Murise Costache, bețivul satului. Și asta nu era cel mai important. Treaba era că popa Ciocan urma sa oficieze prima slujbă la căpătâiul unui mort, din activitatea lui duhovnicească. Așa că, bietul Costache, urma să aibă o asistență numeroasă la funeralii, toți sătenii fiind foarte curioși să-l vadă pe noul preot ,,la datorie``.
Costache bolise vreo trei luni de zile la pat, dar gurile rele vorbeau c-a murit ajutat de Marița, nevastă-sa. Aceasta, era un fel de bau-bau al satului, fiind una dintre cele mai îngălate ființe de pe fața pămntului. De când o știau, oamenii, purta o haină până se împuțea în așa hal, încât începea să se rupă, și-atunci o arunca. În tinerețe mâncase bătaie pe rupte de la Costache, fără nici un rezultat, însă. N-aveau copii, iar defuncta soacră a Mariței, declarase, cu mulți ani în urmă, că a fost o binecuvântare de la Dumnezeu...,,decât vai de trei, patru, mai bine vai de doi!``
Așadar, Dumnezeu îl strânsese de pe drumuri pe Costache, drumuri mereu aceleași : de-acasă la magazin și de la magazin acasă, singurele târguieli fiind, sticla de votcă și-o pâine. De vreo cinci-șase ani, Marița trecuse la adventiști, dusă de-o altă vecină, dar Costache, dacă se sacrificase s-o urmeze pe calea murdăriei de nedescris, pe cea a ,,sâmbetiștilor`` refuzase din capul locului.
Vreo două-trei femei îl spălaseră pe Costache și-l puseseră în coștiug, îmbrăcat cum dăduse Dumnezeu, și-apoi încercaseră să facă un fel de ordine în odaia mizerabilă și plină de purici în care odihnea mortul. Renunțând în unanimitate la a o trimite pe Marița după popa, se hotărâră că trebuie să meargă Aurica lu` Tudorel, un fel de ,,femeie cu greutate``, bărbat`su fiind poștaș. Așadar, Aurica încotoșmănată în țoalele de doliu, se-nființă la poarta preotului Ciocan, dis-de-dimineață.
Popa Ciocan era pe terasă, la măsuță, cu o cafea și-un catalog auto în mână. Văzând-o la poartă, se ridică și se duse să vadă ce vrea.
- Saru` mâna părinte! Am venit să vă spun c-a murit Costache Albu, ăla din jumatea satului.
- Nu-l cunosc, e bătrân? întrebă popa, spre uimirea Aurichii care așteptase să-l audă zicând ,,Dumnezeu să-l ierte!``
- Șai`ș`opt, a facut astă iarnă...și d-aia, m-a trimis să vă spui să veniți să-i citiți c-a murit nespovedit, neîmpărtășit, da` cu lumânare. Marița, nevastă-sa, e adventistă și e și cam proastă, nu e-n stare să umble pentru el.
- Ok, am să vin mai încolo, aștept un telefon, dar să vină cineva după mine, e bine la unu?
Aurica rămăsese cu gura căscată la propriu, popa Rupea nu făcuse așa ceva niciodată, da...își reveni și zise repede:
- E bine părinte, da` clopotu?...trebui` tras.
- Duceți-vă careva după dacăl, acum el trage clopotul, clopotarul n-are nici un rost să mai ocupe locul degeaba, zise popa.
-Âă...bine părinte! cum știți dumneavoastră.
După ce duse la-ndeplinire sarcina, Aurica se-ntoarse la clanul de muieri bătrâne, păstrătoare ale tradițiilor în astfel de cazuri. Marița, scoasă din schemă datorită alipirii ei de sâmbetiști, stătea pe-un scaun pe prispă și mânca biscuiți, pe care-i avea din belșug de la frații întru credință sub formă de donație.
- A zis că vine la unu, da` să să ducă cineva după el, raportă ea conștiincios.
- Păi de ce la unu? întrebă Rica.
- Nu știu io, a zis ceva dă chei și d-un telefon, acuma să-l așteptăm, n-o fi foc!
Femeile își mai făcură, care de treabă, care de vorbă și la ora stabilită o trimiseră tot pe biata Aurica după popa. Și iat-o din nou la poarta slujbașului divin. În locul popii, din casă ieși preoteasa care-i facu semn Aurichii să intre-n curte. Ãsta era semn că popa nu era acasă, el ținând oamenii dincolo de poartă.
- Tanti Aurica, preotul nu-i acasă.
- Cum păcatele mele? păi a zis să venim după dansu`...
- N-am apucat să-l întreb unde se duce, dar o fi să spele mașina la gârlă.
Nemaiavând altceva de făcut, Aurica își luă drumul înapoi la mort, dar pe la jumatea drumului, ce să vezi!...popa venea cu mașina cu geamurile deschise, în maieu și pantaloni scurți cu muzica la maximum. Aurica se dete pe mijlocul uliții simțind că misiunea ei a atins punctul culminant.
Popa vazând-o, încetini, dar opri mașina vreo trei case mai încolo și-așteptă s-ajungă Aurica în dreptul lui. Femeia, suflând ca o locomotivă de-atâta goană, ajunse lângă mașină unde rămase crucită: popa era în pantaloni scurți c-un lanț gros la gât, iar țiganul care tocmai cânta la casetofon repeta într-una ,,pe la spate, pe la spate, c-așa vor fetele toate``. Aurica, năucită, închidea și deschidea gura fără să poată articula vreun cuvânt.
- Hai, urcă matale-n spate, că merg să văd despre ce e vorba, o invită popa.
- Acuma? întrebă femeia prostește nevenidu-i altceva în minte.
- Acum, că mai târziu am treabă.
Aurica se urcă în spate taman când o nouă melodie începea cam așa:,,fire-ai al dracu` Niculaie m-ai lăsat fără tigaie``. Cele câteva minute cât a durat drumul, Aurica a stat incremenită cu-o expresie tâmpă și mintea complet goală.
- Acolo unde sunt oameni strânși, anunță ea, incă în transă.
La poartă la Costache, vreo câteva femei stăteau pe băncuța de lemn, neputând să suporte putoarea din casă, dar la vedera mașinii se ridicară iute-n picioare. Cum Aurica rămăsese incă în starea de prosteală, popa se uită-n oglindă și-i zise.
- Hai ia-o matale înainte, după care trase pe el, de pe bancheta din dreapta, o pereche de pantaloni lungi, un tricou, luă crucea din torpedou și-o pungută în care avea busuiocul, opri muzica și se dădu jos spre totala consternare a întregii asistențe.
- Doamne-ajută! le zise el, și intră în curte la Costache.
La vederea popii în pantaloni și tricou, fără patrafir și cu crucea-n mână se făcu liniște totală. Popa Ciocan părea să nu observe grozava jenă de pe chipurile sătenilor, considerând-o , poate, o dovadă de pioșenie.
- Cine răspunde de mort? întrebă el
- Eu, răspunse Victor, fratele mortului.
- Are cerificat de deces?
- Are tot ce se cere.
- Ok, atunci să-ncepem că am treabă apoi!
Intrând în odaia unde era Costache popa strâmbă din nas, și-ncepu fară straie, fără carte, să-i înșire despre odihna sufletului strămutat la cele veșnice, unde nu e nici țipăt nici durere. După cinci minute îi zise de trei ori aleluia și Doamne-miluiește și plecă salutând grăbit pe săteni.
- Ce-a fost asta fă? întrebă Leana lu` Titi pe Aurica.
- Blesteme d`ali Mariții, cred io! prea l-a blestemat nici mort să n-aivă liniște.
- Aurico, te-ai tâmpit? io te-ntreb ce hal dă popă ne-a trimes ăștia nouă!
- Asta numa` Dumnezeu știe Leano, că el l-a trimis.
- Treaba asta nu rămâne-așa! las` să-l ducem cum, necum pe amărâtu` ăsta la groapă și-apoi facem și revoluție dacă e cazu`, că ăsta nu e popă , e artist!
...........................................................


va urma