I

In gradina doamnei Swinton era intotdeauna vara. Minunatii migdali stateau acolo vesnic infrunziti. Monica Swinton a cules un trandafir galben ca sofranul si i l-a aratat lui David.
“Nu-i asa ca e minunat?” a spus ea.

David s-a uitat in sus la ea si a scrasnit din dinti fara sa-i raspunda. Apucand floarea, a fugit cu ea prin iarba si a disparut dupa cotet unde cositoarea se ploconea, gata sa tunda sau sa mature sau sa se rostogoleasca cand momentul dicta. Statea singura pe poteca impecabila din pietris artificial.

A incercat sa-l iubeasca.

Cand s-a hotarat sa-l urmeze pe baiat, l-a gasit in curte tinand trandafirul in piscina. Statea in piscina captivat, inca purtand sandalele.

“David, dragule, trebuie sa fii atat de ingrozitor? Intra imediat si schimba-ti pantofii si sosetele.”

A mers cu ea in casa fara sa protesteze, capul lui intunecat leganandu-se la nivelul taliei ei. La varsta de trei ani, nu arata nici un fel de frica pentru uscatorul ultrasonic din bucatarie. Dar inainte ca mama lui sa ia o pereche de papuci, s-a strecurat de acolo si a disparut in linistea casei.

Il cauta probabil pe Teddy.

Monica Swinton, douazeci si noua de ani, cu un corp gratios si ochi jucausi, a mers si a stat in camera de zi, aranjandu-si crengutele cu gust. La inceput statea si se gandea; in curand doar statea. Timpul astepta si se misca cu o incetineala maniaca rezervata pentru copii, nebuni si sotiile ale caror soti sunt plecati sa imbunatateasca lumea. Aproape din reflex s-a intins si a schimbat frecventa ferestrelor. Gradina a disparut; in locul ei, centrul orasului s-a inaltat spre mana ei stanga, plin de oameni inghesuiti, dirijabili, si cladiri (dar a lasat sonorul incet). A ramas singura. O lume suprapopulata este locul ideal in care sa fii singur.

II

Directorii de la Synthank luau un pranz enorm pentru a celebra lansarea noului lor produs. Multi dintre ei purtau fete-masti din plastic, populare in acele timpuri. Toti erau de o suplete eleganta in ciuda mancarurilor si bauturilor copioase pe care le hapaiau. Sotiile lor erau de o suplete eleganta, in ciuda mancarurilor si bauturilor pe care si ele o hapaiau. O generatie timpurie si mai putin sofisticata i-ar fi considerat oameni frumosi, deosebiti de tot ce au vazut.

Henry swinton, director administrativ la Synthank, era gata sa tina un discurs.

“Imi pare rau ca sotia ta n-a putut sa ni se alature pentru a te auzi,” a apus vecinul lui.

“Monica prefera sa stea acasa, sa aiba ganduri frumoase,” a spus Swinton, pastrandu-si zambetul.

“Este de asteptat ca o femeie atat de frumoasa sa aiba ganduri frumoase,” a spus vecinul.

Ia-ti gandul de la sotia mea, nenorocitule, gandi swinton inca zambind.

S-a ridicat sa tina discursul printre aplauze.

Dupa cateva glume, a spus, “Ziua aceasta este marcata de o mare realizare pentru companie. Sunt aproape zece ani de cand am scos pe piata mondiala prima forma de viata sintetica. Cu totii stiti ce succes au avut, in special dinozaurul in miniatura. Dar nici unul nu a avut inteligenta.”

“Pare un paradox ca in aceste zile si timpuri putem creea viata dar nu inteligenta. Prima noastra linie de succes, banda Crosswell, se vinde cel mai bine, si este cea mai stupida dintre toate.” Toata lumea a ras.

“Desi trei patrimi din lumea super aglomerata flamanzeste, noi suntem norocosi sa avem mai mult decat ne trebuie, multumita controlului populatiei. Obezitatea este problema noastra, nu malnutritia. Presupun ca nu e nimeni la masa aceasta care sa nu aiba un Crosswell, muncind in intestinul subtire, un parazit perfect sigur (vierme banda) care ii da gazdei posibilitatea de a manca cu pana la 50% mai mult si totusi sa-si pastreze silueta. Nu-i asa?” Acorduri generale date din cap.

“Mini-dinozaurii nostri sunt aproape la fel de stupizi. Astazi, lansam o forma de viata sintetica inteligenta – un servitor in marime naturala.”

“Nu numai ca este inteligent, dar are o cantitate controlata de inteligenta. Noi credem ca oamenilor le-ar fi teama sa se afle in preajma unui creier uman. Servitorul nostru are un computer micut in interiorul craniului.”

