poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-22 | |
Se trezise greu, pipăindu-se, dintr-un coșmar. Se făcea că nu mai avea mâna dreaptă; din nu știu ce motiv, îi fusese tăiată de undeva de sub cot.
Stăpânit încă de teama care-i accelera bătăile inimii, încerca să-și imagineze cum ar fi viața lui dacă s-ar trezi într-o dimineață fără ceva anume, cu care se obișnuise și fără de care nu concepea să trăiască – bunăoară o mână, un picior, ori poate slujba sau – Doamne ferește! – chiar casa. Doamne, cum nu știm să-Ți mulțumim și pentru ce nu ne-ai dat, câtă vreme nu ne-ai luat nimic! De parcă tot ce avem, n-avem tot de la Tine... Dezmeticindu-se greu, plin de recunoștință că fusese numai un vis urât, se gândi totuși serios la faptul că, dacă într-o bună zi ar pierde ceva, nu era pregătit să supraviețuiască în noile condiții. Așa că se hotărî, fără a sta prea mult pe gânduri, ca astăzi să încerce să se descurce numai cu mâna stângă. Mâine nu va avea un picior, poimâine un ochi, și tot așa, pe rând, va face exerciții de supraviețuire. Cu mișcări lente, își târî pașii în fața oglinzii. Își privi cu plictis același chip de-o viață, doar o idee mai îmbătrânit, și își trecu instinctiv mâna dreaptă peste barbă. Apoi își aminti că n-o mai are, înlocuind-o cu stânga. Cu mișcări nesigure, apucă lama, în aceeași mână stângă. Bărbieritul îi luă mai mult timp ca de obicei dar, până la urmă, după vreo trei tăieturi, reuși să termine treaba. Plecă din fața oglinzii strâmbându-se, simțind totuși ca pe o mare victorie faptul că primul pas fusese făcut. În drum spre Poștă, ar fi vrut să oprească pe toți oamenii pe care îi întâlnea. Ar fi vrut să le spună și lor să se bucure de ceea ce au, dar nu știa cum să înceapă. Îl salutase Ilie lăptarul, care se arătă foarte mirat când îi întinsese mâna stângă: - Da’ ce-ai azi de mă tratezi cu stânga, așa, la hai sictir? - Eu am...știi...azi-noapte... Până s-apuce să dea o explicație, Ilie se tot dusese. Parcă ce-l interesa pe el dacă poștașul pățise sau nu ceva! Aruncase și el o vorbă, așa, să nu tacă. În rest, fiecare cu-ale lui! Când ajunse, se scuză de întârziere, bâlbâindu-se, către domnișoara dirigintă, chiar dacă ea nu-i zisese nimic. Ridicase doar ochii din hârtii, arătându-se îngrijorată: - Credeam c-ai pățit ceva. E prima dată, de când sunt aici, când întârzii. Mă gândisem chiar să-l trimit pe Costică până la tine. Da’ bine c-ai apărut! Þine! Azi ți-am făcut eu cafeaua. Nici n-apucase să zică „săru’mâna”, din cauza nodului ce i se pusese-n gât. N-ar fi crezut că se gândește și la el cineva ca la un om. Toți îl știau de poștaș și îl tratau ca atare – numai bun de dus scrisorile și de ascultat poveștile altora. Fată bună, domnișoara dirigintă! Simțise el de prima dată când a văzut-o intrând în Poștă, de se-ntrebau toți pe cine caută și fătuca asta. Le afișase un zâmbet cald și sincer, explicându-și scurt prezența: „De astăzi, eu conduc Poșta”. Apoi s-a apucat de treabă, de parcă era de când lumea printre ei. Toți o îndrăgiseră, și unul nu-i ieșea din cuvânt. Venise de undeva mai de departe, din alt sat, și nu se prea știa mare lucru despre ea. Și tocmai pe ea o mințise! Și altceva mai bun nu găsise. Auzi, că n-a sunat ceasul! Când el nu s-a trezit cu ceas de când se știe. Când era copil, îl trezea vaca, fiindcă la ora cinci fix începea să zbiere. Și de atunci – chit că vaca nu mai e demult – a rămas așa. Are, n-are treabă, la cinci se trezește. Dar azi-dimineață cu nenorocitu-ăla de vis...și cum era să-i spună că el a hotărât azi că nu mai are mâna dreaptă? L-ar fi crezut nebun sau mincinos și cine știe ce-ar fi ieșit. Și ce rușine să pățească el! Să-și facă singură domnișoara dirigintă cafeaua, ba mai mult, s-o facă și pe-a lui. De când venise ea, o aștepta în fiecare dimineață cu cafeaua făcută. Le spusese mai la-nceput: „Dacă pufnesc și trântesc la prima oră, să nu mă luați în seamă. Până-mi beau cafeaua și-mi fumez prima țigară, mănânc oameni. E mai bine să nu-mi apăreți în cale.” Atunci el ce s-a gândit? Decât să mănânce oameni, nu-i mai bine s-o aștepte el cu cafeaua făcută? Da’ puturoasa aia de telefonistă ce-o fi păzit, de n-a putut să-l înlocuiască măcar astăzi? Și-a lățit fundu’ de-atâta stat pe scaun și nu se mai satură s-asculte convorbirile altora. Bine i-a făcut doctorașu-ăla tânăr, care-și tot suna gagica la București! Odată, în timp ce-l asculta, s-a oprit din conversație, exclamând: „Mă c… în urechile cui ascultă!” Și-atât a dus-o mintea, că s-a și dat de gol: „Da’ bine dom’doctor, se poate să-mi vorbiți așa?!” „Vai, doamnă, - zisese prefăcut doctorul – nici nu mi-am putut închipui că sunteți dumneavoastră! Cum să cred că o adevărată lady stă și ascultă ce vorbesc alții? Doar putorile ordinare fac așa ceva. Vă rog să mă scuzați de confuzie...” Și tot așa o complimentase doctorul, de nu s-a mai spălat cu toată apa din Dunăre biata Adriana. Dar a avut grijă să i-o plătească, doar nu era degeaba nevastă de secretar de Sfat, mare sculă-n Partid. Atât l-a bătut la cap pe bărbatu-său, c-o ia amețeala numai când îl vede, că până la urmă ce-a făcut, ce-a dres pcr-istul, că i-a rezolvat doctorului transferul la București. Și mare rău i-a făcut! Că el doar atât aștepta, de n-a mai fost nevoit să-și termine stagiatura în fundul ăla de țară. Se vede treaba că proștii nici rău nu se pricep să facă, admițând că e nevoie de ceva cap și pentru a face rău. Și-așa a rămas satul vreo doi ani fără medic, că se dusese buhu că e acolo un secretar care, mânat de-o telefonistă grasă și indiscretă, mănâncă doctori, dacă nu cumva-i trimite direct la București. Și biata lume bolnavă mergea cinci kilometri până-n satul vecin, la dispensar, ori stătea să crape-n casă. Să ferească Dumnezeu lumea de bărbați molâi, sub papucul unor femei tâmpite și răzbunătoare! Dacă mai sunt și urâte, ca Adriana noastră, te poți aștepta la ce-i mai rău. Că și pe domnișoara dirigintă ce-o mai mușcă, da’ numai la spate. În față-i zâmbește mieros și din „șefa” n-o scoate. Lasă, mai bine că n-a făcut ea cafeaua, că cine știe ce mai era-n stare! Cuprins de remușcări că mințise, își termină gândurile și cafeaua, pregătindu-se să plece pe teren. Își așeză geanta asfel încât să poată apuca scrisorile cu mâna stângă, băgă capul în biroul dirigintei pentru a rosti acel „săru’mâna” cu care rămăsese dator, după care adăugă în grabă: „am plecat”. La ultima casă unde lăsase o scrisoare, îi ieși înainte baba Sofica. Deși n-o întrebase nimic, dând numai din cap către ea, în semn de „bună ziua”, bătrâna se simți datoare c-un răspuns: - Iaca, ce să fac? Mă cam doare șira spinării. - Mulțumește-te c-o ai! nu se putu abține să-i răspundă, tot sub influența stării de gratitudine în care se afla de azi-dimineață. - Adică de ce să mă mulțumesc? Ce vorbă-i asta, Ioane? Ori îți râzi de mine, spurcatule? Las’ c-ajungi și tu-n anii mei, și-oi vedea ce bine ți-o fi! Ce să-i fi spus babii de visul lui, de revelația avută la trezire, cum că nu știm să fim recunoscători pentru ce avem... N-ar fi-nțeles mai nimic baba și l-ar fi beștelit mai dihai. - Lasă, bre, am făcut și eu o glumă. Că doar nu te-ai supărat! - Apăi, glume d-astea să faci cu maică-ta, Dumnezeu s-o ierte! Și se tot duse baba-n treaba ei. Maică-sa! Cum îi amintise de ea! Abia dacă și-o mai aducea aminte, o pierduse când avea șase ani. Privea din când în când singura poză îngălbenită, unicul semn al trecerii ei prin viață. Tot mai rar privea fotografia, căci aproape de fiecare dată îl cuprindea o durere adâncă de peste tot și-un chef nebun să se certe cu Dumnezeu. Își amintea cum se ținea scai de poala ei, cum îl purta peste tot, vorbindu-i cu dragoste nemărginită de mamă. În ziua morții ei, îl trimisese pe băiatul cel mare să i-l aducă la pat. Era în curte, făcea niște mușuroaie de pământ și n-avea niciun chef să lase joaca abia începută. Cu chiu, cu vai, s-a mișcat până la ea, neînțelegând ce se petrece, de ce plâng toți și de ce mama îi spunea celui mare să aibă grijă de el. Apoi s-a lăsat bezna și viața și-a sucit cărarea pe unde-au vrut alții. N-a uitat încă spaima de după, când îl aștepta pe taică-su până noaptea târziu, zgribulindu-se pe prispă până îl lua somnul, de teamă să intre-n casă. Apoi cum, învins de frig, străbătea în fugă holul întunecos, fără să întoarcă privirea spre camera în care ea murise, urcându-se în pat cu pisica ce-i ținea de urât. N-a uitat nici că n-a vrut s-ajungă poștaș, că i-a plăcut să învețe, dorind să meargă la un liceu bun, apoi la facultate. Dar frate-său hotărâse că e mai bine să iasă mai repede pe salariu, să scape de grija lui. Mama îi vorbise de Dumnezeu în serile lungi când îi adormea în poală, la gura sobei. Însă după plecarea ei atât de brutală, pe care mintea-i de copil nu reușea să o priceapă, a hotărât că nu există Dumnezeu. La doisprezece ani s-a dus pentru prima dată să se spovedească. Când preotul l-a întrebat: „Ce păcate ai, băiete?” i-a răspuns dintr-o suflare: „Părinte, nu cred în Dumnezeu!”. „Dacă nu crezi, atunci de ce-ai mai venit?” „Vreau să cred!” zisese cu ochii în lacrimi. Ce-ar fi fost dacă preotul i-ar fi explicat cu tact și delicatețe că El a luat-o pe maică-sa pentru a-i fi mai bine, pentru că era bolnavă și suferea? În loc de asta, i-a azvârlit nepăsător: „Atunci crezi! Apoi mai vorbim”. A trebuit să-L afle singur, să-și dea singur explicația de care avea atâta nevoie. Și cu toate că a găsit calea de a se liniști, tot Îl mai întreabă când și când:”Unde ești?!” Acum că treaba s-a terminat, se-ndreaptă fără a se grăbi, către casă, gândind parcă la ziua de mâine. S-a descurcat destul de bine și cu stânga, dar vezi, a fost numai o zi... Îngenuncheat, își face rugăciunea de seară, uitând de neajunsuri și amărăciuni: „ Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai lăsat mâna dreaptă și ține-mi-o mereu, măcar să am cu ce mă-nchina! Și dacă uneori Te întreb unde ești, mă iartă, și să știi că-n ziua aceea am visat c-am orbit.” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate