Trecea în fiecare zi prin fața unei case din piatră, cu balcoane purtându-și ornamentațiile de fier forjat așa cum pomii își poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învățase apropierea înaintea ochilor, și cadența lui se rărea pe măsură ce casa creștea, cenușie. I se părea, de la o vreme, că și strada are alt aer în fața acelei case, parcă mirosea a liliac și a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu fațada ondulată, ușa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până și acoperișul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.
În orașul care, pe măsură ce devenea mai prietenos, își ascundea mai bine ura pe străzile lăturalnice, acolo unde creșteau laolaltă copii de emigranți, gunoaie și trotuare sparte, Tudor căuta instinctiv pe fețele oamenilor pe lângă care trecea lumina pe care el o simțea în fiecare dimineață răsărind din mare și inundându-i plămânii. Își imagina că trebuie să se fi născut cumva pășind deja, pe dedesubtul balcoanelor aproape lipite, pe străzile pavate cu piatră, printre portocali și cactuși imenși, mirosind dafin în ceașca de lapte a dimineților. Le vedea degetele pictând în somn, chiar dacă pășeau uneori absenți, așteptându-și orele petrecute în parcuri, pe plaja sau în baruri.
Din toate astea, casa îi vorbea pe altă limbă, o catalană în care cuvintele urcau mereu, făceau jocuri magice și se transformau din fier în frunze, din piatră în ochi, din linie în culoare. Știa bine că într-o zi va intra și va căuta urmele lui Gaudi pășind pe marginea acoperișului, privind cerul în spirală, dar serile se îngrămădeau una în spatele celeilalte, obosite, sărate, orașul îi era deja prea mult ridicându-se de la picioarele lui, nu se putea hotărî să-l vadă dintr-o dată anapoda, coborând. Așa că mergea în continuare spre apartamentul micuț în care îl aștepta doar laptopul, berea în frigider și, din când în când, câte o carte (era singurul lux în lumea aceasta pentru care cultura însemna algo amado, nunca deseado) - celelalte obiecte tranzitorii având doar culoare, rareori formă între pereții albăstrui, și se oprea din ce în ce mai des lipindu-și urechea de peretele casei, ascultând valurile lovind orașul.
Uneori, când degetele i se opreau deasupra tastaturii și cuvintele se unduiau reci prin aerul nopții, ochii căutau fără voie o anume depărtare, dincolo de marginea terasei, undeva unde marea și lumea se sprijineau pe aceiași stâlpi niciodată aleatorii, unde coșuri mari de fum străjuiau în armuri mozaicate cerul care altfel s-ar fi coborât până în sufletele oamenilor... acolo unde armonia isca diminețile orașului adormit.
Apoi gândurile se adunau iarăși asupra scrisului, străzile închideau pleoape mari peste vise, nenăscutul așteptând prilej și pretext... la fantasía.