poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-06 | |
— Bună, Vic! Ce faci?
Înmărmuri. Vocea venea de undeva din spatele lui, dar era sigur că nu era nimeni acolo. Se întoarse încet, parcă înfricoșat, nu de ce auzea, ci de faptul că nu era convins că auzise ceva. Cunoștea vocea, ar fi recunoscut-o dintr-o mie, dintr-un milion de voci, dar nu, nu putea fi… deși ar fi dat orice să fi fost ea! Dar nu, ea nu putea fi aici, și chiar dacă ar fi fost, nu l-ar fi băgat în seamă. — Zina? Tu aici? „Aici“? De fapt, unde era „aici“? De fapt, ea era Zina? Fata părea ca nu-i citește întrebările pe chip. Făcu câțiva pași și se cuibări la pieptul lui. — O, Vic, în sfârșit! Te iubesc, Vic! Vic făcu un pas în spate, derutat. Instinctiv, o strânse în brațe, fără să o privească. — Te iubesc, Vic! Nu, nu era Zina. Zina nu-i spusese că-l iubește nici când erau împreună (și ce mult își dorea să o audă spunând asta!), când el era sigur de sentimentele ei. Rămase câteva clipe cu privirea în gol. Apoi îi prinse fața în palme și o trase spre el, cercetând-o cu atenție, ochii, nasul, buzele, trăsătură cu trăsătură. Ea crezu că vrea să o sărute, și închise ochii, agățându-se de gâtul lui. Îl sărută fierbinte, lung, mușcându-i cu blândețe buzele, așa cum numai Zina știa să o facă, iar el îi răspunse la fel, rămânând apoi cu o urmă de părere de rău când ea îl abandonă pentru a-și pune capul pe umărul lui. Șopti, abia auzită: — Te iubesc, Vic… Dacă nu era Zina, era în orice caz cineva care nu numai că semăna perfect cu ea, dar știa și totul despre ea, despre el, despre tot ce a fost între ei. Îi mângâie părul și o apăsă pe umărul lui. Își surprinse iar zâmbetul acela, zâmbetul acela abia schițat care i se întipărea pe față însoțit de o lumină în colțul ochiului, zâmbetul acela pe care nu-l mai dăruise nimănui de când o ținuse pe ea în brațe ultima dată, convins că da! există fericire și pentru el pe lumea asta. — Te iubesc, Vic, repetă fata și el o sărută timid și o strânse din nou în brațe. Apoi o desprinse de la pieptul lui, își puse mâinile pe umerii ei și o privi cu atenție, parcă studiind-o în cele mai mici detalii, nehotărât de unde să înceapă și unde să termine. Îi surprinse chipul de care ochii lui nu se mai săturau, cum nu se săturaseră niciodată. — Ce e, ce mă privești așa, ca și cum nu m-ai cunoaște? Sunt eu, Zina! Asta îi spunea de fiecare dată când el rămânea cu privirea pierdută în ochii ei verzi, care acum păreau mai strălucitori ca niciodată, aproape radiind… Da, era ea, Zina, Zina pe care o iubise întotdeauna, Zina, prima lui dragoste, singura fată după care plânsese nopți întregi, Zina… — Zina… Zina, unde suntem? Ce e aici? Fata zâmbi neîncrezătoare. — Cum, nu știi ? Uită-te atent la toate astea… Își roti mâna deasupra orizontului. Nu ți se par cunoscute? — Ba da, dar… Nu-mi amintesc nimic… — Tu le-ai creat, prostuțule, ai uitat? Îl dojeni copilăros, așa cum știa că-i place lui. — Eu? Eu am creat toate astea? — Da. Și iarba, și cerul, și muntele, și copacii de acolo…Îl fixă cu privirea. Și pe mine… Rămase perplex în fața zâmbetului ei serios. Se afla pe o pajiște, cu fata visurilor lui, care era atât de îndrăgostită de el încât îl considera Dumnezeu. De ce să-și mai pună întrebări stupide, de ce să-și mai dorească altceva, de ce să mai vrea să se întoarcă acasă, când aici avea tot ce-și dorise vreodată! Fata îl văzu îngândurat și se apropie de el, sărutându-l ușor, apoi îi șopti la ureche: — Te iubesc, Vic! Simți pe buze atingerea