult, dar totuși atât de nesemnificativă. Cursul gândului mi-a fost brusc întrerupt de piuitul enervant. Micul dejun era servit. Dar totuși n-am putut să uit: o exponențială scufundată. E ciudat cum toate tâmpeniile stârnesc obsesii, speranțe, amintiri și alte informații excedentare care dau profunzime psihicului nostru – omnidisfuncțional.

Ce fac eu când ajung la serviciu? Mă joc Minesweeper și aștept să se strice ceva. Sunt administrator de sistem la o firmă de... Mă rog, nici nu știu exact cu ce se ocupă și de fapt nici nu mă interesează. În general, nu se strică nimic, fiindcă la fel de în general, nu merge nimic. Iluzia necesității mele acolo este păstrată doar de ajutorul prestat unor secretare, majoritatea ori prea grase, ori prea bătrâne, care își prind degetele în taste când trebuie să adune două numere. Bineînțeles, există excepții și există greșeli ... Ele sunt singura speranță, ca un fel de drog. Fără ele ce ne-am face? Dar să lăsăm asta pe mai târziu.
Sunt un tip calm de obicei, dar când îl văd pe tipul ăsta, Marian, îmi vine să-i crăp capul în ritmuri de Wagner. De ce? E greu să explic clar. În primul rând, nu pot să-l suport, urăsc felul lui de a fi. Un sentiment foarte bine definit. Trebuie să am grijă să-mi termin cafeaua până vine el la birou, fiindcă altfel îmi vine greața. O greața atât de puternică încât nu mai pot nici să mă ating de o cafea fără zahăr. Când văd stropii de gel atârnând de pe freza lui meticulos aranjată trec deja la lucruri serioase, adică îmi vine să vomit. Judecând atât după cum arată, cât și după cum vorbește, seamănă cu un șobolan neras care cioflăie boabe de porumb. Cel mai grav e când leagă câteva cuvinte pe engleză. Măcar dacă n-aș ști că și-a luat diploma în management la facultatea din Cucurenii-de-Deal... În al doilea rând, îl invidiez – nu pentru ce e, ci pentru ceea ce văd alții că e; parcă ar fi Superman sau ceva de genul ăsta. Bănuiesc că asta e o manifestare a dorinței mele de putere. Nu știu dacă să devin misogin sau să revin la ideea cu Wagner. Dar eu suport în liniște...
Vorbeam despre o excepție la regula secretarelor neinteresante... Excepția se numește Sandra și este, de două săptămâni de când lucrează în câmpul meu vizual, cel mai interesant lucru care se întâmplă de la 9 la 5. Este brunetă, are părul ondulat și trecut de umeri, ochii mari și negri, corpul suplu și cel mai copilăros zâmbet din câte vă puteți imagina. Acum, ținând cont că realitatea e perversă și de Dumnezeu nici să nu mai vorbesc, continuarea expunerii mele este previzibilă. Ea este secretara domnului grețos mai sus menționat. De câteva ori m-a rugat să o ajut cu niște probleme, ocazie pe care am acceptat-o cu plăcere. Alea au fost momente care mi-au hrănit speranța. Dar am privit-o destul pentru a vedea că totul e determinat, totul e clar, totul e binar și nu se poate întâmpla decât într-un singur fel – în acest caz particular, cum nu se poate mai rău.
Cele câteva vorbe schimbate cu Sandra în grabă dimineața sau în pauza de masă deveniseră cel mai bun motiv de a veni la serviciu, asta excluzând salariul. Mai rar se întâmplă ca dorința să depășească nevoia ca și prioritate, dar în cazul ăsta erau cam la egalitate.
Dar cât de orb eram? Nu sesizam oare acest deja-vu al eșecului? Nu sesizam că și Sandra se pricepea la fel de mult la a aduna două numere ca și sperietorile ei de colege? Pădurea n-o mai vedeam de copaci din cauza unei obsesii care, fie că vreau să recunosc sau nu, mă consuma. Similitudinea lumii o făcea probabil pe ea să-l vadă pe ... Wagner la fel exponențializat cum o vedeam eu pe ea. Tragic, dar evident și inevitabil. Știți cât de penibil e să te întrebi brusc, fără absolut nici un motiv: „Unde e Sandra?”