“Au existat pe piata mecanisme cu mini-computere in loc de creier – lucruri plastice fata viata, super-jucarii – dar am descoperit in sfarsit o metoda pentru a conecta circuitele computerului la un trup sintetic.”

III

David statea langa fereastra lata din camera lui, luptandu-se cu hartia si creionul. Intr-un final, s-a oprit din scris si a inceput sa rostogoleasca creionul in sus si in jos pe panta biroului.

“Teddy!” a spus el.

Teddy statea pe pat sprijinit de perete, sub o carte cu poze miscatoare si un soldat urias din plastic. Structura cuvantului din vocea stapanului l-a activat si s-a ridicat.

“Teddy, nu stiu ce sa spun.”

Coborand din pat, ursul a mers teapan pana acolo si s-a prins de piciorul baiatului. David l-a ridicat si l-a asezat pe birou.

“Ce ai spus pana acum?”

“Am spus – “ a ridicat scrisoarea si a privit-o intens. “Am spus, ‘Draga Mami, sper ca esti bine acum. Te iubesc…’”

A urmat o tacere lunga pana cand ursul a spus, “Suna bine. Du-te jos si da-i-o.”

Inca o tacere lunga.

“Nu este tocmai bine. Nu va intelege.”

In interiorul ursului, un computer mic lucra in programul posibilitatilor. “De ce nu o scrii din nou colorat?”

Cand David nu a raspuns, ursul a repetat sugestia. “De ce nu o scrii din nou colorat?”

David se holba pe fereastra. “Teddy, stii la ce ma gandesc? Cum deosevesti lucrurile reale de cele care nu sunt reale?”

Ursul a combinat alternativele. “Lucrurile reale sunt bune.”

“Ma intreb daca timpul este bun.

Nu cred ca lui Mami ii place timpul prea mult. Zilele trecute, multe zile in urma, spunea ca timpul trece pe langa ea. Timpul este real Teddy?”

“Ceasurile arata timpul. Ceasurile sunt reale. Mami are ceasuri, inseamna ca le place. Are un ceas la incheietura, langa cadran.”

David se uita sa deseneze un avion urias pe spatele scrisorii. “Tu si cu mine suntem reali Teddy, nu-i asa?”

Ochii ursului l-au privit pe baiat fara sovaiala. “Tu si cu mine suntem reali David.” Se specializase in consolare.

Monica mergea incet prin casa. Era aproape timpul pentru posta de dupa-amiaza sa vina prin cablu. A apasat numarul oficiului postal pe cadranul de la incheietura, dar nimic nu a aparut. Inca cateva minute.

Putea sa-si ia pictura. Sau isi putea suna prietenii. Sau putea astepta ca Henry sa vina acasa. Sau putea merge sus sa se joace cu David….

A iesit in hol si a mers la marginea scarilor.

“David!”

Nici un raspuns. A mai strigat o data si o a treia oara.

“Teddy!” a strigat intr-un ton mai ascutit.

“Da Mami!” Dupa un moment de pauza, capul blamos si auriu al lui Teddy a aparut in capul scarilor.

“David este in camera lui Teddy?”

“David s-a dus in gradina Mami.”

“Vino jos Teddy!”

A stat impasiva, privind figura micuta si blanoasa coborand treapta cu treapta pe membrele scurte si indesate. Cand a ajuns jos, l-a ridicat si l-a adus in camera de zi. Statea nemiscat in bratele ei, privind in sus la ea. Putea simti chiar si cea mai mica vibratie a motorului.

“Stai acolo Teddy. Vreau sa vorbesc cu tine.” L-a asezat pe o masuta iar el a ramas precum i-a cerut, cu bratele inainte si deschise in eternul gest al imbratisarii.

“David ti-a spus sa-mi spui ca a plecat in gradina Teddy?”

Circuitele creierului ursului erau prea simple pentru artificii “Da Mami.”

“Deci m-ai mintit.”

“Da Mami.”

“Inceteaza sa-mi mai spui Mami! De ce ma evita David? Nu-i este teama de mine, nu-i asa?”

“Nu. Te iubeste.”

“De ce nu putem comunica?”

“David este sus.”

Raspunsul lui a incremenit-o. De ce sa piarda timpul vorbind cu aceasta masina? De ce sa nu mearga pur si simplu sus si sa-l stranga pe David in brate, sa vorbeasca cu el, asa cum o mama iubitoare ar face cu un fiu care o iubeste? A auzit greutatea apasatoare a linistii din casa, cu o calitate diferita de tacere rasfrangandu-se in fiecare camera. La etajul superior, ceva se misca foarte incet. David, incercand sa se ascunda de ea.


IV

Se apropia de finalul discursului acum. Oaspetii erau atenti; la fel era si presa, aliniata pe doi pereti sin incaperea banchetului, inregistrand cuvintele lui Henry si ocazional fotografiindu-l.

“Servitorul nostru va fi, in multe sensuri, un produs al computerului. Fara computere, nu am fi reusit niciodata sa lucram cu biochimicele sofisticate care merg in trupul sintetic. Servitorul va fi de asemenea o extensie a computerului – deoarece va avea un computer in propriul cap, un computer microminiaturizat, capabil sa se descurce in aproape orice situatie pe care ar putea-o intalni in casa. Cu rezervatii, bine-nteles.” S-a ras aici; multi dintre cei prezenti cunosteau despredebaterea incinsa care a cuprins comitetul de conducere de la Synthank inainte ca decizia de a-l lasa pe servitor neutru in uniforma lui fara cusur sa fie luata.

“In ciuda tuturor triumfurilor civilizatiei noastre – da, si de asemenea in ciuda problemelor suprapopularii – este trist cand reflectam cate milioane de oameni sufera din cauza singuratatii si izolarii crescande. Servitorul nostru va fi o binefacere pentru ei; va raspunde intotdeauna, si cea mai insipida conversatie nu-l poate plictisi.”

“Pentru viitor, planuim noi modele, barbati si femei – unii dintre ei fara limitatiile primului, va promit! – cu un design mai avansat, adevarate fiinte bio-electronice.”

“Nu numai ca va avea propriiul computer, capabil de programare individuala; vor fi conectati la Reteaua Mondiala de Date. Asa fiecare se va putea bucura de echivalentul unui Einstein in propriia lor casa. Izolarea personala va fi eliminata pentru totdeauna!”

S-a asezat in aplauze entuziaste. Chiar si servitorul sintetic, ce statea la masa imbracat cu un costum discret, aplauda cu elan.


V

Tragandu-si ghiozdanul, David se furisa imprejurul casei. S-a urcat pe banca ornamentala de sub fereastra camerei de zi si privi prudent inauntru.

Mama lui statea in mijlocul camerei. Fata ei era impenetrabila; inexpresivitatea ei il speria. A privit fascinat. El nu se misca; ea nu se misca. Timpul s-ar fi putut opri, asa cum s-a oprit in gradina.

Intr-un final s-a intors si a parasit camera. Dupa ce a asteptat un moment, David a batut usor in geam. Teddy s-a uitat in jur, l-a vazut, s-a rostogolit de pe masa si a venit la fereastra. Dibuind cu labutele, a reusit pana la urma s-o deschida.

S-au uitat unul la altul.

“Nu-s bun de nimic Teddy. Hai sa fugim!”

“Esti un baietel foarte bun. Mamica ta te iubeste.”

Incet, a dat din cap. “Daca ma iubeste, atunci de ce nu pot vorbi cu ea?”

“Esti caraghios David. Mami este singura. De aceea te-a avut.”

“Il are pe Tati. Eu nu am pe nimeni in afara de tine, si sunt singur.”

Teddy l-a batut prietenos pe cap. “Daca te simti atat de rau, mai bine ai merge din nou la psihiatru.”

“Il urasc pe psihiatrul ala batran – ma face sa ma simt ca si cum nu as fi real.” A inceput sa alerge de-a lungul pajistii. Ursul s-a rostogolit afara pe geam si l-a urmat atat de repede pe cat picioarele indesate i-au putut permite.

Monica Swinton era sus in dormitorul copilului. Si-a strigat fiul o data si pe urma a ramas in loc indecisa. Totul era tacut.

Creioane colorate stateau pe birou. Supunandu-se unui impuls de moment, a mers pana la birou si l-a deschis. Duzine de coli de hartie erau inauntru. Multe dintre ele erau facute in culori de scrisul stangaci al lui David, cu fiecare litera altfel colorata decat cea precedenta. Nici unul dintre mesaje nu era terminat.

“Draga mea Mami, cum te simti de fapt, ma iubesti la fel de mult-“

“Draga Mami, te iubesc pe tine si pe Tati si soarele straluceste-“

“Draga, draga Mami, Teddy ma ajuta sa-ti scriu. Te iubesc pe tine si pe Teddy-“

“Scumpa Mami, sunt singurul si unicul tau fiu si te iubesc atat de mult incat cateodata-“

“Draga Mami, tu esti cu adevarat Mami a mea si il urasc peTeddy-“

“Scumpa Mami, ghiceste cat de mult te iubesc-“

“Draga Mami, eu sunt baietelul tau, nu Teddy si te iubesc pe tine, nu pe Teddy-“

“Draga Mami, aceasta este o scrisoare pentru tine doar ca sa-ti spun cat de mult, intotdeauna cat de mult-“

Monica a scapat colile de hartie si a izbucnit in plans. Scrisorile in culori vesele, inexacte, s-au raspandit in evantai si s-au raspandit pe podea.

