Jim se plimba fără grijă, ca după o luptă intensă, liniștit, primind relaxarea după o îndelungă și sfâșietoare frământare ce parcă nu se mai termina...

Nu știa exact ce s-a întâmplat.. Avea doar senzația aceea ciudată de pace, dar mintea o simțea ca un imens vid din care nu putea să iasă...Pașii îl indreptau acum prin peșteră, prin locuri înguste în care mergea tot mai încovoiat..
Era acum ca un tunel de piatră umedă ce îl înconjura din ambele părții și îl apăsa din ce in ce mai greu dinspre tavan. Nu reușea să gândescă, și micile-i sforțări îi făceau și mai avidă dorința-i inexplicabilă de a merge înainte...

Tot drumul părea că s-ar afunda în fața-i, și ceva de un gri incandescent era la nici 100 m. Pe cât se apropia își dădea seama că era de fapt o iluzie optică a focului de gheață ce mistuia de undeva de jos.
Era o prăpastie și un imens zid de piatră o succeda. După ce mai făcu un pas Jim își simțise picioarele prinse între câteva țepușe și alte zeci bucăți de fier ruginite de felul acela îi treceau pe lângă picioare, mâini, urechi.

Nu știa exact ce îl ținea în loc dar nu încerca să se smulgă dintre ruginiturile ce îl înconjurau...stătea nemișcat... Privirea și-o îndreptă spre stânga, apoi spre dreapta și văzu alte sute de ieșiri alte peșteri în care ființe umane se zbăteau încătușațe în fiare , reușind să își sfâșie singure trupul.

Apoi privi spre abisul ce i se descoperea în fața-i. Era un gaz inexplicabil sub o formă ce tindea spre solidificare... Își amintea. Îl chema Jim Lassen; fusese șofer de tir. Era seară și se oprise să ia în cabina lui o femeie puțin bizară; la început nu se uitase în ochii ei. Însă, de îndată ce se gândi să o privească îi răspunseseră străluciri ca de gheață...un foc de gheață. Tirul lui se răsturnase, după ce a luat frontal câțiva copaci.

Oare cât o sa mai poată rezista în poziția în care stătea ? Numai gândul că ceilalți erau sfâșiați, îl opreau să încerce să se zbată.
Era oare un compromis de acceptat?
Strănutase...Încă 3 țepușe șuierară. Simțise o căldură imensă în zona picioarelor...Piciorul stâng era străpuns deja..

Nu știa de cât timp ( mai există "timp" ?) stătea în poziția aceea însă simțea că e pătruns adânc de rugină. Adormise ?...Probabil, pentru că nu își amintea cum mâinile, urechile, șoldurile i-au fost sfâșiate. Se simțea terifiant de slăbit și nepăsător față de tot ce suferea...Se gândea că poate chiar merita asta... Câte femei nu îi trecuseră prin brațe , câte îi mărturisiseră că sunt măritate, că sunt logodite, sau cine știe ce pretext. Nu îi păsase atunci...Totuși parcă simțea o urmă de regret pentru acea virgină, pură, cu adevarat curată, inocentă..."Asta-i viața !" Și simți mijlocul străpuns adânc...

Adormise ? ( sau leșinase ? )...Acum privirea i se rostogolea în gol peste flăcarile albastre ce păreau că se lichefiază; nu mai păreau solide...Îi veneau în minte toate răsăriturile magice pe ca le trăise, descifrându-i-se...
Două săgeți îi alergau dintr-o dată înspre ochi...Toate celelalte reveniseră înapoi în pereții umezi...

Oare a meritat să reziste; să încerce să reziste...Focul de gheață îl va mistui oricum...Sau ?