fină a degetului ei, oprindu-i un sărut. Rămase privind-o cum se apleacă și culege din iarbă o floare mică, cu petale multicolore. O mirosi și se prefăcu că leșină îmbătată de mirosul puternic al florii. Chicoti cu subînțeles pe un ton dojenitor: — Îmi pare rău că trebuie să-ți spun, dar… nu prea te pricepi la flori… Vic se aplecă și luă floarea din mâna ei întinsă. O duse la nas și trase aer puternic în piept. Nu simți nimic. Acum își explica pe de-a întregul gestul ei teatral. Floarea, de o frumusețe puțin artificială, nu avea nici un miros, deși te-ai fi așteptat să leșini pur și simplu îmbătat de mireasma ei. „Ce fel de floare poate să fie asta, fără miros?“ Vic crezuse întotdeauna că toate florile miros frumos și de aceea rămase cu ochii ațintiți asupra plăntuței firave din mâna sa, mai ales că nu mai văzuse până atunci o floare cu petalele în atât de multe culori. Gândurile îi fură curmate brusc, căci ea îl apucă de mînă și îl trase după ea. — Vino! Alergară desculți prin iarbă, apoi ea îi sări în brațe, acoperindu-l de sărutări și se rostogoliră îmbrățișați într-o vale, umplând cu râsetele lor tot cerul. — Te-ai lovit? — Nu, răspunse ea, trăgându-și sufletul după alergătură, iar el, întins lângă ea, îi privi pieptul cum se ridica în ritmul respirației. O luă în brațe și o sărută lung, apoi îi mângâie părul. — Te iubesc, Vic… șopti ea, privindu-l drept în ochi. Îi răsfiră părul care îi acoperea umerii. Era bălai și acum avea parcă o nuanță mai intensă, stranie, ca intensitatea verdelui ierbii sau al albastrului cerului. Fata se lăsă pe spate, eliberându-se din brațele lui. Își plimbă mâna pe cer: — Vezi, nu sunt păsări! De ce nu te-ai gândit și la ele? Zâmbi încurcat. Îi plăcea jocul ei. — Pentru că eu mă gândesc în orice clipă numai la tine… O sărută și se așeză lângă ea, ținând-o de mână. — Te iubesc, Vic! Vorbele ei îl chemară la realitate, dar firul gândurilor i se reînnoda mereu în același loc… … o văzuse intr-o seară de vară fierbinte, și de cum îi apăruse în fața ochilor, intrase parcă într-o altă lume. Totul dispăruse în jurul lui, rămăsese doar ea…Și-a dat seama pe loc că s-a îndrăgostit, dar nu avea ce face. Nu o cunoștea, și nu crezuse niciodată în dragostea la prima vedere. Aflase doar că o cheamă Zina. Se hotărâse oricum să o uite. Cât timp trecuse de atunci? Pentru el, totul a fost ieri… S-a gândit la ea multă vreme. Apoi a revenit la viața lui de atunci: distracții, distracții zi și noapte. Le merita. Muncise mult și reușise. Toți îl apreciau: părinții, prietenii, profesorii. Totul ar fi intrat în normal, dacă într-o dimineață n-ar fi revăzut-o. S-au salutat aproape firesc și au intrat în vorbă. Știa că-l cheamă Vic. De unde, n-a aflat niciodată. Și nici nu l-a interesat. Nu credea în destin, dar… — Te iubesc, Vic! Nu credea în destin, dar dacă destinul era cel care aranjase lucrurile atât de bine, era pregătit să-și abandoneze convingerile. Pentru că din clipa aceea au rămas nedespărțiți. A fost cea mai fericită perioadă din viața lui. O înregistrase clipă cu clipă, ca în memoria unui calculator de unde putea accesa oricând, intactă, imaginea ei, chipul ei, Zina sărutându-l, Zina Zâmbind, Zina mângâindu-și părul, Zina supărată, Zina, Zina, Zina… Știa pe de rost, după atâta timp, tot ce-și spuseseră, tot ce se întâmplase, tot ce făcuseră zi de zi când erau împreună. I se părea că totul era firesc, nu se gândea dacă ea era sau nu fericită lângă el, era sigur că și ea simte același lucru pentru el. Era