Sunt cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o de la Dumnezeu încoace, dar potopul emoțiilor mele nu a îngenuncheat înca nici o lume, să se destrame și apoi să se renască, ridicându-se cu o ARCÃ mai aproape de genele tale.
Din cremenea frustrărilor, solemne în tăcerea unui haos, părtaș înfrîngerilor, mi-am rupt însângerată și mută, durerea - ca o gură care atârnă pe față, necuvântătoare.
Mă iau în piept și gândesc că nimic nu poate da vieții mele
stigmatul colorat al autenticilor ratați. Să te expui, în echilibru, peste teama indiferențelor moarte, cu un exces de puritate, nu inseamnă renunțare, ci doar...
o altă ierarhie de valori, în care nimic nu este permis, dacă nu îndrăznești să iei totul.
Putem accepta tragicul evenimentelor altfel decât raportându-l la nemernicia noastră?! Înfrânți, un pic bolânzi, un pic frumoși, un pic albaștri, nu ar trebui să ne împovăreze deznădejdea amăruiilor întâmplari, ci bucuria tonică de a fi încă, pentru același (sau pentru un alt)
început. Orgoliul nu o să fie niciodată o metaforă a sufletului, nici măcar un amărât epitet... ci chinul său prelung.

De aceea, nu te-am uitat. Te-am risipit în mine și inima îmi bate, pentru că bate și a ta. Ochii mei privesc așa cum îți doreai tu să privească, iar mâna păstrează în tremurul ei vibrația și gestul celei din urma mângâieri. Am ajuns să fiu doar ... testamentul delicat al emoțiilor tale...

Ce-ar mai putea să se întâmple după noi?

S-ar încumeta vreun oarecare, vreun altul, să ne ducă elanul la casuța de sub munți și apoi, dincolo, dincolo de izvor și dincolo de vama sacrificiului?

Nimic nu s-a sfârșit, ci, în haiducescul asalt al vremii, un hău s-a căscat leneș și rău înaintea unei...
incomode legende...

Acei care nu cred in ele, totdeauna de adevărul și de veșnicia lor s-au temut.

Dureaza-mă.

De-a dura.