Piramida lui Keops


Plouă de-atâtea zile că nu știu ce să mai cred. Oamenii orbecăie cu pelerinele trase pe ochi prin stropii mărunți, prin aburul care se ridică din pădurile înconjurătoare acoperite tot timpul cu ceață.. Când și când se aud bufnituri dinspre dealul Albureștilor, nimeni însă nu le ia în seamă, toți se grăbesc la serbarea de sfârșit de an. Au n-au copii, oamenii au venit să vadă. Cât e de mare sala căminului, s-a umplut ca niciodată. Până și rudarii de pe Valea Caselor s-au strâns buluc. De data asta surpriza e anunțată pe afișele lipite pe garduri, zidul cooperativei, al dispensarului. Unii au încercat să înțeleagă ce scrie pe foile alea colorate, dar ploaia care nu a mai stat, a scurs literele, le-a lăbărțat și nu e chip de citit. Fiecare însă, ajuns în sală își dă cu părerea.
Când Nicu Mărgescu, învățătorul, apare pe scenă, lumea e numai ochi și urechi. Nici pomeneală de surpriză cum se-auzise.
- După serbare, spune el, se vor înmâna premiile, iar apoi horă și bal.
- Săracu’ tare mai e frumos. Păcat că e așa bolnav, vorbesc femeile în sală.
Noi, cei de pe scenă suntem descumpăniți, aflasem că Lulu Chirițescu, profesorul de sport, pregătise ceva special cu băieții mai mari, numai că Mărgescu n-a pomenit nimic despre asta. Călae, văcarul satului strigă din mulțime :
- Liniște, voi n-auziți, liniște când vă spun, o să fie ea surpriză dacă e anunțată în afiș !
Gălăgia mare, acolo-n spate se face, în primele rânduri stau învățătorii și oamenii înstăriți cu nevestele lor. Au cioareci albi, chimire aurite, iar femeile salbe, fote, marame și ii brodate. În spate se-nghesuie rudarii și-alți pierde vară cum le spun cei din față.
Noi pe scenă suntem aliniați pe cinci rânduri. Îmi fixez privirea pe Norica, fata cea mai frumoasă din școală. Stă în față cu mama ei și se face că nu mă vede deși eu nu-mi mut privirea de la ea. Nici n-am observat că dirijorul a făcut semn și-am luat-o cu un ton în urma celorlalți și până să intru în ritm, vocea mea se aude solo. Dirijorul se încruntă și mă amenință cu nuiaua. Mă încăpățânez și privesc tot la Norica, până apare Toria lui Capotă. Cântă și se mișcă cum numai ea știe. Aplauzele nu mai contenesc. Atunci mai urcă o dată pe scenă, râde șăgalnic și anunță că deși nu e trecut în program va cânta „Drag mi-e omul cel frumos”. Oamenii se miră cui seamănă așa isteață, îmbulzeala crește, bărbații în picioare au ajuns la marginea scenei și ea mai cântă încă o dată și încă o dată !
Chiuiturile și brâul din Mușcel cu un grup de dans încălzesc oamenii și mai tare.
În piesă eu salvez o fată care a fost măritată contra voinței și ca s-o scap, fac pe ursul, mă duc la Selim acasă și după ce-l zgâlțâi bine, o iau pe Norica-n spate și fugim în munți. Nicu Mărgescu îmi făcuse rost de-o blană de urs de la un unchi al său pădurar și când în partea a doua a piesei am intrat în patru labe pe scenă mormăind și scoțând răgete fioroase, un băiețel din sală a tras niște chiote de spaimă că abia l-au potolit părinții. Asta mi-a dat curaj și-mi deschideam fălcile mai abitir. Iar când am luat-o pe Norica între ghiare și-am strâns-o voinicește, i-am zis plin de izbândă :
- Ee,acu te uiți la mine, te uiți? apoi pe șoptite : „țipă, țipă, n-auzi ?”
Mă canoneam s-o arunc în spate și cum nu puteam îi zic tot în șoaptă, apoi tare : „hai fa, ce stai, urcă odat” că nici la repetiții nu urca, spunea mereu „la serbare”. Cum tot se codea, mă saalt de-odată și după ce rag de înfior sala îi dau una peste fund de-a țipat de-adevăratelea. N-a trebuit să i-o dau pe-a doua că s-a urcat repede, repede în spatele meu, în timp ce Selim rămăsese împietrit iar lumea nu se mai oprea din aplauze.
Bățos de așa succes, așteptam să se strige premiile când învățătorul nostru a apărut iar pe scenă.