orbit de dragoste, iubea pentru prima oară cu adevărat și nici măcar nu știa să se poarte ca un îndrăgostit. Uneori se surprindea făcând gesturi stângace, vorbind într-una vrute și nevrute, sau rămânând într-o tăcere penibilă lângă ea pentru mai mult timp. Credea că ea nu observă toate astea, că Zina îl iubește pentru ceea ce e el, așa cum e el, citind tone de filosofie în loc de reviste pentru adolescenți, stând nopți întregi în fața calculatorului, închizându-se in bibliotecă atunci când ea ar fi vrut să meargă la piscină. Apoi, într-o zi, despărțirea. Ea avea să plece. Nu știa de ce și unde. Nu i-a lăsat nici un mesaj. Dar gesturile și vorbele ei pe care el nu le înțelegea și cărora nu le dădea nici o importanță, avea să le descifreze abia atunci: ea nu se va mai întoarce la el, probabil, niciodată… — Te iubesc, Vic! Fata își lipise buzele de gâtul lui, tăindu-i respirația. O mângâie, cu degetele cercetând fiecare centimetru pătrat, vrând parcă să se asigure că există. Da, Zina este ceva concret, Zina este acum în brațele lui, și acolo va rămâne pentru totdeauna. În urechi îi răsuna refrenul infantil al unei melodii din adolescență: „Together, forever…“ Fata rămase cu ochii închiși, murmurând, abia auzită: — Tu ești o lacrimă de cer, Fierbinte și albastră, Peste obraz ai curs stingher Și-ai frânt iubirea noastră… Vic tresări: — Zina, de unde știi tu versurile astea? Ea păru că nu-l aude, și continuă să șoptească, cu ochii închiși: — Nu te cunosc, nu mă iubești, Două negări prezente, Doi oameni care se-ntâlnesc, Două iubiri absente… — Zina, versurile… poezia asta… am scris-o eu! Când ne-am despărțit… Cum ai dat peste ea? Fata deschise ochii, clipind întrebător, ca trezită din vis. — Sigur că tu ai scris-o! Pentru mine, mi-ai dedicat-o mie, ai uitat? Îl privi îngrijorată. Vic, noi n-am fost despărțiți niciodată… Vic o luă în brațe, suspinând. Sigur că n-au fost despărțiți niciodată! Doamne, ce prostie era să facă! O avea aici, numai a lui, îndrăgostită de el cum n-a fost niciodată și era să strice totul! Și totuși, versurile astea… — Te iubesc, Zina…! Atunci se întâmplă ceva bizar. Fata deschise palma și, la fel de mirată ca și el, îi întinse bilețelul pe care îl ținea ascuns acolo. El dădu să o strângă în brațe, dar trupul ei se descompuse în milioane de molecule mici, din ce în ce mai mici, care se răsfirară și dispărură ca un roi deasupra orizontului. Vic se întinse după ea, dar mâna lui bătu deznădăjduită aerul. Căzu la pământ, apucând iarba aceea de un verde intens, ciudat de intens… — Zinaaaaaa…! Nu-i răspunse nici măcar ecoul. Nu mai înțelegea nimic. Așadar fusese un vis, o nălucire, o simplă fantasmă? Atunci, de ce nu se trezește, de ce nu se face și trupul lui bucăți ca al Zinei, de ce ea și nu el? Nu mai avea putere nici măcar să plângă. Rămăsese singur, așteptând parcă din clipă în clipă să i se întâmple și lui ceva, orice, care să-l trezească la realitate, să-i redea rațiunea, sau să-i ia viața. Lângă el, îi atrase atenția ceva alb. Biletul! Biletul din mâna Zinei! Da, Zina a existat cu adevărat, Zina a fost aici, Zina l-a sărutat, Zina i-a spus că-l iubește, Zina… Citi și se prăbuși în iarbă, cu privirea în gol. Lângă el, biletul rămase desfăcut, cu literele mici, aliniate perfect, ce puteau fi citite și din cerul acela de un albastru intens, care părea aproape, tot mai aproape: “This program has performed an illegal operation and will be shut down.” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate