poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-11 | |
Jumatate din răspunsul unei întrebări îl reprezintă motivul pentru care este formulată întrebarea…
M-am trezit năuc. Poate că din cauza insomniilor mele, poate că din momentul în care am reușit să adorm sau să readorm, am vrut să recuperez tot ce pierdusem. Cert e că sunt precaut. Dacă vreun vecin sau vreun ochi iscoditor al vreunei cunoștințe de familie m-ar vedea, ar fi foarte sigur că în această dimineață, mă îndrept spre servici… Numai că, îndată ce am ajuns la capătul orașului, brusc îmi schimb direcția și în loc de nord spre Câmpina, merg spre București, spre sud! Sunt mult prea leneș să merg cu trenul sau sunt mult prea mândru și privesc cu dispreț viermișorul albastru. Prefer automobilul, poate și din comfort, poate și pentru că e mai atractiv. Încă nu am reușit să stabilesc dacă am sau nu noroc la toată această „agățare”, ca să îi zic așa, a unei mașini care să completeze nevoile ei cu ale mele! După câteva minute eram, deja, într-una. Mă sprijineam cu capul de geamul lateral pierdut în muzica radioului. Șoferul își dădu seama că nu sunt prea comunicativ în acel moment și mai aștepta ca, odată cufundat în monotonia mașinii sale, să mă mai dezgheț un pic. În dreapta mea, cam la o jumatate de kilometru, pe o traiectorie paralelă, ne întreceam cu viermișorul albăstrui; în stânga, cu soarele care vrea să răsară. Chiar dacă trenul are șina lui, preponderent linie dreaptă, spre deosebire de noi care mai depindem și de vecinii noștrii de trafic, cei ce ne depășesc sau îi depășim, pe care îi prindem din urmă, asta în comparație cu solitudinea trenului, reușesc să fiu arogant, mă mai uit pentru ultima dată la el și-i spun, mental, mutește: Te-am făcut, fraiere! Acum mă uit numai în stânga. Mă tot chinui să ghicesc cum va arata soarele. Rapid, pun un pronostic: perfect rotund, roșu, foarte roșu, japonez de roșu și fără să supere ochii, măcar în primele momente de la apariția sa… Totuși, nu reușesc să îmi explic aroganța față de bietul tren! În fine, sunt nemulțumit de mine și de faptul că nu îmi revin așa de repede cum aș fi vrut… nu mai sunt la fel de năuc, dar… Sunt în acel Mercedes, vechi de douăzeci și ceva de ani, din care nu am reținut decât că are număr de Mureș, de vreo zece kilometri… asta înseamnă cam opt minute, maxim. Consider că este cam destul cu toată această tăcere, însă caut un motiv ca să o distrug. După câteva sute de metri apare și el, motivul! Zguduit ușor de trecerea la nivel cu o cale ferată, îmi pregătesc cuvintele. Aștept… am răbdare… numai puțin… și… și gata!… o spun, dintr-o dată clar și răspicat: Aici, acum șase ani și aproape o lună, am avut un accident de mașină! Șoferul nu a avut nici o reacție… câteva secunde m-a privit atent cum îmi umezesc buzele cu limba. Pentru că micul meu dejun în dimineața asta a fost un ness dulce, urmele lui rămase pe buze, combinate cu faptul că nu prea am deschis gura în dimineața asta, au făcut ca buzele să mi se sudeze și când am vorbit, ele deschizându-se brusc, s-au rupt superficial și au început să usture ca dracu’! Îl vedeam cu coada ochiului, căci privirea îmi era înainte, îl vedeam cum își alternează atenția spre mine și spre direcția de mers. Încercam să-i aud glasul gândurilor, parcă spunând în liniștea lui ardelenească cum că aș fi nebun, de am zis ceea ce a auzit el mai devreme. De teamă că aș mai putea fi capabil de vreo altă „perlă” sonoră, prudent și discret își întinse mâna dreaptă și dădu radioul mai încet. Ca să nu-l mai fierb așa în necunoștința celor spuse, m-am decis să îl lămuresc… M-am întors spre el, abordând o față mai destinsă și am început: Mergeam la majoratul … … Ne apropiam de Ploiești… Nu-i povestesc decât ce a fost în seara aceea. Era tot ce conta. Treceam prin fața cartierului de vest și eram pe centură. Nu puteam să îi explic și de ce merg la București. Și-așa, eram în continuare nemulțumit de mine că-i zisesem destul. Bărbatul, grăsuț, cărunt cu o mustață neagră, bogată îmbrăcat excepțional de elegant, cu gust și asortat, se minună de fatalitatea faptelor, băgă un „doamne ferește!” și începu astfel un dialog ce devia la un moment dat, într-un mod fericit pentru mine, spre alte subiecte… Mă temeam ca, din lipsă de concentrare sau prea „obosit” să mai țin în mine prea multe, să nu cumva să încep să-l șochez cu gura-mi prea slobodă, câteodată. Așa, aflam că e din Mediaș și că merge „la capitală” cu afaceri. Prin fața mea, treceau Ciolpani, Tâncăbești… pe la Balotești, parcă, m-a întrebat unde am treabă în București. Era cât pe-aci să-i spun unde: …spitalul… , numai că am avut noroc: un camion frânase brusc, și noi am fost nevoiți să facem la fel… șoferul meu se cam enervă, claxonă prelung… un fel de înjurătură în limbajul șoferilor, claxon ce mă trezi și am reușit să îi răspund cu o altă întrebare… cam nepoliticos, dar nu conta asta prea mult: Dumneavoastră… unde aveți treabă? - Eu? Pe la Ministerul Transporturilor… însă nu apucă să termine, căci eu, că tot eram într-o perioadă de o nepoliticoasă bădărănie, i-o retez scurt: - Atunci mă lasați și pe mine la Gara de Nord! la fel de precis încât domnul din stânga mea nu mai avu altceva de făcut decât să râdă ușor pe sub mustața-i stufoasă și să îmi confirme: Prea bine… Traficul era îngrozitor. Se circula infernal de încet. Pe la intersecțiile de la Băneasa puteai să îmbătrânești practic, așteptând! Era opt și un pic și eu începeam să-mi pierd răbdarea… mă îmbărbătam singur, spunându-mi că e prea devreme pentru așa ceva. Rememorez ce-am văzut în urmă cu câteva minute pe la Otopeni… trafic lejer, fără ambuteiaje sau cozi lungi… Îmi exprim calm remarca comparației situațiilor din vecinătațile celor două aeroporturi și ardeleanul e de acord cu mine… el are metoda lui de a se calma : un joc cu mâinile puse pe volan, regulamentar în dreptul orelor zece și paisprezece și încearcă să reproducă ritmul unei melodii neînțelese pentru mine și numai de el știute. Aș vrea să cobor, să alerg în salturi cei douăzeci de pași ce mă despart de semafor, să traversez și să iau din stație 205-ul care tocmai pornește… Renunț la idee repede căci mi se pare că aș da într-un fel vrabia din mână cu cea de pe gard, complicându-mă inutil. De nervi, mi-e sete… Înghit greu o salivă căreia nu-i mai simt nici gustul… plescăi scurt că și-așa nu am ce face altceva mai bun, însa zgomotul ascuțit mă deranjează. Mi-aș cere scuze pentru ieșirea mea acustică, dar asta ar însemna să mă simt vinovat. Așa, tac și rămân mândru… mândru și prost! Pornim, în sfârșit, trecem de Piața Presei și urmăm traseul lui 105… după o scurtă vreme suntem deja pe Calea Griviței. Sunt un pic mai liniștit. Adevărul e că, oricât de comfortabil este Mercedesul stil Cobra, am cam amorțit stând pe scaunul cu tente de fotoliu îmbrăcat în piele maro, identică cu culoarea mașinii. Te-ai plictisit? mă întrebă șoferul. Un pic, răspund eu fățarnic… de fapt, eram foarte plictisit. - Ei, așa s’teți voi, tinerii… așa grăbiți, energici, plini de viață… cu vârsta o să căpătați răbdarea ce vă e necesară, completă el. Oricum nu suntem, noi tinerii, străini de sfaturile celor mai în vârstă. Numai că, eu am ceva în dimineața asta și nu pot să tac: - Știu, știu… oricum dumneavoastră mai aveți și un avantaj, unul de natură genetică si geografică! spun eu repede și-i stârnesc astfel o altă curiozitate. Care? veni întrebarea lui pe care eu o așteptam, deja. - Dumneavoastră aveți avantajul de a fi ardelean și eu știu că ardelenii sunt mai molcomi, mai calmi și mai liniștiți, asta până la o limită, dar în general sunteți mult mai …vreau să spun lenți, dar nu vreau să-l jignesc, așa că găsesc alt adverb-epitet … sunteți mai domoli, și scap din încurcătură, aducându-i interlocutorului meu din nou zâmbetul pe buze. - Așa e… ne-ai cam citit un pic, zise el. Ai stat prin Ardeal? mă întreabă în continuare. - Nu, am făcut facultatea acolo, elucidez eu misterul citirii temperamentului ardelenesc. Un ultim semafor…uff…al câtelea oare?…prin fața noastră traversează bucureșteni banali… în sfârșit, pornim! Ajungem în Piața Gării de Nord. Parcheaza lângă coloane. Vreau să îi plătesc, oferindu-i o bancnota de cincizeci de mii. Refuză vesel…de unde o mai fi având, frate, atâta veselie în el? Zâmbesc și-i mulțumesc. Cobor. El bagă în viteză, se asigură, dă semnal stânga, se mai uită o dată în oglinda și demarează cu un mic fum de motorină, cenușiu-albăstrui. Pseudo-poluarea masivului Mercedes nu mă deranjează, cu atât mai mult cu cât e deja la intersecție. Are noroc de data asta, prinde verde și face din nou stânga spre obiectivul lui. Eu rămân pe trotuar, inert. Brusc, sunt lovit de ușor din spate și din lateral de oameni. Sunt împins căci fără să îmi dau repede seama, un 85 trecuse prin fața mea. Pentru că dintr-un gest reflex sunt cu mâinile în buzunarele raiaților, risc să fiu dezechilibrat de hoarda grăbiților. Încet-încet, îmi revin … inspir aerul cu lacomie…nu mai e la fel de răcoros ca atunci când așteptam acea „ocazie” la Paralelă…mi-e totuși răcoare… scot mâinile din buzunar și mă închei la haină…mă retrag ușurel pe trotuar și realizez că am nevoie la toaletă…da, așa e!…mă cam piș pe mine!… îmi mai dau seama și că nu mă mai pot ține mult!…deci, mă îndrept spre incinta gării. Plătesc biletul de peron, alerg deja, căci n-am chef de surprize, găsesc repede o toaletă publică și-i cobor repede treptele. Am timp, foarte surprinzător, să observ că treptele ce le cobor cu grijă ca să nu alunec și să îmi sparg dracului capul, sunt foarte tocite…gândesc: „mulți s-au mai pișat p’aci!”…zâmbesc , plătesc din nou și intru într-o cabină. Mă ușurez, relaxarea mușchilor îmi provoacă o stare de fericire completată și de auzul jetului, concomitent cu eliberarea presiunii… Pfiu … mă simt de parcă am efectuat cine-știe-ce caznă sau mi-am luat de pe umeri vreo povară ce mă apasa simțitor. Drumul de ieșire e mult mai lin și mai relaxat. Trec pe lângă taximetriști, eternii taximetriști puși pe țepe în fața gării… faptul că sunt mai decent îmbrăcat, probabil, îl determină pe unul să facă exces de zel și chiar dacă nu am bagaje, știind că nu are nimic de pierdut, deci o întrebare de „poate-poate” nu strică, își încearcă și el norocul: Domnu’,domnu’…un taxi? Îi răspund zâmbind: - Nu, mulțumesc! Prefer R.A.T.B.-ul, și îl ocolesc cu grație, lăsându-l în urmă. El nu se lasă și încearcă să mă facă să mă răzgândesc, ca și cum aș fi greșit amarnic că nu am ales serviciile lui. Îmi strigă: - Așa… du-te cu „o-sută-douăjtreiu’” să te facă șuții la buzunare, mânca-ți-aș … fii tu, fudul! Îl aud, mă întorc, râd prostește cu gura până la urechi, apoi mă îndrept spre toneta de bilete și uitându-mă la el, el care nu mă scapase din ochi, cer vânzătoarei, foarte politicos: Un abonament pe o zi, pe toate liniile, vă rog! Îl ridic și după ce plătesc și îi mulțumesc doamnei, îl flutur, arătându-i-l. Taximetristul abordează o față dezaprobatoare și fără să mai zică nimic, face un semn cu mână, un fel de „las-o baltă, du-te dracului!” și mă ignoră întorcându-se cu spatele la mine și stând de vorbă cu colegii lui de așteptare, iși reia pânda la ușile gării. Vine un 123 și mă urc în el. Prind loc la geam și-i sfidez pe toți cei care se înghesuie în autobuz, uitându-mă pe geam. În București e înnorat. Soarele acela ce-l admirasem eu în toată roșeața lui pe la Ploiești, aici nu răzbea încă printre nori. Se mai încălzise un pic. Lumea tânjea mutește spre o primăvară mai caldă! Ademenit de exterior, visez cu ochii deschiși, îmi fac planuri pentru ce urmează să fac azi, în imediata continuare a zilei. Sunt trezit brusc de un peisaj ce îmi ordonă să cobor. Văd gardul acela din table alb-albastre ce împrejmuiește perimetrul unde ar fi trebuit să fie Casa Radio. Întorc capul și văd ca pe partea cealaltă sunt fostele Grajduri Regale, actualele cămine de la A.N.E.F.S.,… deci după semafor, cobor. Mă ridic, îmi fac loc și reușesc să mă apropii de ușa de la mijloc. Sunt deja jos. Merg spre dreapta și admir înalta clădire din trei structuri identice ca formă și înalțime dispuse ca o stea. Mi-aș aprinde o țigare…nu reusesc să scap de zâmbetul asta de tâmp și fără de motiv, pe care-l am! … Parcă renunțasem la țigări! … parcă … iar zâmbesc…prost mai sunt! Intru în spital. Urc la etajul care mă interesează. Mă prezint la recepția secției. Mă așteptam să văd aceeași față, aceeași doamnă ca și înainte…Surpriză!… după biroul acela se afla altcineva. De dupa tejgheaua recepției, altă față mă întreabă din priviri ce vreau , foarte iscoditor. Mă întorc nedumerit și privesc ușa pe care tocmai intrasem. Chiar dacă scrisul era pe partea celalaltă, așa cum eram poziționat am deslușit de la coadă înspre cap, primele litere: n … e … u … r … o …. Deci, nu am greșit etajul! Apoi, mai liniștit, mai observ în întoarcerea capului, că restul sunt la fel , neschimbate. Numai blonda, care se ridicase acum în picioare și, un pic dresată de nedumerirea mea, începu a privi în stânga și în dreapta. Mă fixă cu privirea și mă intrebă: Dumneavoastră?