roman - ed. Cartea Romaneasca. Bucuresti - 2003


Acest templu al bârfei, al bunei dispoziții, în care flecăreala și limbutismul erau o nuanță a liberalismului și democrației france, în care ideile trecute în fugă prin cap și mai în fugă prin gură se confruntau cu cele trecute prin articolele gazetelor și magazinelor la modă, era un imens imobil, de o formă neregulată, care, în final, aducea mai mult a pătrat, sau hexagon, poate chiar cerc, fiindcă nimeni nu știa ce formă avea în realitate (se puneau pariuri dacă se închide sau nu), imobil situat în vecinătatea metropolei, dotat cu acareturi, anexe sofisticate, labirintice, cuprinzând garaje, grajduri, brutării, pivnițe și beciuri nenumărate, săli de ceremonii și galerii de artă, capele gotice și baroce, patronate de sfinți martiri ale căror moaște, încrustate în aur și pietre scumpe, fuseseră aduse de cruciați din îndepărtatele ținuturi ale lumii bizantine și islamice, sufragerii și dormitoare greu de găsit, mascate în spatele unor fortărețe dotate cu ultimul tip de artilerie, populate cu trupe experimentate de mercenari atrași prin solde grase din Legiunea Străină și camuflați sub formă de valeți, preacucernici călugări sau chiar de jupânese în casă. Și în mijlocul tuturor acestor întinse aripi ale unui palat a cărui primă piatră de temelie fusese aruncată în fundație de însuși Ludovic cel Sfânt, în care pentru a te descurca erau angajați ghizi speciali ce conlucrau telefonic și telegrafic, se afla o copleșitoare curte interioară de cîteva sute de leghe pătrate, trecută printre domeniile privilegiate ale republicii, având statut de patrimoniu special, cu drept de parc național și ghid turistic tip mapă, în care tronau, împletindu-se, codrii de foioase și conifere, agrementați cu atrăgătoare luminișuri de mesteceni, susurau iazuri cristaline și izvoare tămăduitoare certificate de curia papală, precum și o minunată faună, mobilier viu adecvat pseudovânătorilor iscusite ce aveau loc în mugetul cornurilor și în lătratul haitelor de ogari, dar care se încheiau cu un happy-end în care ogarii, drogați responsabil de medicii palatului, se lingeau cu cerbii iar căprioarele serveau ciocolată „Toblerone” din delicatele mâini ale doamnelor înveșmântate în seducătoare costume cinegetice. Alături de animale, tineri și bătrâni îndrăgostiți se zbenguiau prin iarba grasă a domeniului, se împerecheau într-o desăvârșită comuniune cu natura prin tufișurile cuprinse de verdele crud al verii, după care se răcoreau în undele cristaline ale pâraielor, în șuvoaiele cascadelor artificiale, în proiectarea cărora fuseseră prinse cele mai neașteptate și pitorești efecte hidrotehnice. Totul se filma, se fotografia, se nota, după care se introducea în tainica arhivă a bibliotecii proprietarului. Nimic din cele ce se petreceau în imensitatea palatului nu scăpa echipelor special trimise în acest scop. Patronul autocrat al imobilului era faimosul marchiz Raphael de Bourdeilles care, în urma calculelor sale stricte și în lumina noilor descoperiri ale metafizicii cuantice, îl situa pe același meridian spiritual cu marile piramide, urmând în curând să-l declare într-o ședință specială a Lojei Marelui Þel Atlantic, ce-și avea sediul chiar aici, ca și centrul spiritual al lumii. Generosul imobil, deținea în compunere, jur împrejurul zidurilor sale masive și decrepite, câteva alveole, simulacre de curți interioare, ca niște cangrene inundate de vița sălbatică în simbioză cu mușchiul argintiu adus din colonii, pe care, în devălmășie, se cățărau lăstunii și păunii, vegetație încâlcită ce luase în primire toate zidurile prăbușite în fundul unor păduri de coloane printre care cresteau fragii sălbatici, zmeura și murele, colonadă ce făcuse obiectul istoricilor de artă ai Imperiului și Restaurației și în fața căreia domnul marchiz își parca în zilele de sărbătoare limuzina lui purpurie Oakland G54, model 1924. Doamna de Bourdeilles și cele șapte fiice ale dânsei, purtând numele zilelor săptămânii, stăteau permanent în preajma bătrânului nobil, consolându i, împreună cu invitații, artrita cronică și guta acută, nesfârșitele-i constipații, precum și desele pierderi de memorie când ajungea să confunde numele fiicelor cu numele lunilor din calendarul republican, îl ocroteau trăgându-i pătura din păr de cămilă pe picioare, verificând în calendarele gravate cu mutrele anoste ale sfinților martiri catolici, luările de sânge și pasele mesmerice prescrise marchizului de înțelepții doctori ai curții, precum și doza obligatorie de bezele cu camfor pe care, augustul mecena, obișnuia să o servească pe o farfurie de argint primită de la Vatican și obligatoriu tămăduitoare. Câteodată, în prezența invitaților și chiar a doctorului de serviciu, marchizul avea o criză puternică de personalitate, se dezvelea, își pipăia pe îndelete varicele, gemând ușor printre buzele-i întredeschise, dădea peste cap o jumătate de litru de vin dintr-un superb pocal vizigot, copie fidelă a Sfântului Pocal al Graalului, concluzionând „ ducă-se la dracu toate bezelele și toate spițeriile din lume domnilor, sănătatea e mai de preț decât orișice lucru dacă o ai, în caz contrar vă sfătuiesc să preferați vinul pivnițelor Bourdeilles, mai ales cel roșu sau să faceți dragoste dacă vă mai dă mâna, sau să candidați la postul de președinte al Camerei, căci un pic de politică nu strică pentru oasele gârbovite, toate au un efect fulgerător, moartea survine în mai puțin de o sută de ani, și acum desfaceți pentru toți vinul acesta splendid, rozé, vinul sexual al celebrei vițe masone ce trage din teren hormonii pământului, santé!”, după care râdea înfundat din gușe, imitând cântecul păunului său favorit Ronsard aflat prin apropriere într-o tacticoasă plimbare pe nesfârșitele mese acoperite cu aperitive, pasăre orgolioasă ce-i oferea pe loc o replică sonoră pe măsură. Aplauzele puternice ale invitaților însoțeau aceste temperate crize de personalitate ale marchizului după care se produceau muzicieni și poeți din întreaga lume civilizată, ba chiar din colonii: actori lirici, balerini prestigioși și tinere talente interpretative, pictori neînțeleși purtând după ei în mape uriașe munca lor de o viață, arhitecți ducând povara unor proiecte fantasmagorice, prestidigitatori și clowni, precum și multe alte așa-zise spirite intrate în generoasa familie a anticamerei artelor universale, în mare parte aduși și întreținuți pe cheltuiala excelenței sale și programați riguros de Totelle, eminența cenușie a palatului, majordomul curții, un bătrânel mic și dolofan, dotat cu o perucă bogată și un baston de cireș lustruit, având, în modul său de a se prezenta și mai ales de a se comporta, ceva din animalul acela micuț ce-și duce casa în spate, căci domnul Totelle, precum un melc, ducea în spate o imensă cocoașă ce intra în rezonanță cu vocea pițigăiată a domniei sale spre hazul invitaților. Când apăreau muzicanții în marea sală a primirilor excelenței sale, se lăsa o liniște mormântală pe care doar Ronsard în obrăznicia sa își permitea să o ignore. Căci muzica, pentru marchiz, era leacul cel mai palpabil împotriva varicelor și tromboflebitei inflamatorii. Instrumentul preferat al domniei sale era harfa pe a cărei cutie de rezonanță el își punea picioarele beteșugite, etalându-și orgolios asistenței, precum, în Biblie, generalul Namam lepra, ulcerațiile purulente, varicele acoperite de lipitori și pielea bătrână de animal decrepit, fleșcăită și căzută de pe oase. Capelmaistru cerea respectuos domnului Totelle îngăduința luării unui "la" cu diapazonul chiar pe cocoașa domniei sale, o descoperire inspirată care îmbunătățise în mod susbstanțial calitatea acestei influente și indispensabile note muzicale. În deschidere se cânta un lung concert, prelucrare din Wagner, la o baterie de șapte harfe, un flaut, plus o mică orchestră de cameră compusă din șapte instrumente, căci excelența sa, marchizul de Bourdeilles, era obsedat de cifra șapte pe care o considera la baza științei oculte, având șapte domenii cu șapte castele în șapte provincii, șapte amante, cu fiecare având câte șapte bastarzi, șapte rețete preferate pentru toate cele șapte mese zilnice, care în realitate se contopeau așa de bine, devenind una de dimineața până noaptea târziu, încât această despărțire nu o puteau face decât, cel mult teoretic, specialiștii săi culinari și valeții care serveau. Avea, din fericire, doar o nevastă care-i mânca încet, pe îndelete, cele șapte vieți din pieptu-i bătrân, și care-i dăruise șapte fete legitime pe care le procopsise cu șapte dote substanțiale dar din care nu reușise să mărite decât trei și jumătate, căci cea de-a patra era logodită cu un viteaz și bogat conte sexagenar, fost coleg de gimnaziu cu excelența sa, ale cărui merite pe plan politic și militar erau cunoscute și apreciate de toată nobilimea republicană, viitor ginere care se lupta din răsputeri în ultimele trei luni să obțină, de la niște medici ingrați și incoruptibili, certificatul prenupțial solicitat insistent de tata socru. Și tot astfel, cifra șapte trona peste tot, încât în mod firesc marchizul s-a considerat îndreptățit să constate public într-una din ședințele Academiei, că „domnilor, era la mintea cocoșului, trebuia să se producă saltul calitativ și cantitativ la ovreii ăștia, destui de altfel și în această onorată sală, care de pe vremea psalmistului David, un cetățean de altfel respectabil al regatului său, odihnească-l prea bunul Dumnezeu în pace, au tot strâns, au tot adunat, au tot tezaurizat, căci la acest soi de activitate sunt dumnealor neîntrecuți, încât mâine, poimâine, va trebui să venim cu propunerea pertinentă de a schimba afurisita aia de stea în șase colțuri, care a adus tuturor atâtea necazuri, în una mai viguroasă cu șapte raze, prefigurând astfel împlinirea cifrei totale în însăși simbolistica poporului ales de Dumnezeu”. D. a pătruns în acest șuvoi de sânge albastru, ce învăluia, asemenea unei hemoragii masone, voiosul și metafizicul imobil, printr o fericită întîmplare în care un rol important l-au jucat de acum celebrele lui ouă de Paști. Marchizul, care făcea o plimbare de plăcere pe bulevardele metropolei, rar de altfel, cu limuzina lui purpurie Oakland G54, model 1924, însoțit de motocicliști lachei care purtau în mâini sfeșnice de argint cu lumânări aprinse, atenționă șoferul și opri în dreptul unui bătrân și pătimaș buchinist ce-l servea prompt de fiecare dată cu ultimele ediții ale romanului de amor cu nuanțe pornografice, ba-i strecura și câteva revistuțe deochiate în paginile cărora, printre țâțe goale, foiau personalități politice ale zilei, magazine fără un ciclu de apariție stabil, urmărite asiduu de cenzura interbelică, tarabă în fața căreia îl văzu pe D. și ouăle lui, pe care le introdusese într-un număr special de prestidigitație ca să-și alunge plictiseala, după care, extaziindu-se de modul cum erau pictate, i-a înmînat o carte de vizită și o invitație la una din manifestările sale generoase pe tărâmul mecenatului artistic. La data menționată pe acel carton aurit gravat cu stemele și sigiliile domeniilor Bourdeilles, D. a tras o baie urmată de o saună pe cinste, masajul teribil al unui mauritan voinic scoțându-i toată oboseala din oase, și-a făcut manichiura și pedichiura la salonul de cosmetică al hotelului, s-a tuns și s-a pomădat, s-a îmbrăcat orientându-se după sfaturile pertinente ale Mirabellei, care suferea la pat o cruntă migrenă cu stări vomitive, nefiind astfel aptă pentru o atare ieșire în societate, l-a luat pe Isupov, deoarece hârtia specifica încă o persoană invitată, și astfel, proaspăt ca un dandy, și-a depus la intrare, în scris, omagiile excelenței sale marchizului Raphael de Bourdeilles, prezentându-l totodată pe colegul său de hotel, Alexei Alexeevici Isupov, sub privirea ușor mișcată de subînțeles a gazdei care și-a îndreptat monoclul, scos de pe undeva de sub pătura din păr de cămilă unde îl avea antrenat într-un joc cu ceea ce pe vremuri fusese membrul viril al domniei sale, spre urechile ambilor, în speranța descoperirii vreunui cercel, zicându-și ca pentru sine „convins lucru că mi-am pierdut încrederea în memorie, l-aș fi remarcat de prima dată”, „ba chiar memoria v-ați pierdut-o auguste soț, a replicat doamna marchiză care pătrunsese șoapta excelenței sale, obișnuită fiind cu monologurile lui în somn, nu mai poate fi vorba de încredere în ea, memoria toată s-a dus dracu pe apa sâmbetei, nu mai sunteți în stare să țineți minte nici banalul fapt că suferiți de amnezie cronică, ireversibilă”. „Cred că ai perfectă dreptate, doamna mea, data trecută când l-am văzut pe acest tânăr mi s-a părut a fi un ou foarte frumos pictat. Întrebarea este dacă dintr-un ou așa de frumos pictat iese un cocoșel sau o găinușă?” după care dădu peste cap potirul cu vin roșu, sexual, timp în care păunul Ronsard îi răpi excelenței sale întâietatea unui cântec voios din celebra-i cutie de rezonanță a gâtului pe care doctorii în nemernicia lor o denumesc cu trivialul termen gușă. Sindrofiile aveau la început atmosfera unor ceremonii religioase, debutând la orele șaptesprezece, cu o toleranță mai mică de trei minute. De astă dată, după tradiționalul Wagner, care se servea drept introducere, toată lumea se pregătea de interpretarea unei mise colective condusă de parohul capelan Roulet, împărțindu-se, în acest scop, partiturile tuturor, căci excelența sa era mare amator de mise, chiar compusese câteva, zicea el, dar care dispăruseră în vâltoarea marelui război pentru civilizație unde marchizul, deghizat neinspirat în general locotenent, a condus la o catastrofă iminentă trei regimente în zona Les Eparges. Misa era solemnă, într-adevăr, căci pentru a-i da această stare gravă, se băteau din când în când, după teoria contrapunctului, șapte gonguri în șapte turnuri ale castelului, se sufla de pe metereze dintr-o baterie de 24 de buciume vikinge, plus trecerea prin sala de festivități a unuia din regimentele de mercenari travestiți în călugări capucini, cu lumânări aprinse în mâini, care intonau din piepturile lor puternice, întreținute în formă cu vinul pivnițelor Bourdeilles, meditative coruri gregoriene. Lumea se închina în tăcere, trecea la masă în rumoare și sfârșea primele feluri într-o hărmălaie îngrozitoare în care se amesteca și lătratul cetelor de ogari, eliberați din cuștile lor, animale veșnic flămânde, ce se aruncau printre picioarele comesenilor trăgându-i de șireturi în vederea obținerii unui os, a unei hălci de friptură, sau a unei bucăți de pâine muiată în sosul picant adus în lighenașe de cositor. În timpul ospățului, alintat de două din fiicele sale cu niște uriașe apărători de muște marocane, marchizul era pe încetul cuprins de somn, când ținînd onirice discursuri unor trupe, unor academicieni sau unei asistențe masone, când sforăind profund adăugând și el o sumedenie de bemoli și diezi hărmălaiei pricinuite de ospăț. În timpul mesei, dacă mai era posibil, artiștii se produceau, recitau, declamau, se certau, se trăgeau de păr și nu erau rare cazurile când își dădeau pumni în gură scoțându-și câte un dinte pentru o întâietate artistică gata să fie adjudecată și notată în carnetul său de domnul majordom al curții, Totelle, care stătea pe aproape, asculta tot, vedea tot, coordona echipele de filmare, schițând totodată propunerile premiilor și pensiilor viagere acordate din bugetul marchizului. Acesta, de regulă, se trezea spre miezul nopții în urma unui vis erotic, cerând soției, aflate pe aproape, să-i schimbe chiloții și pătura din păr de cămilă, dădea monoclul valetului să-l șteargă de poluție cu o piele de căprioară, după care servea un pocal de vin pentru a se răcori după atâta amor, căci visele marchizului, notate conștiincios într-un jurnal de însăși doamna marchiză, erau lungi și epuizante, se dădea pe spate, căutând o poziție comodă între pernele moi ale fotoliului, adormind din nou până spre dimineață. În aceste momente de relativă acalmie, somnul excelenței sale era susținut de muzică corală, cu suite la harfă și selecțiuni din sonatele lui Bach la flaut, mai rar Palestrina sau Monteverdi. La revărsatul dimineții printre coloanele castelului, la cernerea ei superbă prin hățișul de viță și iederă, stimulat de boarea călduță a luminii, amplificată în cristalele ușilor de la intrare, excelența sa avea al doilea vis erotic, schimba încă o pereche de chiloți prin grija devoțională a soției rămasă trează, se spăla pe mâini în ligheanul de argint cu apă de trandafir și bătea puternic din palme unei audiențe istovită de disensiuni și viciu, „domnilor, deșteptarea! Zâna zorilor a sosit, ne scaldă în lumina fraternității universale, deci, să trecem la treabă!”.
Și astfel, luni de zile, părând a uita de toți și de toate, D. se dădu acestei seducătoare și epuizante trândăvii în preajma artei și dragostei, anturajului artistic și sentimental, căci palatul avea între zidurile sale mai multe curtezane de rang nobil decât coloane, împrietenindu-se cu excelența sa, cu familia domniei sale, cu artiștii și valeții, cu echipele de filmare, coriștii castelului și pseudo-călugării bețivani care-l introduseră în pivnițele adânci și răcoroase, făcându-i, în registrele regimentului de pază, o porție considerabilă de vin în schimbul seducătoarelor sale povești levantine. Dar legătura cea mai trainică a făcut-o cu majordomul (hrănind curiozitatea acestuia cu tot felul de informații neverosimile despre spațiul valah, moldav sau transilvan, în care hălăduise terifiantul prinț Dracula), mai ales cu fiica acestuia, o brunetă insistentă, abia scăpată din adolescență, focoasă și grațioasă ca o zână, căreia atotputernica zeiță Venus îi turnase cu sârg în sânge o mare cantitate din acele substanțe incitante pe care lumea medicală le denumește hormoni sexuali, și care, pe lângă amorul abundent consumat excentric numai la lumina chinuită a unei lumânări parfumate, în chiar cabinetul de lucru al tatălui ei, ba chiar pe generosul său birou de palisandru stilul Empire, îi sorbea de cîteva ori pe zi înțelepciunea-i bizantină, verva-i balcanică și versurile de dragoste ale lui Eminescu într-o traducere liberă, suculentă și excitantă, deci ireproșabilă.