VI

Henry Swinton a luat expresul spre casa intr-o dispozitie foarte buna, ocazional spunand o vorba servitorului sintetic pe care il lua acasa cu el. Servitorul raspundea politicos si punctual, cu toate ca raspunsurile lui nu erau intotdeauna relevante conform standardelor umane.

Familia Swinton locuia intr-unul dintre cele mai bogate blocuri-oras, la jumatate de kilometru deasupra solului. Inconjurat de alte locuinte, apartamentul lor nu avea ferestre spre exterior; nimeni nu dorea sa vada lumea exterioara super-aglomerata. Henry a deschis usa scanandu-si retina si intra urmat de servitor.

La inceput, Henry a fost inconjurat de iluzia prietenoasa a gradinilor aranjate intr-o vara eterna. Era surprinzator ce puteau face hologramele ca sa creeze miraje enorme in spatii mici. In spatele trandafirilor si a glicinei statea casa lor; inselaciunea era completa: un conac Georgian il intampina si-i ura bun venit.

“Cum iti place?” l-a intrebat pe servitor.

“Trandafirii sufera ocazional de pete negre.”

“Trandafirii acestia sunt garantati sa nu aiba nici o imperfectiune.”

“Este intotdeauna recomandabil sa achizitionezi bunuri cu garantie, chiar daca costa putin mai mult.”

“Multumesc pentru informatie,” a spus Henry sec. Formele de viata sintetice aveau mai putin de zece ani, vechiul android mecanic avea mai putin de saisprezece; greselile sistemului inca erau eliminate, an de an.

A deschis usa si a strigat-o pe Monica.

VII

A venit imediat din salon si l-a cuprins in brate, sarutandu-l cu ardoare pe obraz si pe buze. Henry era uimit.

Tragandu-se in spate pentru a se uita la fata ei, a vazut cum parea sa genereze lumina si frumusete. Trecura luni de cand o mai vazuse atat de emotionata. Instinctiv, a strans-o mai tare.

“Draga mea, ce s-a intamplat?”

“Henry, Henry – oh, dragule, eram disperata … dar tocmai am sunat la posta de dupa-amiaza si- nu o sa-ti vina sa crezi! Oh, este minunat!”

“Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, spune ce-i mnunat?”

A zarit antetul fotostatului din mana ei, inca umed de la recipientul din perete: Ministerul Populatiei. A simtit culoarea disparandu-i de pe fata din cauza socului si a sperantei.

“Monica … oh … Nu-mi spune ca numarul nostru a fost extras!”

“Da, dragul meu, da, am castigat loteria parintilor de saptamana aceasta. Putem merge sa concepem un copil chiar acum!”

A lasat sa-i scape un strigat de bucurie. Au dansat imprejurul camerei. Presiunea populatiei era intr-atat de mare incat reproductia trebuia strict controlata. Nasterea copiilor necesita permisiunea guvernului. Pentru aceasta clipa au asteptat patru ani. Incoerent si-au plans bucuria.

S-au oprit intr-un final, gafaind si stand in mijlocul camerei pentru a rade de bucuria celuilalt. Cand a coborat din dormitorul copilului, Monica a aranjat ferestrele, astfel incat acum lasau sa se vada panorama gradinii de dincolo. Lumina artificiala a soarelui era mai aurie si se lungea peste pajiste – iar David si Teddy se uitau la ei prin fereastra.

Vazandu-le fetele, Henry si sotia lui au devenit seriosi.

“Ce ne facem cu ei?” a intrebat Henry.

“Teddy nu ne face probleme. Functioneaza bine.”

“David s-a stricat?”

“Centrul verbal de comunicare imca ii face probleme. Cred ca va trebui dus din nou la fabrica.”

“Bine. Vom vedea cum se poarta pana se naste copilul. Ceea ce-mi aminteste – am o surpriza pentru tine: ajutorul iti vine exact cand ai nevoie de el! Haide in hol sa vezi ce am luat.”

In timp ce adultii dispareau din camera, baiatul si ursul sedeau printre trandafirii standard.

“Teddy – presupun ca Mami si Tati sunt reali, nu-i asa?”

Teddy a spus, “Pui asemenea intrebari caraghioase David. Nimeni nu stie ce inseamna de fapt ‘real’! Hai inauntru.”

“Mai intai imi iau un alt trendafir!” Rupand o floare de un roz aprins, a dus-o cu el in casa. Putea sta pe perna in timp ce el adormea. Frumusetea si delicatetea lui ii aminteau de Mami.



Titlu original: Super-Toys Last All Summer Long
Traducere: Robert Tofan