…cu ce vă pot fi de folos? Nu răspund imediat de teamă să nu mă bâlbâii. Mă adun totuși si-i zic: Cu doctor Popovici! Cu dânsul, am treabă… Ea se uită la mine mirată si vru să mă corecteze: - Cu … domn’ … doctor Popovici? accentueaza cuvântul „domn’”, apoi continuă: numai o secundă…domn’ doctor Popovici nu se află momentan aici … sunteți așteptat? vru ea să afle mai multe. Da. Sunt așteptat! răspunsei eu, sec. - Cum vă spuneam, domn’ doctor nu este aici, momentan. A avut o operație care s-a complicat mult, adică a ținut peste treisprezece ore și și-a decalat pentru azi toate programările, mă lămuri ea. Luă apoi o foaie de pe care nu izbutii să văd ceea ce scrie , decât un tabel și continuă, de data asta fără să mă sfredelească cu ochii ei verzi, privind numai in tabel:… așadar, domn’ doctor vine azi la orele paisprezece … dumneavoastră … cum spuneați că vă numiți? Numai că răspunsul meu a făcut-o să ridice ochii de pe foaia pe care începuse să urmărească cu pixul niște nume puse unul sub altul pe o coloana din stânga paginii… - Nu spuneam … de fapt, nu contează! vreau eu să par misterios, așa de la prima întalnire. De ce? mă întreabă ea încruntată. - Pentru că am să revin eu la ora paisprezece, răspund zâmbind și scărpinându-mă în barba de pe obrazul drept … oricum , continui eu cinic, frumos marțișor, păcat că nu se mai poartă pinguinii! O las cu gura deschisă uitându-se când la mine, când la marțișorul din piept. Eu însă nu mă uit înapoi. Știu că am momente când sunt foarte dobitoc, sunt conștient de ceea ce îmi iese din gură, uneori fără să gândesc. În lift, încep să mă întreb dacă nu cumva Popovici i-o fi tras-o sau nu, noii sale angajate … știu că nu e treaba mea probabil, însă nu pot abține, așa din curiozitatea-mi infinită … auzi, tu, la el! … metodă … marțișor cu pinguini … hm, neschimbat! Nu reușesc să-i dau un răspuns curiozității mele, așa că recurg la o metoda de-a-l afla, pe cât de inexactă, pe atat de hilară… scot din buzunar o monedă și … dau cu banul!…Afirmativ!… Am ieșit din curtea spitalului. În capul meu fac calcule:…Popovici vine la două, mama… azi e joi… vine acasă la nouă fără zece… deci, cam șapte ore! Scot din buzunar noul meu telefon și-l programez să sune la șase fix. Nu sunt mulțumit și-l reprogramez. Îl pun la cinci jumate. De ce-i spun noul meu telefon?…nu pentru că e nou, ci pentru că ieri l-a găsit… Eram prea ocupat să găsesc o cale de a-i trimite tatei un pachet în Irak, locul lui de munca de vreo două luni si pentru încă alte patru… auzi, tu, ce vrea el?…niște casete … doar casete,casete audio, patru casete și nu oricare… mă rog! poate așa e când ți-e dor de casă!…mie mi-a fost prea lene sau am fost prea laș să-mi fie dor de casă…mă zgudui la aceste amintiri și reiau firul amintirilor…așadar, mergeam prin Câmpina, mă îndreptam spre locul lui de muncă…De lene (iarăși lene!), nu mergeam pe trotuar, ci pe lângă un gard care avea la baza niște pavaje …mergeam pe ele…asta pentru că cei cinci metri de la gard la trotuar și apoi ceilalti cinci, de la trotuar la gard, însumați deci, zece metri mi se părură în plus. Numai că, la poarta pe care trebuia să intru …nu am fost atent! O dubița vroia să iasă , abia începuse să frâneze căci mai avea până în stradă cinci metri, eu vroiam să intru! De vină, am fost eu: în loc să mă feresc, am vrut să trec prin fața ei… numai că, nu am avut timp…n-am reușit! Inerțiile combinate au facut să fiu zvârlit prin aer într-un maldăr de zăpadă… sunt norocos?!?… încă nu îmi dau seama…nici atunci nu prea mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu mine. Știu doar că șoferul s-a dat repede jos și a vrut să mă ajute să mă ridic. Am fost mai rapid ca el și când a ajuns lângă mine, eram deja în picioare. - Ești bine? Ai pațit ceva? Þi-ai rupt ceva? Te doare ceva? Spune-mi!?!, veneau întrebarile lui. - Sunt bine, dau eu un răspuns la toate. Am doar zăpadă în urechi, îi mai zic eu râzand. Șoferul pe care nu-l mai văzusem niciodata până atunci, rămane mască. Ar fi vrut să mă ducă la spital, să se asigure ca totul e OK, eu însă nu am timp de așa ceva, mă scutur de zăpadă pe raiați. Când mă aplec, simt o durere scurtă la coastele drepte. Bag mâna pe sub pulover și tricou și nu găsesc nimic. Mă mai apăs încă o data preventiv … e în regulă… în fața mea, șoferul e foarte agitat. Mă uit la el. E mai mic ca mine de statură … Râzând îi pun mâinile pe umeri și îl strâng ca să îl fac atent … mă uit la număr … BH, Bihor …la coviltirul mașinii … frutti fresh … și îi spun foarte convingător: - Stai liniștit că nu am nimic! … Până la Bihor e cale lungă, … suie-te în mașina și condu cu grijă! El e în continuare sub stare de șoc, dar mă ascultă. Se suie la volan. Eu merg în continuare, mulțumit că știu să cad și să aterizez. După câțiva pași, foarte atent îmi mai pipăi încă o dată coastele, fac două răsuciri ale torsului… nu mai apare durerea…mă uit înca o data înapoi și abia atunci văd cum mașina aceea verde de sucuri pleacă, semn că totul e normal. I-a luat cam mult timp până a plecat, pesemne că l-am speriat rău și am și uitat să îi spun că eu am mai multe vieți…poate prea multe! Îmi revin la obligațiile mele de copil „ascultator”… pachetul pentru tata … ocolind cladirea unui depozit, în fața mea apare curtea aceea unde lucra el până să plece. Reușesc să aflu foarte repede cam cine mai pleacă în tranșa asta și … nu-l mai gasesc acolo … dar îi iau numărul de telefon. Mulțumesc pentru informații, mai salut doi-trei muncitori cu care mă știu din verile când lucram aici ca necalificat și plec. Pe drumul de întoarcere, același drum pe care am venit, înainte de a ajunge lângă clădirea depozitului, în zăpada murdară de noroi și înghețată, văd un obiect… Cu aceeași alură de leneș prost și tâmpit, cu mâinile în buzunare, stau și mă uit la el , fără să îl ridic. Din clădirea depozitului iese acum un bătrânel simpatic cu un halat alb, se apropie de mine și mă studiază, apoi și apoi se uită și el în zăpadă. După vreo zece secunde se apleacă și ridică obiectul acela gri asortat cu zăpada murdară, mi-l întinde și îmi spune: - Asta căutai, băiețel? Bâgui ceva, un răspuns, mai mult mormăit, îl iau și văd că acel obiect e un telefon iar moșul bătându-mă ușor cu mâna peste umăr, îmi zice mândru: - Bătrân, așa cum oi fi eu , dar am vederea bună! Îi mulțumesc la fel de nedeslușit, bag telefonul în buzunar și mă îndepărtez. Abia după ce am ieșit pe poarta, unde făcusem mai devreme cu un sfert de oră flick-flack-uri, l-am scos să mă uit mai bine la el. Abia atunci, mi-a trecut prin minte o vorba mare: „prost să fii, noroc că ești!” Acum eram sigur că sunt un norocos… Bucureștiul se refăcea după frigul ce-l cuprinsese în urmă cu trei zile. Era în continuare „răcoare” și „umbră”, dar cel puțin acum te amăgea un soare cu dinți ce se lupta din greu să iasă și el, să se remarce. Eram din nou în dreptul parcului Izvor. Aș fi fumat o țigare de-aș fi mâncat-o, nu alta! Numai că treptat-treptat alte gânduri m-au sustras din real… …Dodo…. Îi promisesem că mă las. De fapt, promisiunea a fost facută cu mine. Ei ,doar i-am zis un „nu mai fumez!”. Nici acum nu știu de ce am făcut asta!… să-i atrag atenția? … să i-o acaparez?… nici asta nu știu … Știu doar că după ce plecam de la ea sau dupa ce ne despărțeam, fumam ca un apucat, ca un sudor cu electrozii săi … Le sudam una dupa alta … Îi promisesem multe și nici măcar nu dădeam vreun semn prea elocvent că m-aș ține de cuvânt! Avea nevoie de sprijinul meu, știu asta, numai că eu în loc să-i-l acord, așa cum poate vroia ea sau cum era mai bine pentru ea, eu făceam numai nesărate! … de ce asta? Pentru că îmi trebuia răbdare, răbdarea necesită timp și eu … tocmai aici sunt deficitar! Nu prea mai am nici eu ... nici un fel de timp! În impulsivitatea mea, din dorința mea de a face multe, cât mai multe, nu reușeam să termin mai nimic din tot ce începeam!!! La începutul săptămânii aveam dorința de a fi romantic… la cât sunt de prea sincer și direct, deh, ca din „topor”, mi se părea că toată romanticitatea asta a mea mi se potrivește ca o manusă de base-ball la frac! Oricum, visam la un marțișor trandafiric, ceva să o impresionez într-un mod plăcut … Însă, am vrut să îmi fac o „programare” în orarul ei, oricum prea încărcat … și de aici am aflat unele lucruri care au prefăcut ideea mea de a fi romantic în cioburile unui bibelou în formă de porumbel pe care l-am asasinat de nervi … Casa a început să se învârtă cu mine. Pereții sufrageriei se roteau amețitor de repede … am simțit gustul acela, amărui incomfundabil al sângelui, în gură, am cazut jos și am dus mână la nas … mi-am privit degetele roșii și am început să mă înjur și să mă blestem! După două minute, în baie, aplecat peste chiuveta și privindu-mă în oglindă, îmi spuneam cuvinte „îmbărbătătoare” și „înduioșătoare”, în același timp: - Cât ești de prost!!! … mamă, n-am vazut, cât ești de prost!!! Era numai din vina mea. Îi promisesem că nu am să „atac” nici o decizie de-a ei. Inclusiv pe cea de a nu ști unde și când se va opera! Dar nu vroiam să accept. Nici în rupul capuluii nu vroiam sa accept… era ca o înfrângere pentru mine ... eu așa o vedeam! Nu aveam deloc răbdarea prin care să îi pot fi de ajutor. Mă fierbeam fără apă! Mă înnăbușeam în călduri inexplicabile, mă supăra tot, inclusiv imaginea mea boțită și diformă în oglindă … reușisem totuși, să îmi opresc hemoragia. Imediat am cercetat dacă și din urechi îmi curge sânge: la dreapta…negativ, la stânga…pozitiv!! Simțeam că mă înec, dar am reușit să mă controlez, să am o respirație regulată pentru a nu cădea într-un leșin recidivator. I-am lasat mamei un bilet prin care o anunțam că sunt la un prieten și că o să mai întrâzii. Am ieșit din casă și în cea mai mare viteză m-am dus la un net. Acolo după ce-am mai aflat unele detalii, m-am mai liniștit. Cred că asta e marea mea prostie interioară: vreau să știu multe… multe și mărunte! Mult mai calm, m-am întors acasă seara. Eram amorțit, amețit și obosit de atâta freamăt interior. Încă mai aveam o remușcare : primisem de la ea un mail ce conținea o poză nevinovată cu un rege de negru surprins într-o partidă de șah. Legată de poză mai era și o propozitie la fel de nevinovată! Numai că în nervozitatea agitației ce mă caracterizează din ce în ce mai des de la o vreme încoace, răspunsesem mailului respectiv cu o altă poză izbitor de tristă: un trandafir înghețat de brumă! … nu am avut niciodată pretenția să fiu asemănat cu un trandafir, dar știu sigur că în după-amiaza aia de începutul lui Martie, eram înghețat… interior, eram rupt de toate… nu mai simțeam căldurile, era frig, foarte frig!! Încă o luptă cu moartea ,cu viața mi se părea că am pierdut-o! Niciodată nu cred că mă mai simțisem mai gol vreodată ca în acea seara… Nu vroiam să o pierd pe cea care m-a ținut în viață, care a reușit să mă readucă la viață, într-un moment în care îmbrațișasem perspectiva tentației sinucigașe, pline de aparențe și de înșelătoare stări de dulce și de egoism! Reușise să mă facă să văd lumea în alte culori, alungând galbenul ce derivă din roșu și care devine orbitor de strident, apoi dă senzația aceea narcotic de dulce a mierii, pentru ca în final sa se denatureze într-un verde, dar nu ca acela crud și viguros al ierbii clorofilice, verdele sănătății, ci acel verde combinat cu galben de culoarea fierii, galben-verdele bolii. Nu am avut altceva mai bun de făcut decât să am încredere în Dodo… era un lucru foarte bun toată această capitulare necondiționată ce spulbera din fașa latura mea suspicioasă…aveam acum incredere deplină în ea, încrederea că, oricum s-ar derula lucrurile, cheia existentei mele e la ea! Așa și trebuia ... să am încredere în ea … să reîncep să am încredere în oameni. Așteptarea… asta mă va ucide! Un amic mi-a spus cu un an în urmă, analizand toate „peripețiile”ce le-am făcut, marginea pe care mi-a placut să țopăi , neluând în calcul și posibilitatea căderii în abisul deschis în fața mea (asta, dintr-o trufie nemăsurată ce o am față de viață și de existență, în general!) și a concluzionat: - Bă, tu știi cum ai să mori? O să îți cadă o frunza în cap, știi tu cum cad frunzele toamna, lin și cum cade ea, așa cu vârful în jos îți pică în cap și …pac! … gata! … așa ai să mori!! Þin minte și-acum că am râs copios, când am auzit așa prevestire. Acum stau și mă imaginez cum mă plimb agale printr-un parc, așteptând ceva… ce?…nu știu! poate ceva ce nu mai vine! …și de sus, dintr-un copac se desprinde o frunză, o simpla frunză uscată mă lovește în creștet…și mor! Și cine mă va găsi va constata că frunza m-a omorât, pe când, de fapt, nu frunza, ci așteptarea a fost cea care m-a îndemnat să fiu acolo , în acel loc, în acel moment, căci în fond… nu e prima oara cand bat parcurile și nici întâia dată când îmi cad frunze în cap! Sunt lânga parc…în copaci, nici o frunza, deci nu sunt azi șanse de ceva „noroc chior”! Sunt trezit de un claxon insistent. Fiind un pățit, instinctiv mă dau înapoi, mă reașez pe trotuarul de pe care coborâsem vrând să traversez, când am realizat că claxonul nu înceteaza. Abia atunci am realizat de unde venea. Dintr-o Dacie rablagită, a coborât un tip. Prima oară nu l-am recunoscut. Apoi văzându-l că mă îmbrățișează și uitându-mă mai atent la el, am început să mă dumiresc: Ce faci, mă? Nu mă mai recunosti? Cum sa nu … ce mai faci, măi Geo? - Aham … Văd că măcar ți-ai amintit cum mă cheamă… Bine, tu? Ce cauți pe aici? Eeh, ..niște treburi… Păi, n-ai și tu o juma’ de oră, mergeam să bem o cafea, o bere, ceva? Îmi pare rău, Geo… ăăh… nu prea am timp acum! Știam un bar în apropiere… dar nu face nimic! Poate altă dată…!? Poate … ăăh… sigur altă dată! Cu „băietii” ai mai vorbit? Ai aflat de Mișa? Nu, nu am mai vorbit cu ei! Ce să aflu de Mișa? - Nu?…n-ai aflat!?!… nu știu cum să îți zic eu să fie mai bine… fă în așa fel încât să dai de Serghei…el te va lămuri… uite aici, cartea lui de vizită… pe spate ai adresa unde stă acum…te duci la el și … uite că trebuie sa plec și eu acum… mi-a facut plăcere… te-am lăsat!… pa !…ai grija de tine! Pa! …și tu! Dialogul a fost atât de năucitor și de rapid … Geo, pe Geo nu-l mai văzusem de doi ani , trei aproape … și uite că, așa tuns cum eram și cu barbă , tot a reușit să mă recunoască! Câți oare reușiseră , deja , ceea ce reușise Geo, și încă foarte lesne?? Întrebarea asta mă zgudui profund. Se mișca din temelii ideea incognito-ului meu. Am rămas cu cartonașul acela în mână, câteva minute… mă uit la telefon ... zece jumate… „ Ce pațise Mișa?”