- Urmează pentru dumneavoastră numărul special pregătit de domnul profesor Lulu. Era să-l ratăm din cauza „faraonului”, n-a putut să mai treacă râul, puntea de la Bătiești a fost luată de Argeșel. Uitaserăm toți de ploaia care nu mai sta, de mohoreala de-afară, de apa umflată a râului. Nouă nu ne păsa de asta, voiam să știm cine e faraonul și-ntr-o liniște solemnă și-au făcut apariția șapte inși îmbrăcați în alb. S-au strâns grămadă, și-au băgat capetele unii în alții și-n timp ce s-așezau, au venit cinci inși îmbrăcați în roșu, care s-au ridicat peste cei în alb și la rândul lor au făcut o platformă mai mică. Într-o așteptare cam lungă, au apărut încă doi băieți îmbrăcați în galben care au tot sărit, până s-au aranjat și ei peste ceilalți. Oamenii exclamau tot timpul. Atunci s-a apropiat un tânăr măsliniu, cu pantalonii albaștri, foarte largi, pieptul gol și-o eșarfă tot albastră la gât.
- „Faraonul”,a strigat cineva și sala a început să freamăte.
- E Ion al Nilei, au strigat alții.
Băiatul, c-o agilitate pe care i-o invidiam, s-a cocoțat tocmai pe umerii ultimilor doi. Încet, foarte încet, se ridica în picioare și tocmai încerca să-și ridice mâinile, când i-au plesnit nădragii. A avut o ezitare, era să se răstoarne iar lumea din sală s-a ridicat în picioare. În cele din urmă a reușit să-i înoade, apoi în aplauzele furtunoase a ridicat ambele mâini într-un echilibru perfect. Atunci i-au plesnit pantalonii a doua oară. Piramida s-a prăbușit în hohote de râs.
- S-a ridicat ca un vultur și-a căzut ca o bleandă, hă, hă, hă, v-am spus eu că o să avem surpriză, v-am spus, țipa Călae înnecându-se.
Nicu Mărgescu a urcat iar pe scenă, dar mulțimea nu-l voia, striga :
- Faraonul, să vină Faraonul !
Deodată un zgomot surd s-a auzit dinspre dealul Baicului. Era atât de puternic că treptat s-a făcut liniște, din ce în ce mai liniște. Oamenii se-ntrebau pe șoptite ce-o fi. Așteptau înmărmuriți să se mai petreacă ceva,nu înțelegeau ce fusese. Atunci a intrat în sală Mocanu, ajutorul lui Călae. Din barbă îi curgea apă, din el ieșeau aburi.
- Prăpăd mare, vitele au rupt lanții iar Malu cu Flori a luat-o încoace.
Þipetele s-au încrucișat în aer, oamenii se strigau pe nume, strigau copiii, geamurile au zăngănit. Peste toate s-au auzit încă o dată huietul dealului și al pământului din adînc.Sub noi, o bolboroseală înfundată continua neîntrerupt.
- Opriți-vă oameni buni, opriți-vă.Lumea se bulucise la uși. Nicu Mărgescu ridica mâinile, făcea semne disperate, nimeni nu-l asculta. Continua să strige :
- Oameni buni, opriți-vă !
Curând am rămas doar eu și el. Nu înțelegeam ce forță mă oprise, frica se încuibase și în mine. Tresăream la cel mai mic scârțâit al podelei. Am săltat blana de urs și-am pus-o pe umeri. Era foarte grea.
- Las-o, n-are cine s-o ia de-aici, să mergem.
- Chiar o să se prăbușească Dealul, tot Dealul ?
Mărgescu n-a răspuns. „Văile și dealurile de pe aici au fost fund de ocean” spunea el când mergeam în excursie după bureți, a fost, ei și, n-o să mai fie asta nciodată îmi spuneam atunci. Dar acum ?
- Hai acasă, nu se prăbușește nimic, ne apără pădurile astea de salcîm. La Alburești e primejdia.
Am ieșit împreună. Mama era plecată la oraș la ceilalți frați iar tata nu se întorsese de la munte.
- Să nu-ți fie frică, mi-a mai spus învățătorul, o să trec mai târziu pe la tine.
Mergeam domol și mă gândeam că nu aveam unde să mă ascund dacă s-ar prăbuși. Și din ce parte ar începe ? Mă uitam la deal care continua să fie la fel de falnic și învăluit în ceață și mi se părea extraordinar să fie posibil asta. Malu cu Flori era un deal mult mai mic ce se-ntindea la vreo doi kilometri. Avea platouri cu iarbă și grădini închise, dar cea mai mare parte era izlaz înconjurat de râpi adânci. Nu-l puteam zări de unde eram.Drumul se vedea pustiu, doar turma de vite se-auzea coborând. După o vreme au apărut. Aveau capetele plecate, bale, și mugeau în neștire. Le știam blânde și m-am dat la o parte să treacă, minunându-mă că sunt așa besmetice. Una bălțată, cu ochii înroșiți, s-a repezit în mine. Am luat-o la fugă. Alergam ,alergam, fără să reușesc să mă depărtez prea mult de ele. Mi-era teamă că am să cad și-or să mă strivească. Splina mă înjunghia și de durere mă țineam cu mîna, mergînd încovoiat. Nu știu cum am zărit poarta întredeschisă la marginea drumului. Am avut o ezitare și-atunci am fost azvârlit cu toată puterea în ea. Pentru o clipă, vaca s-a oprit vrând să mă înpungă încă o dată, apoi celelalte au luat-o în coarne, răsucind-o și făcând-o s-alerge mai departe. Duduiala și mugetul lor mă înfiorau. . Mi s-au tăiat picioarele.
- Nene, nene, e cineva pe aici?unde sunteți?
Nu se-arăta nimeni, nu lătra nici-un câine. În fundul curții, o claie veche de fân, părea aproape surpată. Casa era un fel de „hodaie” pustie, mult mai departe de sat pe drumul Mâzganei, în mijlocul pădurilor. Continua să plouă mărunt. Se auzeau doar clipocitul apei care se scurgea de pe frunzele copacilor și râul Mâzgana umflat peste maluri. M-am târât prin iarbă până la ușa găsită încuiată. Nu eram în stare s-o sparg. M-am gândit să intru pe geam, dar nu avea. Abia am ajuns în spatele casei și-am urcat în pod pe o scară aproape putredă. Tot felul de zdrențe, urât mirositoare erau împrăștiate pretutindeni. Le-am strâns și-am vrut să mă lungesc pe ele. N-am apucat că podul a început să se legene, izbit de apele învolburate ale râului. Casa trosnea, icnea, iar valuri de apă pătrundeau printre stinghiile rare ale podului.
- Doamne, dacă aș fi alergat mai mult, dacă aș fi alergat !
Casa, numai din bârne și blană, a început să plutească. Câte un copac smuls, o izbea, o răsucea în loc și ea plutea mai departe. Fiecare zgâlțâială îmi smulgea geamăte de durere.
- Barem dacă ar fi fost ziuă, îmi spuneam și apa continua să mă ducă. Spre dimineață ajunsesem la gura Mâzganei. Am recunoscut locul după crucea din piatră din vârful dealului.. Cât cuprindeai cu ochii, valea era toată o apă, nu se mai zărea nici-o casă, satul fusese acoperit.
- Maamă ! Þipătul a sfâșiat întinderea apelor, s-a izbit de vârful dealului și s-a întors la mine.
- Maamă, maamă, maamă ...
Oamenii s-au retras acolo sus, mi-am zis, și-am sărit în valuri să ajung la ei.
- Ho, ho, ți-ai revenit mă băiete ? Păi de când mă canonesc cu tine ! Alături, Mocanu, râzând cu gura lui știrbă, îmi mângâia fruntea.
- Mă, mă, ce-am mai tras, nu voiai nici chip să deschizi ochii, de două zile te păzesc. Ai avut fierbințeală, nu joacă !Tot timpul aiurai.
- Și vacile unde sunt ?
- Dracu să le ia, eu de un’să știu încotro au fugit ? Le găsim noi în pădurile astea !
Satul mai e întreg, nu l-au luat apele ?
- Apăi nu apele era’ să-l acopere ci Malu ăla cu Flori, că acu’ n-o să-i mai zică așa. Cât p‚aci să se oprească în Argeșel și-atunci să vezi tărășenie ! Acu că te-ai făcut bine, trebuie să te duc. Poți merge ?
- Mă ține pieptul, mijlocul !
Mocanu s-a lăsat în genunchi și m-a ajutat. Apoi s-a săltat cu mine și mi-a legat picioarele c-o sfoară peste mijlocul lui.
- Să te ții cu mâinile de gâtul meu și-așa te duc acasă, ca pe sacul cu mălai !
Mergea încet, pe drumul Mâzganei, brăzdat de șanțuri adânci din cauza pâraielor. Păsările,ca după ploaie , răsunau în toată pădurea.
- Nene Mocanule, spune, a murit cineva ?
- S-au surpat niște case la Alburești, de prăpădit nu s-a prăpădit însă nimeni. Tu fuseși dat dispărut, noroc că te-am găsit eu. Biată maică-ta ce-a fost pe ea ! Eee, e ! Te-a căutat și învățătorul, peste tot te-a căutat.
Și Mocanu continua să mă ducă în spate, zgâlțâindu-mă când încerca să treacă peste un dâmb sau un șanț.
- Mărgescu, a continuat Mocanu, era și el să se prăpădească, l-a trăsnit așa de-odată, apoi după o zi de zăcut, s-a sculat și-a adunat oamenii. Sunt toți acolo la Alburești. Au venit și din Voroveni, Hârtiești,Bîrzești. Învățătorul zice c-or să zidească malu ăsta și-o să-l facă mai trainic ca piramida a lu’ unu Keops. Tu ai auzit cine e ăsta ?


Nicolae Aurelian Diaconescu