În aceeași zi, când m-am întors acasă, am văzut periuța de dinți lăsată în grabă pe marginea chiuvetei. Eu o pusesem acolo? Nu puteam s-o neg, doar că nu mai țineam minte. Nu i-am dat prea multă importanță. Am mâncat ceva. Eram chiar obosit. Am adormit ascultând muzică.

Stau pe nisipul fin și privesc cerul arzător de senin. Dar asta nu-i tot: e și ea lângă mine. O simt cuibărită în brațele mele, îi simt părul lung, acum strâns la spate, mângâindu-mi umărul. Zâmbesc și o privesc în ochi. Aceeași privire de copil, dar o mulțumire pe care n-am mai văzut-o vreodată. Îi ating linia curbată a spatelui. Un fior o pătrunde și îmi șoptește: „Marian...” Mă ridic brusc și-mi pipăi chipul – chipul de șobolan! Părul plin de gel! „Ce e, Marian?” întreabă ea neînțelegând. N-o mai pot privi. Fug înspre apă, înspre mare. Pietrele îmi taie picioarele și îmi curge sângele, dar durerea mă face să uit, să las totul în urmă. Mă las cuprins de valurile reci și mă îndepărtez de mal, mă pierd în larg. În curând, nu mai simt decât apa sărată. Sunt aproape orbit și mă simt tras la fund – o exponențială scufundată? Dar e bine și ciudat, fiindcă o simt pe ea aproape de mine – de mine. Soarele se stinge încet.

M-am trezit cu un țipăt. Soarele nu se stinsese, ci îmi bătea în geam. Era destul de devreme, dar am decis să mă trezesc. Visul acesta era cel mai bun din câte țineam minte. Îmi adusese speranța aia absurdă pe care o găsești în fața morții. În cazul meu, moartea era fictivă, dar speranța e prin definiție fictivă, așa că nu era mai puțin semnificativă. „Fiecare dimineață începe cu speranța bucuriei reproducerii, dar se termină cu dezamăgirea dorinței sinuciderii”. În rest, aceeași rutină plictisitoare. Doar că memoria îmi juca din nou feste. Periuța de dinți străină era din nou lângă a mea. Nu țineam minte să fi făcut eu asta. Începuse deja să mă enerveze toată povestea asta cu periuța. Nu am băut decât un pahar de suc de roșii, m-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă. Periuța am luat-o cu mine și am aruncat-o pe ghenă, direct în gunoi. Mă gândeam că n-o să-mi mai creeze iluzii.
Când am ajuns la serviciu, lumina aia de neon mă obosea deja și îmi scotea ochii cu albul ei. Mă simțeam amețit și cu greu mi-am găsit biroul și m-am așezat pe scaun. Sandra – era și ea, numai ce ajunsese. Am salutat-o, cu un zâmbet pe buzele mele parcă arse. Am privit o vreme spre biroul ei, mic, plin de tot felul de dosare și hârțoage, dar totuși îngrijit, ordonat. M-am ridicat, am mers spre ea și am întrebat ceva ce i s-a părut cel puțin ciudat: „Ce culoare are periuța ta de dinți?” „Dar de ce întrebi? E... albă, cu dungi albastre – cred. Ce-ți veni?” „Nimic. Eram doar curios”. Râsul ei inocent mi-a atras atenția pentru o clipă, după care m-am întors la cavoul de formă cubică, unde trebuia să lucrez sau cel puțin să mă prefac. Dar coincidența asta mi-a făcut inima să râdă dintr-un motiv necunoscut, ca și cum aș fi avut impresia că există o legătură mistică în fluxul cauzalității, care complotează la împlinirea obsesiei mele.
Mai târziu, în aceeași zi, trecând prin setările computerului principal, am început a mă gândi cu o lehamite groaznică: Chiar am nevoie de toate astea? Muncă la birou, viață civilizată, un computer a cărui imensă putere de calcul este prost exploatată pentru a da un sens acestui dezastru complicat care este viața de zi cu zi? Dacă ne-ar vedea o specie superioară, s-ar putea să ne distrugă din milă. Eu așa aș face, cel puțin. Ce rost au toate calculele astea, toate hârtiile? Mii și milioane de asigurări și de conturi bancare și de polițe și de datorii și de contracte – toate legate, toate constituind o rețea atât de complicată încât n-o înțelege nimeni. Cei care au construit-o au fost mulți, nimeni n-a avut schema de ansamblu; oricum, acum toți sunt morți sau concediați – nu știu care variantă e mai nasoală. Am rămas eu și cu ceilalți idioți, cu slujbele noastre la birou, închiși în labirintul ăsta pentru hamsteri, făcând doar suficient de mult ca să nu ne pierdem statutul social, încercând să supraviețuim în era corporațională. Ce rahat! De multe ori mă gândesc că aș fi mai fericit dacă aș da la sapă undeva, într-un colț uitat de lume – suficient de mult ca să am ce mânca. Același efort, mai multe satisfacții, fără obsesia asta tâmpită a modernismulului. Adică nu e oare atingerea unei fete drăguțe, brunete, cu părul ondulat, revărsat peste umeri, de o mie de ori mai prețioasă decât un WC cu comandă vocală? Spun unii că evoluția e inevitabilă... Asta nu e evoluție, e tâmpire în masă, e atrofierea individului.
Abia așteptam să se termine ziua... Nu aveam nici un scop anume, nu așteptam decât să se termine, să ajung acasă și să uit de mirosul închis de aer condiționat. Număram secundele... Mă gândeam tot mai serios la a o scoate pe Sandra în oraș. Ce aveam de pierdut? Oricum, era mai mult de câștigat decât era de pierdut. Nu ne cunoșteam prea bine, dar tocmai ăsta era scopul, nu? Totuși, aveam de pierdut ceva, iar atunci era prea devreme ca să-mi dau seama – visul, iluzia, speranța. Speranța moare ultima, dar în cele din urmă, inevitabil și ea moare. Era joi – aveam să-i spun a doua zi. Am un stil de a îmi face planuri de adolescent, într-un mod lipsit de orice urmă de impunere asupra lumii; cred că și în clasa a șasea gândeam tot la fel – și pierdeam tot la fel.
Știi că o să vină, nu-i nici o îndoială. De fapt, chiar vrei să-i grăbești indubitabila sosire. Ai vrea să strângi soarta de gât și s-o întrebi „Da’ vine astăzi?”. Știți la ce mă refer: la zero. El este marca sănătății speranței tale, el este măsura speranței tale, el este moartea speranței tale... Orice mare expectativă, orice mare vis, orice mare fantezie, se poate termina într-un singur fel: în zero. În eșec, în dezamăgire. Dezamăgirea e proporțională cu pătratul entuziasmului. Dacă obsesia te incită până pe culmile nebuniei, atunci n-ai nici o șansă să ți se îndeplinească dorința. Fiindcă o dorință – odată îndeplinită, cade încet în neant. Dar pentru lucrurile mărețe nu există „lin” sau „treptat”; pentru lucrurile mărețe există doar zero și unu, plus și minus infinit. Și cum ai putea numi o speranță extraordinară, dacă ea ar fi realizabilă? Nu ai putea.
Încercând să-ți realizezi visul îl pierzi. Dar el este atât de dulce, ca o beție. Ai impresia câteodată că te sufocă. Ai impresia că legăturile se fac atât de repede în mintea ta, încât o să se scurt-circuiteze. O iei razna exact când nu te aștepți. Atunci vine un șoc, șocul visului, al obsesiei tale, care te tulbură până în adâncul sufletului. El rupe, omoară, distruge și astfel creează o imagine în jurul căreia orbitează toată lumea ta penibilă și mică.
Se făcuse deja cinci după-amiaza – era vremea să plec. Mi-am luat haina și am ieșit pe ușile, tot ca realitatea, mari și frigide.

Am ajuns acasă, din nou. Vroiam să urmăresc un serial, să mă relaxez singur în fața televizorului, cu un bol de cereale cu lapte în față. Episodul nu începuse de mult și părea destul de interesant. Deodată, pauză publicitară – un alt beneficiu al televiziunii prin cablu. Merg la baie, mai mult din lipsă de ocupație. Acolo, spre marea mea surprindere, mă aștepta neclintită periuța de dinți... Era imposibil, era de neînțeles... Cum se putea așa ceva? De data asta știam clar! O aruncasem! O văzusem, o auzisem rostogolindu-se pe ghenă. Era o glumă proastă?! „Ce mama dracu’?” am exclamat fără să-mi dau seama. Am luat ciudatul obiect și l-am analizat, l-am studiat, l-am mirosit. Nu dădea impresia să fi fost în gunoi, cu toate că era o periuță folosită – se vedea că nu e nouă. Contemplarea mi-a fost întreruptă de sonerie. Era seara deja. Cine putea să fi fost la ora aia? M-am uitat pe vizor, dar n-am văzut nimic. Nu era nimeni. Doar holul prost luminat. M-am gândit că erau niște golani plictisiți sau altcineva. După câteva minute, timp în care publicitatea se terminase, situația se repetă. Aceeași sonerie, aceeași desăvârșită liniște pe hol. Nu după mult, s-a întâmplat și a treia oară. Fără să mai privesc pe vizor, nervos, sperând să-i prind pe mucoșii care nu-mi dau pace am deschis ușa. Era Sandra – la așa ceva chiar nu mă așteptam. „Bună” spune ea foarte dezinvoltă. „Bună” îi răspund eu, plăcut impresionat de vizita ei. „Intră; cu ce pot să te ajut?” „Păi, am venit să-mi iau periuța de dinți... aia alb cu albastru... Știi, am căutat-o foarte mult timp, dar azi când m-ai întrebat, mi-am adus aminte.” „Ahh, nu știu. Când ai lăsat tu periuța aia la mine? Nu mai țin minte” „Hai, lăsa glumele... Nu am chef.” M-am dus să-i aduc periuța și cu toate că nu înțelgeam nimic din toate astea, am realizat că asta putea să fie ocazia pe care o așteptasem. Cum venise? De ce? Când venise ocazia asta? Nu știu, dar nu aveam s-o ratez din cauza unor întrebări d-astea existențiale. „Ce zici? Vrei să mergem să ne plimbăm puțin?” „Da, bine.”
Am ieșit la braț cu frumoasa brunetă. Pe de o parte îmi aducea aminte de visul pe care îl avusesem. Visurile au un fel de a fi mai șocante decât realitatea. Dar realitatea are un fel de a fi mai incredibilă decât unele visuri, atunci când este imprevizibilă. Mi-am trecut mâna peste față, ca să constat cu o oarecare satisfacție că – n-am barbă. „O să ți se pară ciudat, dar nu mai știu ce s-a întâmplat cu periuța aia de dinți...” îi spun eu „Știu că nu mai vrei să-ți amintești, dar te rog să înțelegi că așa stă situația...” „Situația?!” întreb eu mirat. Se lasă liniștea și continuăm să ne plimbăm prin întunericul din port. Întunericul ală care ne înghițea tot mai mult era atât de calmant, atât de misterios. „Vreau să-ți spun ceva, dar îmi e frică ... de ce ar însemna dacă ți-aș spune... mi-e însă mult mai frică de cât o să regret dacă nu-ți spun. Aș vrea să fim împreună... N-am mai întâlnit niciodată pe cineva ca tine”. Ea a zâmbit și am simțit că ne apropiem. „Ce pot să-ți spun? Ești ca în prima zi. Nu te-ai schimbat deloc...” Nu înțelegeam nimic. Prima zi?! Asta era prima zi! Am privit în ochii ei negri, umeziți deja de lacrimi și strălucind imperceptibil în bătaia lunii. „O să ți se pară ciudat... dar chiar nu mai știu cum a început totul”. Chiar nu mai știam? Sau nu îmi dădeam seama? Nu-mi aminteam sau cel mai probabil, nu se întâmplase niciodată nimic. Suspinând, ea mi-a mângâiat fața cu mâna ei suavă. Era o plăcere atât de mică, atât de profundă, atât de intimă, într-un sens penibil al cuvântului. „Câteodată, crede-mă, nici eu nu știu cum a început ... sau cum am ajuns aici. Totul e o ceață” Și așa era – totul era o ceață densă, care, cu cât încercai s-o pătrunzi, cu atât se îndesea. Oare visul meu, visurile mele... visele mele fuseseră doar atât? Sau erau poate amintiri ale unei vieți uitate? Nu-mi puteam aminti și un nod în gât mi se punea de fiecare dată când încercam să disting între vis și realitate. O linie, o delimitare atât de fină, atât de schimbătoare, atât de neclară. Lumea mea era ca o mănușă ruptă – atât de ușor să treci din viață în fantezie. Dar oare mai conta unde se termină visul și începe realitatea? Mai conta unde se termină plăcerea și începe chinul...?
Am sărutat ușor buzele Sandrei și un sentiment exagerat de împlinire m-a cuprins. Ea a suspinat din nou și privindu-mă în ochi mi-a zis: „Chiar asta îți dorești? Mâine pe vremea asta voi fi plecat... Se poate să nu ne mai vedem vreodată...” „Atunci, noaptea asta nu va rămâne decât un – vis frumos.” Și atunci am cuprins buzele ei într-ale mele și așa ne-am pierdut în noapte și în nepăsare, acolo, pe marginea apei.
Din nou el... el purta toată vina. Soarele. Soarele răsărind cu razele lui strălucitoare m-a trezit. Eram tot în port, culcat pe jos. Corpul îmi era amorțit de frig, dar nu era o senzație neplăcută. Da! Așa era! Se întâmplase... Noapte nu fusese doar imaginația mea, nu fusese doar o plăsmuire a minții mele. Încă mai percepeam prezența Sandrei, dar, după cum am constatat cu dezamăgire, ea nu mai era. Plecase. Aveam s-o găsesc la birou.

Nici n-am mai trecut pe acasă. M-am îndreptat direct spre serviciu. Am ajuns, ca niciodată, printre primii. O așteptam pe Sandra. Vroiam s-o văd entuziasmată, vroiam s-o văd îndrăgostită, simțind pentru mine măcar jumătate din ce simțeam eu pentru ea. Vroiam s-o văd fericită – a mea. Dar nu mai venea... Unde era? Se făcuse deja nouă și jumătate. Situația nu-mi plăcea, dar nu aveam de ales, trebuia să-l întreb pe Marian.
„Ai văzut-o pe Sandra cumva în dimineața asta?” „Ha?!” a întrebat el sec, continuând să se uite pe hârtiile lui. „Sandra, secretara ta, unde e?” „Ce secretară? N-am nici o secretară...” „Nu mă mai duce cu vorba și spune-mi unde-i Sandra. N-am chef de faze d-astea...”. Evident ofensat, Marian a răspuns: „Ascultă, domnule administrator de sistem, îți mai spun o dată: n-am avut, nu am și considerând reducerile de personal din ultima vreme, nici nu cred c-o să am prea curând o secretară... Nu știu la cine te referi... Nu știu despre ce Sandra vorbești... Dar cred că ar trebui să fii cu capul pe umeri și să te gândești de două ori înainte de a veni arătând în halul ăsta la lucru.” A plecat.
Ce se întâmplase? Cum se întâmplase? Unde era Sandra? Poate nu venise la serviciu, dar asta nu explica nimic... Nu explica de ce Marian se comporta ca și cum ea n-ar fi existat... N-am mai putut suporta... M-am întors acasă – oricât de absurd părea, dar acolo mă așteptam s-o găsesc.
Nu era însă nimeni. Nici o urmă că fusese cineva pe acolo. Bolul cu cereale, pe jumătate gol, era pe masă. În baie, periuța de dinți, nu mai era. Pe oglindă era totuși un bilețel mâzgălit în grabă:

„Un om s-a visat fluture, dar trezindu-se nu a înțeles: este el un om care s-a visat fluture sau un fluture care se visează om? S.”