Uneori, doar uneori, frunzele cresc invers în copaci, florile se închid și-nmuguresc, iar vântul se adună din aripile păsărilor și își clădește cuib în câte un acoperiș vechi de țiglă roșie. În astfel de momente, orasul își adună străzile și pleacă. Rămânem doar noi doi, tu îmi aduni cu grijă gândurile și îmi faci din ele pe rând constelații, păduri fără poteci și miezuri de nucă. În joacă, mai chemi și vrăjitori și-mi spui că acum am curaj să alerg furtunile. Dar eu știu că numai tu îmi vrăjesti zâmbetul și că furtunilor eu le dau fulgere. Amintirile noastre au nevoie de hartă, îți spun, cum vor putea altfel arde?
Am putea foarte bine să numărăm culorile în care am iubit, dar ne-ar rămâne doar griuri. Iau atunci cutia cu creioane colorate, aparatul meu vechi de fotografiat și-ți reinventez un capăt de curcubeu. Tu îmi agăți de el un leagan, și acum vedem coloanele cum se răsucesc, se anină când de un orizont, când de celălalt. Dacă mi-aș găsi mâna, te-aș atinge în treacăt pe piele si ți-aș însemna după-amiaza aceasta, dar undeva cred că ne-am rătăcit în balans și în jurul nostru inundă ploi.
Și apoi copacii înfloresc, petalele ne acoperă pleoapele, casele își recapătă acoperișurile, coloanele se îndreaptă din nou pe spinări de broaște țestoase, mâinile noastre stau una lângă alta, pădurile cresc din rădăcini, cuvintele se întorc la zâmbete.
A demain...