… mă obseda întrebarea asta, enervant de mult încât reuși să mă convingă să-i fac o vizita lui Serghei. Destul de repede am ajuns in Unirii, m-am mai învartit eu un pic, dar am aflat unde sta. Am urcat și am sunat la usa. M-am sprijinit în perete cu umărul stâng, aveam stomacul plin de emoții și de goluri. Dupa o vreme ușa se deschise. Văzusem cum pe interior cineva se uita pe vizor, se depărteaza ca și cum n-ar fi crezut ceea ce vede și se mai uita încă o dată. M-am prezentat , semn că îl reperasem. Se auziră înainte de scârțâitul ușii, cum două încuietori sunt deschise. Cel ce-mi deschise era în șort și în maiou, desculț cu o țigare în colțul gurii. Se uita la mine, eu care mă încăpățânam să mă dezlipesc de perete. Se uită atent în jur și îmi zise: Șe fași … nu vriei sî intrii? Ba da, i-am răspuns eu. Am pășit în apartament cu o oarecare sfială. El a mai verificat încă o dată să vadă dacă venisem singur sau dacă eram sau nu urmarit. Mă privea din spatele me, îi vedeam ochii albaștrii fără să mă uit la ei. După ce încuie la loc, trecu pe lângă mine, vrând sa fie o gazdă model și se așeză in fața mea. - Salut Serghei! am spus eu scurt și l-am vazut cum devine uimit. Cred că se aștepta la altceva, orice altceva să-i fi zis. - Bleah, fu răspunsul său de parcă o bruscă stare de vomă l-ar fi determinat la o așa interjecție-salut. Ne-am privit o vreme și m-a invitat să iau loc. Mă uitam atent la apartamentul lui … era de fapt o garsonieră mai spațioasă, dar totul era vraiște, atât de vraiște încât nu prea distingeai prea bine mai nimic. Haosul domnea în casă. Era foarte slab luminată. Mirosuri de toate felurile, de aer stătut, de farmacie,de grajd, toate combinate iți dădeau un rezultat care pe mine m-a facut să-l etichetez cu ani în urmă … mirosea a esență de junker … junker înrăit! Tot el a avut inițiativa când a văzut cum îl privesc de insistent, dar tac parcă invitândul sa ghicească pentru ce mă aflu eu acolo: - Șe cauțî aiși? Șe vânt ti-adușî?mă luă el la „despăducheat” în stilul lui caracteristic. Nici un vânt … am venit să aflu un răspuns, niște răspunsuri, am zis eu calm. Trebuia sa îmi păstrez calmul ca să aflu ceea ce mă interesa. Oricum aveam și presimțirea aceea, dar ca un bun pesimist și suspicios ce sunt, am luat in calcul și varianta cea mai urâtă. Ceea ce făceam acum era să aștept să mi se confirme sau nu, supozițiile. - Adicî, dupî trii ani, vii șî vriei un râspuns … Șî cam șe râspuns ai vria, mătălusî, ai? Șe râspuns? se enervă el dintrodată. - Răspunsul la întrebarea „Ce a pățit Mișa?” rămăsei eu la fel de calm. M-am așezat pe un fotoliu și el nu mă slăbea din ochi. Calmul meu îl enervă și mai mult. Sări ca un resort de pe scaunul pe care încercase sa se așeze cu un minut în urmă și se repezi la gâtul meu. A fost foarte rapid și chiar dacă aș fi vrut, nu aș fi reușit să mă apăr. Dar nu vroiam. Mâinile lui se încolăciseră în jurul gâtului meu, dar văzând că eu nu vreau să mă apăr ci doar stau inert pe fotoliu nederanjat de zgâlțâilile lui, se retrase și ma apucă de gulerul hainei: - Vriei râspunsuri?! Bini … o sî ai râspunsuri! urla el turbat. Abia atunci am observat ochii-i injectați de sânge, fața-i schimonosită si gura largă ce mă împroșca cu stropi de salivă. - Mișa o muritî! mi-a dat el răspunsul la întrebarea mea și confirmarea ce într-un fel o așteptam. Din acel moment am început sa amețesc, să mă droghez cu mirosul camerei și m-am cufundat adânc în fotoliu. Abia am reușit sa îngân: - Cum? După aproape douăzeci de minute eram pus la curent cu toate … cum ajunsese Mișa în Austria, cum a stat o vreme în Graz, apoi în Viena, și iar în Graz, cum a tot așteptat pe „cineva” să meargă să-i țină de urât acolo ( Serghei intenționat accentuează cuvantul „cineva” ), cum a reușit să-și facă o afacere mică acolo, pe același domeniu, dar nu așa de amplă ca cea de la București, dar rentabilă, cum încet-încet a început să devină dependent de propriile lui prafuri și cum acestea nu prea îi erau indicate, … depresie…, apoi s-a văzut singur și neajutorat, n-a spus la nimeni, a ținut în el, pentru ca într-un final să-și ia zilele. Când asta? am întrebat eu. - Di zîua lui, pi paișpi ianuarii, spuse Serghei descumpănit.Ș-o umplut vinili șî s-o spâzuratî … sâ fiii sîgur pi iel. Mă întristasem foarte tare. Două ore am mai stat de vorbă, i-am povestit la rândul meu ce caut acolo, cum l-am găsit, ce-am mai făcut de când ieșisem din „afacere”, cu ce mă ocup acum. Mi-a mai zis că Sașa, fratele lui Mișa ma caută și că trebuie să mă văd neapărat cu el. Chiar trebuie… I-am explicat că nu pot sta în ziua aceea, dar că lunea ce urma sa vină, eram tot al lor. M-a întrebat dacă beau ceva, i-am spus că nu … s-a mirat, a dat din umeri și a scos dintr-un dulap o sticlă. I-a scos dopul de cauciuc cu dinții, l-a scuipat, prinzându-l totuși cu mâna cealaltă și a luat o gură zdravănă. Mi-a zis ca de la moartea lui Mișa nu mai băuse. I-am răspuns: - Nici eu nu mai fumez! M-am ridicat și i-am dat de înțeles că nu mai pot sta și că am o întâlnire. Ne vedem luni! La revedere! I-am zis eu înainte de a începe să cobor scările. Bini! Bye! Ajuns jos, am vrut să merg spre Izvor. Numai că nu reușeam. Nu îmi ieșeau pașii. Îmi apărea în fața ochilor, fața lui Mișa afișând zâmbetul lui larg, apoi o grimasă de durere… probabil că îl durea căci îl lasasem acolo la mama-dracu’! Închideam ochii strângând din pleoape, dar nu reușeam deloc să-l fac să dispară. Am vrut să merg cu metroul însă m-am rătăcit, de chiaun ce eram … apoi mi-am adus aminte că am abonament de „suprafață” … nu mai reușeam să ies … după un chin prelungit, am găsit repede ieșirea afară de la metrou, am travesat spre același 123 ce m-ar fi dus înapoi. Mă înecam, mă sufocam, respiram cu greu, sacadat, transpirasem, nervii îmi erau întinși la maxim … sunetele străzii , zgomotul mașinii, vorbele oamenilor îmi erau chinuitoare, le auzeam foarte strident … la o trecere de pietoni lângă mine erau doi, care râdeau de ale lor nu foarte tare și chiar nevinovat … mie îmi venea sa le trag câte una, să mă descarc pe ei, eram invidios pe ei că râd, mă irita râsul lor … dar cum să mă duc la ei și să le zic … „băi idioților, …eu am capul în pioneze, prietena mea se operează azi și tocmai am aflat că am un amic pe conștiință … și vouă vă arde de râs!!” … asta era imposibil de reprodus, de spus cuiva, așa că numai faptul ca nu puteam să-l împărtașesc cu nimeni, m-a făcut să mă calmez. Am lăsat capul în jos neputincios și oarecum rușinat … ochii mi se umpluseră de lacrimi și prin imaginea lor jucaușă am izbutit să văd la picioarele mele o bulina roșie, apoi două, imediat și a treia … din nas îmi curge un firicel de sânge. M-am simțit din nou, pentru a doua oară pe ziua aceea, bruscat de nerăbdătorii din spatele meu … se făcuse verde, nu mă scuza deloc faptul că eram cu capul în jos! … Lumea se grăbea, nu stătea ea să mă mai aștepte pe mine. Greoi, m-am urnit și am ajuns pe trotuarul celălalt. M-am pravălit pe bancuță. Am reușit să îmi șterg sângele de pe buza de sus și să-l opresc. Nu mă mai interesa, chiar deloc, dacă mă vedea sau nu cineva. Autobuzul care a venit, era așa de aglomerat că am mers pe scară, ușile abia închizându-se în spatele meu. Cu greu am ajuns în fața doamnei, domnișoarei, ea știe mai bine ce e, de la recepția secției. Când m-a văzut, a vrut să mă întrebe: Domnul…, dar nu a apucat căci am întrerupt-o… Da, chiar el! Domn’ Popovici a venit? Domn’ … doctor … Popovici vă așteaptă, zise pe un ton acru evident. Era evident faptul că era deranjată de glumele mele proaste, căci de data asta a fost nevoita să pună accentul pe cuvântul „doctor”. Complet aiurit, îi răspund: - … „doctor” … doctor Popovici … cum vreți dumneavoastră … lăsați, stiu drumul, prea bine chiar! Tonul meu sictirit o ținui locului și nu mă urmă. Spuse totuși : Cum doriți! Parcursesem încet culoarul din stânga recepției. M-am oprit în fața celei de-a treia uși de pe dreapta și fară să ciocăn, apăs pe clanță și intru. - Mdea, tot cu „bunele maniere”…hai, salut! spuse cel ce mă aștepta ridicându-se de pe scaunul ergonomic îmbracat în piele neagră și întinzându-mi mâna. - Ave, imperatore!îi răspund eu strângându-i-o și așezându-mă pe scaunul din fața biroului său. Servești ceva? mă întrebă el. Nu, că n-am mâncat nimic și nu vreau să …și așa am o stare de tot căcatul! Răspunsul meu îl face curios: Păi, cum așa? - M-am întâlnit cu niște foști „colaboratori”, să le zicem așa și nu prea mi-a plăcut ceea ce am auzit … Cu cine, cu rusnacii tăi? - Aham, …dar hai să schimbăm subiectul!… văd că nu te-ai schimbat deloc în ceea ce privește gusturile: tot blonde, tot fandosite, tot pinguini… Eeh, ce să-i faci? … defect profesional, lipsă de inspirație! se scuză el. Și cu mine … tot defect profesional, lipsă de insipirație? mă arătai eu curios. - Hm, râse scurt. La tine e mai complicat, știi bine… nu e cazul să-ți repet. Spune-mi mai bine cu ce te pot ajuta? - Pai, mai cu nimic… dă-mi ceva pentru hemoragii nazale și … ah, a început din ce în ce mai des să îmi curgă și pe urechi, stânga în special … . - Deci la stânga cu dedicație … am înțeles … mă tem că nu pot face nimic pentru urechile tale … îmi pare rău ... spune-mi totuși … sunt independente de cele nazale? Nu. Numai când îmi dă „borșul” prea mult pe nas, îl lămuresc eu. Mă priveste îndelung și mă întreabă: Cu K, ai încercat? Râd. - K-ul joacă la pitici, la tineret-speranțe! … nu are nici un efect, mă cam revolt eu dintr-odata. Deci, tot de fond emotional, nervotic!? Exact, întaresc eu. - Ok. Fii atent! … îti fac o comanda pentru „deblă”, să nu te mai doară, să nu mai amețești și să nu îți mai dea ție motive să fii așa de futut în cur! Și îti mai recomand și niște vizite, așa de control, la un psihiatru … Râd isteric… - De ce râzi, „animăluț”? - Păi asta urma să îți mai cer eu! … acu o juma’ de ora, am vrut să îi pleznesc pe unii prin Unirii, doar pentru că au râs … eu râd când în mintea mea realizez ce gunoi medical sunt! - Apropo de futut în cur? Ai cunoscut-o pe domnișoara Natalia… mă vede nelămurit și continuă… aia blondă … pinguinul? - Aah, da …într-un fel. Ne-am cunoscut, într-un fel ... ne-am rațoit unul la altul așa în vreo două reprize … dar să știi că ține la tine, băi Popoviciule! îl pun eu pe jar. De ce? mă întreabă el mirat. Tot insista cu „domn doctor”, răspund eu imitând-o pe duduia de la recepție Daa, făcu el surprins…merçi de informație! Completă o foaie cu cele ce cam îmi trebuiau mie și apoi, scuzându-se ieși din birou. Trebuia să iau o decizie … îmi dădusem seama că nu mai merge nimic din tot ceea ce făceam de ceva vreme … așa că hotărâsem azi-noapte, când tot nu reușisem să dorm să îmi simplific totul, până la indivizibil … să elimin „poate” și „nu sunt sigur”, să mă lipsesc de variabile si probabilități și să mă bazez pe certitudini … începeam asta, chiar aici, patria-mama a lui „să mai avem rabdare” ! Se întoarse și mă trezi din cugetarea asta, mută, a mea. Îl întreb: Poți să faci rost de ele până luni? - Păi, azi e joi, nu? … am dat comanda, ăia o primesc în seara asta, … înnumară zilele pe degete și îmi spune … duminică le am … deci, poți să le ai și tu, la fel de bine, luni! Altceva mai băgăm azi, un test, o ultrasunete, ceva o tomo? … - Nu, nu vreau nimic din-astea … mai vreau altceva însă … iau o pauză să inspir adânc. El mă privește așteptând curios și eu îi spun: … mai vreau până luni, toate rezultatele mele, absolut tot ce ai tu despre mine, tot! … vreau tot de la tine! Tace și nu îi vine să creadă ceea ce tocmai a auzit… - De ce? … ți-ai gasit alt doctor? - Nu, chiar deloc … te-am avertizat că într-un viitor apropiat o să renunț … oricum, și cu tine și fără tine, tot un „aurolac” sunt! … așa că vreau să îmi dai tot ce ai despre mine! - I-auzi!! … și dacă fac copii? mă întreabă el, avertizându-mă de o posibila complicație a situației… - Neah, … nu ești tu genul! Și, oricum nu ți-ar folosi la nimic! Nu există vreun motiv de șantaj, nu sunt o persoană publică, nu am averi și imagini de apărat, îi etalez eu motive pentru a nu complica și mai mult lucrurile și adaug: și, în plus, sunt un caz așa de palmares, ceva care poate o să îți strice reputația, căci în fond, sunt un caz nerezolvat! - … încă! mi-o taie el rapid, ești un caz nerezolvat, încă! - Știu, știu … dau eu din mână plictisit și râd iar … nu știu ce tot am cu râsul ăsta … când nu pot să port o discuție, mă umflă râsul … așa din senin … Mut discuția spre alte „meleaguri” … tu să fii atent să nu faci copii … știi tu, „babies” … - De când te privește pe tine, viața mea intimă, huh? De când? se încruntă el la mine. - Ha! exclam eu … deci, am avut dreptate… știam eu … nu degeaba face ea exces de zel … mare „alergator” mai esti! … acum, că mă privește sau nu … asta e! mă apar eu. - Lasă că știu eu, zice el mai liniștit și mai împăcat cu mine … știu eu, o să mi-o bagi p-aia că și eu m-am băgat în viața ta … da, dar eu eram medicul tău, vroiam numai ce e bine pentru tine! - Știu, răspund mai resemnat de situația în care ne aflam noi, doi … știu și îți multumesc pentru tot, numai că … - Numai că, ce? continuă el, văzând că m-am oprit și sunt mult mai preocupat de manichiura mea decât de continuarea conversației … - … numai că, reiau eu, cu cât trece timpul , cu atât simt eu că nu mai mă fac bine … mai mult, am impresia că nici „pe-aci” nu mai stau multă vreme, îi închid eu gura pe un ton serios, accentuand „pe-aci” și făcând un gest cu degetul, ce descria cercuri și elipse, paralele cu poadeaua. - Ești un prost! Trebuie să ai mare răbdare, omule! … băă, eu te știu cu o mare voința și cu o mare rabdare, cu nervi de oțel, nu se poate să dai înapoi chiar acum! urlă la mine, însa eu nu îl mai auzeam … Au urmat momente de tăcere din partea mea în timp ce el îmi descria un portet de-al meu în care aș fi putut să fiu cel puțin Alexandru Macedon, dacă nu cumva și Conan barbarul … îl opresc când am crezut eu că a cam sărit calul: - Dacă mă mai perii mult, să stii că am să rămân chel! Despre toate astea vom vorbi mai pe larg, luni. Acum am altele pe cap și trebuie să nu mă afecteze prea mult! Dacă mă împiedic tocmai acum, mi-e teamă că o să mă sparg rău de tot … - În rest … cum o duci? Cum merg cărțile? Cum merge munca, ce-ți face prietena? mă întreaba el, numai așa ca să dezamorseze situația. - La carți nu prea am mai scris … și scrisul ăsta e subiectiv … dacă nu ai o anumită stare relaxată, te lași influențat de interior și începi să o iei pe arătură … mă las eu prins în jocul lui. - Pai, fă-ți-o, creează-ți-o … mă întrerupe el, și eu zâmbesc cu subînțeles. Continui, de parcă nu ar fi zis nimic: … la munca, cred că sunt pe baza de volunatriat … Am înțeles, mă mai întrerupe el înca o data. - … și cu ea ... ea îmi vrea binele, doar binele, tot binele, numai că eu mă bag în căcat și nu prea mai reușesc să ies … apropo ... până luni … dacă poți, trebuie să poți, știu că poți, aș vrea să îmi gasești și să-mi scoți și mie pe o foaie, toate clinicile private sau de stat, tot, spitale, tot ce se poate … locuri unde se pot face operații la sân! - Doamne ferește!… deja? Rămane uimit … deja? a mai întrebat încă o data și eu îl aprob, dând din cap. E foarte debusolat de cererea mea. - Da, deja! Tot ... vreau tot, pe o rază de vreo trei sute de kilometrii cu Ploieștiul în centru, spun eu de parcă aș fi căutat vreun fugar sau vreun evadat! … Fac cinste gras, îl motivez eu. Da, da… să văd ce pot face. E în continuare un pic îngândurat. Mă ridic și îi întind mâna, el mi-o strânge și-i spun : Atunci, ne vedem luni! Ies. Trec pe lângă biroul blondei și o salut: O zi bună, domnișoara Natalia! Ea rămâne mască … eu mă îndepărtez și după doi pași, în timp ce deschid o ușă, mă întorc să o văd și să îmi culeg roadele salutului meu: ea scoate limba la mine! … nu e un gest prea academic, dar are toate motivele … sunt un nerușinat! Nerușinat! … ăsta e cuvântul cel mai potrivit pentru mine, ca să mă caracterizeze în ziua aceea ... am fost toată ziua, un nerușinat … Am o dilema: cu 601 și cu 105 sau cu 601 și cu 41! O aleg pe a doua ca să nu mă apuce disprerarea pe un drum mai lung. Ajung iar în Piata Presei și sunt iar la „agatat”! Repede, chiar nesperat de repede, oprește o dubiță Iveco. Mă urc. Merge la Sinaia. E perfect! Pe la Baneasa , ca un făcut , reîncepe un alt cosmar de-al meu … la radio, o melodie … ce poate să îți facă o melodie, o nevinovată și inocentă melodie? … aparent nimic! … Radiohead - Creep … în gând, cânt versurile, le știam înainte pe toate … acum însă cu ajutorul muzicii, mi le aduc aminte repede: When you were here before Couldn’t look you in the eye You are like an angel Your skin makes me cry You float like a feather In a beautiful world I wish I was special You’re so fuckin’ special But I’m a creep, I’m a weirdo What the hell I’m doing here I don’t belong here… I don’t care if it hurts I want to have control I want a perfect body I want a perfect soul I want you to notice When I’m not around You’re fuckin’ special I wish I was special But I’m a creep, I’m a weirdo What the hell I’m doing here I don’t belong here She’s running ou the door She’s running, she runs, runs… … Dj-ul de la radio oprește melodia pentru nu știu ce căcat de știre … Muiști mai sunt dj-ii ăștia!! … am eu vreo cațiva care mă cam enervează și nu îi am la inima … Oare pe mine, câti nu mă au la inima? Ce caut eu aici? Eu nu aparțin de-aici … Asta e întrebarea ce mă roade pe mine. Motivul pentru care mi-o tot pun ... nu-l știu! Poate că vreau să-mi dau o explicatie: de ce sunt aici? Ce caut eu aici? Și nu mă refer la mașina al cărei șofer tânăr se uita la mine … nu, mă refer la aici, pe lumea asta!! Nu reușesc să scap de întrebarea asta ... îi știu jumatate din răspuns, numai că și jumatatea asta e subiectivă, e legată de chestii trecătoare, nefixe … mă plimb pe nisipuri mișcătoare, mă scald în ape tulburi! Încerc să ies din angoasa asta, să fac o conversație cu cel de lângă mine, numai că nu îmi iese. Puterea întrebării e mult prea mare pentru mine. Mă conformez și încerc să îi dau un răspuns, atunci, pe loc. Este evident faptul că o să fie un răspuns de compromis … nu am destule probe pentru a lua unul concret, adevărat, dar nici așa nu mai pot continua … mă doare capul … încerc să îmi opresc orice hemoragie, înca dintr-o stare incipienta, nu am nevoie de o eventuală hemoragie … iar se uită șoferul la mine … mi-e scârbă de mine, sunt nemulțumit în continuare de ceea ce fac și de felul cum mă comport … ar fi ideal dacă mi-aș mai coborâ un pic standardele mele, dar mi-e teamă ca, nu cumva să devin vreun … Aud un sunet ascuțit … insistent, un țiuit … mă uit la șofer, el se uita deja la mine de multă vreme și îmi spune: - Cred că telefonul tău face așa! Îmi aduc aminte de alarmă, îl scot din buzunar și-o opresc. Alarma a reușit să mă trezească … pentru câtă vreme oare? Restul drumului a fost monoton și plictisitor. Nu-mi plăcea, dar eram destul de obosit să mai încerc să schimb ceva din starea asta … Am ajuns acasă. Mi-am mai făcut un ness și mi-am aprins încă o țigare. Fumam aceeași marcă ca și mama pentru a nu lăsa chiștoace diferite. Nu mă feream de ea, dar nu vroiam să îi dau satisfacție … aveam secretele mele față de-ai mei și ăsta era unul dintre ele. Ness-ul l-am băut repede, fără să-l savurez și în timp ce fumam, mi-am amintit de ea … ce frumos îi refuzam invitațiile la un „fum” … ce frumos mai știu să mint! … ce prost mai pot fi când vreau! Tata e in Irak … sor-mea e la Brașov … acasă am rămas numai eu și cu mama … cu greu mă ridic de pe scaunul pus între masă și masca chiuvetei, pe care mă așezasem ca după o munca istovitoare și părăsesc bucataria. Cobor scările, nu înainte de a încuia ușa apartamentului. Lenea, parcă mi-a mai dispărut … cam târzior, dar … e bine și așa …. E de-abia șapte jumate. Merg spre un magazin. Nu știu ce să cumpăr exact … ceva acolo ... să îi iau ochii mamei. Pentru că ajunge acasă mai târziu decât mine, sunt conștient de surpriza produsă de o masa, nici caldă, nici rece … numai bună de mâncat … așa o astept în fiecare zi, cu masa pusă … și cu surprize culinare. Nu sunt un bucatar prea desăvârșit, însă am, din când în când, idei … acum mi se pare că toate m-au cam părăsit ... încerc să nu prea mă repet, de la o cina la alta. Intru și sunt persoane înăuntru, la o coada miniaturală. Mă plimb prin magazin, cu ochii atenți ... caut ceva care să îmi dea un indiciu, caut o idee … ceva de unde să încep. După câteva minute, aproape când să îmi vină și mie rândul să cer, mi-a picat o idee … pește! Foarte rapid am căutat prin minte o rețetă ca să știu de ce ingrediente aș avea nevoie, să le elimin pe cele ce le am deja acasa și să rămân doar cu cele pe care trebuie să le mai cumpar. Cer vânzatoarei: - Merluciu … miere … iaurt … lămâi … mă gândesc: „usturoi am, pătrunjel am,” ... plătesc și mă grăbesc să ajung acasă. Decongelez peștele, il dezosez … am ales merluciu deoarece nu are decât un singur os mare, coloana … îl fac ca și fileuri ... îl tăvălesc prin făină și la tigaie cu el ... Iaurtul, mierea și usturioul, făcut mujdei în prealabil, le amestec, obținând o cremă, o asortez cu verdele patrunjelului crud tocat din cuțit, și o gust … îi mai trebuie ceva … știu ce! … storc o lămâie tăiată în două jumătăți și sunt atent să nu cadă și sâmburi … o mai gust ..si gata… e perfectă!… amalgamul acela îl amestec bine să fie omogen ... verific peștele ... a prins crustă, ceea ce e excelent … îl întorc pe partea cealaltă și îl mai las puțin. Aleg o farfurie mai potrivită, scot peștele și îl așez cât mai estetic pe ea … mă uit la ceas ... nouă fără un sfert … e numai bine! … ornez peștele cu mixtura facută, proaspăt inventată și e gata! Nouă fără zece … în bucătărie e numai fum ... deschid ușa de la balcon să se aerisească un pic ... de fapt, e ceață ... sunt mulțumit de ceea ce am făcut … chiar mă bucur în sinea mea! Apare și mama … E nedumerită de ceea ce vede ... a crezut că a luat foc casa … o liniștesc … nerăbdător o invit la masa … gustă și e surprinsă … savurează ... e mulțumită de mine! Stau și-o privesc. Îmi aduc aminte de o vorbă de-a lui Mișa referitoare la gusturi: de ce ne așteptam ca, de fiecare dată când mâncam pește, să fie o mâncare sărată? Aparent, nu avea nici o legătura cu mine … sau ar fi trebuit să aibă? Știu doar că am reținut-o, mi-am reamintit-o și am pus-o în practică , în mod inconștient de ea. Așa sunt eu: am idei … dacă sunt proaste, mă consider idiot, dacă sunt bune, sunt idealist! Nu-mi mut privirea de pe mama. O văd cât de încântată e! … nu se aștepta la așa o cină, plină de savoare, de gusturi antagonice, ce se anulează reciproc. Abordez o față nerabdătoare, ce așteaptă un verdict, o notă … nu asta mă interesează prea mult, ci doar faptul că vreau să îi distrag atenția în vreun fel să nu mă vadă așa cum sunt eu de fapt, să nu mă citească! Reușesc. E bine! Mai iau o dată gândurile de la cap, le mai cântăresc încă o dată pe fiecare, cu aceeași grijă, le acord aceeași atenție. Pe fundal,aud numai cuvinte de laudă, în interiorul meu, doar remușcări … cât amân momentul în care ar trebui să îi spun mamei cine sunt eu, de fapt! Mă urăsc că-i dau speranțe și iluzii, dar … la exterior zâmbesc ca să îi arăt cât de fericit sunt eu, că dânsa e fericită și mulțumită de baiatul ei. Am fost un copil cuminte, am învățat bine, nu i-am prea deranjat pe ai mei când eram mic … mi-am făcut oreionul la timp, la ambele parți o dată ca să scap de o grijă, cu vărsatul la fel, în ani consecutivi până am scăpat de toate formele … mi-a mai ramas apendicita! Stăm puțin de vorba. Mult prea puțin. Așa am obișnuit-o. Nu stăm de vorba prea mult timp. Îmi apare un nou gând: dacă nu o iubesc pe mama? … dintr-un instinct de conservare a energiei mele interne, îl spulber rapid: o iubesc ! cum să nu o iubesc?… dacă nu o iubeam îi făceam mâncare otrăvită … așa că … mă clatin din toate încheieturile la o așa explicație, înlătur motivele și mă înjur. Mă fixez numai la sentimentul acela clar, ideea aceea solidă: o iubesc pe mama mea mult, foarte mult, atât de mult încât nu pot să îi spun adevărul! … aș distruge-o și am prea multe pe conștiință, mi-e capul greu de trecuturi … nu mai vreau extrasarcini și poveri în plus! Rămân singur. Mama e prea obosită și adoarme repede. În celălalt capăt al apartamentului, stau eu … am un obicei vechi, urât obicei … îmi rod unghiile … asta fac și acum … dacă mă uit la un film, la un meci sau aștept ceva … îmi rod unghiile … le prefer numai pe cele de la degetul mare al mâinii. Nu pot să adorm … sunt iar nemulțumit de mine, de faza că nu pot să adorm … stau și mă uit la tavan, cu mâinile sub ceafa … am pierdut noțiunea timpului … nu știu cât e ceasul și nici nu prea mă interesează prea mult acum, dacă mai e azi sau e deja mâine! Sunt prea obosit să mai am așa ganduri… Un țiuit mă face să tresar … La urechea mea dreaptă, pe spătarul patului era telefonul: primisem un mesaj. Foarte surprins, mă încurc în mișcări și scap telefonul pe jos. Ca într-o maximă de Murphy, se duce sub pat … sar din așternut și mă pun pe burtă. Întind mâna, îl ating cu degetele și încet-încet reușesc să-l atrag spre mine. Mă uit la ecran … negru. Din cauza șocului se închisese … îl repornesc … îmi pierd răbdarea … PIN-ul … lung mai e! … ce mult se mai gândește telefonul ăsta? … până își caută rețeaua … uff!! … nu mai am răbdare … gata!… mă uit în căsuța de mesaje … o accesez ... please wait ... Nu, nu asta vream pe ecran să văd … se deschide … citesc lacom: SUNT BINE … atât??!?… atât! E de la ea … e bine … sunt surprins de alte frământări … binele e relativ… mă bucur că s-a gândit la mine cu toate ca m-am cam purtat ca un prost … în urmă cu doua-trei zile am fost cel mai prost din viața me! Mă cuprind călduri, răcori, sunt emoționat și fericit … în alte circumstanțe, aș fi fost ofensat de mesajele scurte, laconice. Realizez că pentru moment e de-ajuns și atât! Sunt fericit și plâng! Tresar deodată căci telefonul sună ... ea e! ... ezit să îi răspund ca nu cumva să fie doar un beep și să nu o taxez inutil … nu e beep … chiar vrea să vorbescă cu mine!!! Timid, îi răspund … îi aud vocea stinsă … mă întreabă dacă dormeam … îi spun adevărul … timpul trece rapid, însă nu realizez că e chiar foarte slăbită … și-așa vorbea ea încet, dar acum! … se întrerupe convorbirea … alerg spre telefonul mamei … îl sustrag și o sun de pe el ... de pe al meu nu pot căci am avut alte cheltuieli cu banii pentru plata facturii … continuăm convorbirea … mai mult monolog căci ea vorbește mai greu și mai mult prin onomatopee … e bine și așa! … îmi încordez auzul la maxim și mi se pare că îi aud respirația … o pun la curent cu noile mele aventuri norocoase … pomenesc ceva și de București … mă silesc să închid ... mai mult să nu o obosesc prea mult ... are nevoie de odihnă … și de liniște! … pentru început e de-ajuns! Reușesc să adorm foarte devreme … dimineața!…fur o oră de somn și sunt din nou năuc … năuc, dar fericit! Fericit și prost! Nu, prost eram ieri, azi sunt mai prost ca ieri! De ce spun asta? Pentru că nu am nici un motiv să nu o fac … |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate