21 aprilie – Prefața jocului. Descriere
Din ce cuvinte (noi) are să fie prefăcută această declarație de sine? Cu ce drept față de oamenii care se vor înșirui în ceea ce o să urmeze, am decis să mă dau, să mă vând, să îmi expun simțămintele, subiectivismul, să mă prostituez? Vreau să schimb ceva-ul sau doar să mă preschimb într-o monedă alienă de ceea ce am fost până acum? Eroziunea mentală și amarul spiritual în care m-am găsit internat în ultimele patru zile mă gâdilă încă sterp și nu-mi provoacă mai departe decât durere. Astăzi, cred în binecuvântarea și curățirea eului prin vorbe, palavre. Mai cred că, aruncând într-o nebună dezordine gânduri în acest jurnal, nu pot decât să ascund falsitatea a ceea ce aș fi putut face, (sau în cel mai bun caz) să mă justific.
Am plecat în căutare de mine (orice jurnal eliminând frica autorului de ceva imediat relaționat cu acesta, care-i poate afecta drumul) de la încercarea de evadare dinăuntru-mi, de la vroința de a mă diseca într-o precizie falimentară mie. Însă, odată completată operația, vindecarea îmi va rândui fericire.
Sufăr de câteva zile de propria neputință de a trăi o singură zi fără să jeluiesc, să mă dezic de ceea ce văd. În săptămâna ce a trecut mi-au fost imaginate atâtea scenarii pentru o veritabilă fericire, scăpată de siluirea mentală la care fiecare este supus... încât mi-e teamă să nu șterg, fără să vreau, ceața de bucurie ce o vărs pe gât din pahare negre, colorate de produse comerciale alături de prietenii mei – de soartă, de mamă, de iubire, de autobuz. Am văzut cum poate fi fericirea, iar acum vreau să o primesc, să-mi unesc venele într-un dans nebun, un fel de ritual al pre-fericirii, pe care apoi, după o prealabilă pregătire a sinelui, să o pot preschimba, printr-un happy-end evolutiv, în fericire.
Pentru a putea întregi acest proces de fericeală, de euforizare, de metaforism genetic, de troc metafizic – căci denumirile ÎNCÃ pot fi o mie – va trebui să mă spăl de ceea ce sunt, să rup din pielea ce am lăsat atâția ani să mă acopere, să eviscerez însăși inima bolnavă de atâta uman. Scriu, sperând că slovele pot iniția neștiința acestui necredincios într-o dezvelire a ființei primordiale, cea dinainte de om, de trup și de ochi (de păcat). Căci, om ce sunt, nu voi putea găsi fericire decât într-o ne-fericire inițială, care să preceadă însăși acest întreg mecanism. Și tare mi-e teamă că nu o să pot înțelege rolul sau nici măcar nu voi avea putere să intru în joc.


25 aprilie
Un restaurant improvizat, nu mai vechi de trei săptămâni... greu de găsit, prin spatele unor blocuri vechi... atmosfera e completată de o obscuritate gata să-ți fie complice la cele mai ascunse gânduri culinare... câteva măsuțe, acoperite de o pânză elegantă, albăstruie... niște scrumiere și o solniță. La fiecare masă câte un mușteriu, doi își degustă cu plăcere comanda... morcov fiert și sos de ciupercuțe. Restaurantul pare dominat încă de la intrare de un fum bizar, deloc înecăcios, aparent aducând cu mirosul bețișoarelor chinezești. Dau să mă așez, deloc sigur pe mine, când – fără să îl văd – un uriaș cocoșat sub dimensiunile mignone ale încăperii îmi întinde meniul și se recomandă. Îl chema Dodi. După ce trag de mine oarecum să mă calmez, plec ușor ochii. Pare să îl cunosc de undeva... îmi recomandă niște legume prăjite și un suc de portocale. Accept fără un calcul prealabil.
Așa, fără să fi băgat de seamă, niște sunete trăncăneau din spatele barului... probabil de la un casetofon... Vama Veche vorbea ceva despre o fericire, un oraș... și un cal din Marlboro... Măcar de aș putea ajunge în oraș... am nevoie de o atingere cu viața, după acalmia fadă a zilelor de săptămâna asta... Îmi părăsisem drumul, și de ceva timp clipele mi le petreceam prin cine știe ce restaurante în care altfel nu aș fi intrat. Însă măcar cineva (ceva!!) profita în urma lucrului ăstuia, cineva era fericit... Da, stomacul meu! Ufff...
În sfârșit, platoul alunecă pe masă, alături de o urare chic: bonapetit! Și până să îndrăznesc a îi întoarce replica, uriașul plecă, reluându-și locul strategic ales – înapoia unui perete fals, cu ochii spre partea de restaurant pe care era responsabil. Nu se uita decât la muștele care îi căzuseră pe felia lui de pâine ceruită, aceleași muște care aveau să-i lase la terminarea porției bacșișul. Banii îi punea cu grijă în buzunarul costumului proaspăt recondiționat – doar din bunătatea (sau că așa se face-ul) clienților avea să-și plătească întreținerea, să achite taxele copiilor la Facultate, să îi cumpere Micuței lui buchetul cu care o fericea la fiecare aniversare a căsătoriei lor, fix pe 4 mai, când se întâlneau în Parc, lângă ceas. ...deci Uriașul, omul care mă servea, cu ochii mari, cu care încerca să se facă plăcut – el, Dodi, amicul meu pentru masa de prânz cunoscuse bucuria. Asta oare să caut și eu – o slujbă în restaurantul unui arab, pe care nu-l cheamă Habib, o iubită căreia, în schimbul unui urmaș să-i returnez cu dobândă, la fiecare an, un buchet de plante care a doua zi sunt numai bune de aruncat?


26 aprilie
Numai atunci când e prea târziu ne gândim să ne oprim pentru a ne răsfăța... și ne aducem aminte de noi, de dorințele, de visele pe care le aveam când eram copii, încă nepătrunși de lume, de indiferență, de bani și de igrasie... și ne împăcăm cu sufletul nostru – care ne primește iară – așa sterpi și goi cum am devenit. Ni se oferă însăși prinizbăvirea ființei celui ce am ajuns – pentru care hoțul, criminalul, prostituata, dictatorul, nebunul, inocenta – redevin aceiași oameni, nebântuiți de maturitate; ajungând să aibă curajul plânsului... Ne umplem mâinile care ne-au aruncat în păcate cu apa căzândă peste lovituri, peste batjocuri. Plângem; și plângem cu atâta goliciune, încât ni se pot vedea cele mai nepătrunse veșminte, carnale și simple. Oare ne va fi atât de greu să re-naștem?

aproape noapte. afară cad picături plictisite
Azi am fost nevoit să trec pe lângă un spital... Nicidecum nu aș fi avut curajul să intru. Mereu am fost urmărit, ca de un coșmar a cărui singură scăpare o realizează chiar împlinirea lui, de durerea îmbrăcată în alb, materializată prin cuvinte academice, alambicate, ermetic păstrate departe de urechile oamenilor, de soarta care, odată intrând în spațiul cauterizat nu-mi mai aparține, de precizia extremă a diagnosticului... Lașitate...


28 aprilie
Dacă există un lucru... (nu, nu pot începe să-mi descriu prietenii cu un clișeu, pentru Dumnezeu!!) Să reiau... Cel mai mult (?) îmi place să ies cu amicii mei. Fie în parc, pe banca de lângă arteziană; prin oraș, în căutare de nimic, fie pe iarba încă netrezită din iarnă de lângă castanii bătrânului bulevard, sau sub întunericul umed din Sinaia. E atât de bine să te știi alături de ei, să le poți spune orice lucru, cât de absurd ar putea părea pentru ceilalți, să poți să-i enervezi așa cum numai vouă vă place cu bip-uri, cu esemesuri după două noaptea, când se doarme.
Îmi place să mergem târziu, prin lumina inventată a unui oraș, într-un club adormit, unde ne așezăm pe niște bârne de stejar care încă-și păstrează mirosul (asemenea unei mărturii a pădurii ce le-a fost lume). Căutăm prin buzunarele ginșii-lor tociți (că așa se poartă!), de unde fiecare o să tragă urmele a ceea ce le-a rămas din minciunelele – pe care le transformăm în bănuții ce vor plăti pizza cu ananas și șuncă, feliile de plăcintă cu vișine și apa prefăcută în ceva negru și dulce, din care ne place să sorbim... Apoi ne povestim o mie și una de prostioare, filozofăm și ne credem unici (chiar suntem!), spunem bancuri și jucăm FAZAN! Ce cuvânt începe cu nt?? Nici unu’... M-ați prins! Stăm până vin țânțarii și ne sărută pielea rămasă goală cu trompe miniaturale, iar apoi ne amintim de camera închiriată la nu-știu-ce cabană, unde a doua zi ne trezește când vă spun Popa-Prostu’... Ne găsim aruncați într-un personal rupt, unde strâmbăm mutrele astea nevăzânde de vârstă și țipăm, lăsându-i pe ceilalți să-și facă cruci. Înghițim printre râsete înfundate feliile de chebap – desenați într-un cuib de ciori asemenea nouă, unde soarele ne-a părăsit. Stăm agățați de pahare – înecați în abur – ne uităm la noi și zâmbim.


30 aprilie
Românii sunt poeți, filozofi și microbiști înnăscuți. De mic, prototipul omului încă neschimbat în român trage după el o bășică luată de tac-su din obor. Merge așa amărât pe caldarâmul prăfuit, ars de soare, cu o pălărie plantată peste părul neglijent tras deasupra ochilor. Își aruncă nasul în stânga și-n dreapta, adulmecând posibilii prieteni. Mai merge ceva și îngână ce-a auzit de la ăia mari – poate așa mai crește și el puțin. Într-o zi de aprilie îl vede pe Chivu la televizor, lăsat pe tușă în minutul 34, pentru un meci cu nemții.
La radio, un crainic extaziat de rezultatul naționalei transpiră un „patru la zero” la fiecare minut. Un fel de veselie nesperată atinge o Românie ce la fiecare zi uită să-și întrețină frumusețea nativă și-și tapetează ochii cu noroi. În casele lor, românii își trăiesc visele, fără a avea vreodată puterea, dorința sau măcar speranța de a le împlini. Se mulțumesc cu bucuria de minut, se excită la cea mai sumară mișcare, dar nu fac nimic pentru a o păstra. Nu le pasă. Iar bășica rămâne doar un moft.


1 mai
Părăsit într-un autobuz aproape gol, fără nici un chef de vorbe. Stau pe ultima bancă, de undeva din stânga un soare de primăvară târzie se scurcircuitează pe geamul îmbâcsit... Deasupra, o reclamă... Ce le înnebunește pe femei? Scaunele din față sunt părăsite... Doar o bătrână, speriată poate de goliciunea autobuzului, mestecând de zor o rămășiță dintr-o jumătate de măslină (suvenir al plimbărilor zilnice prin piață) își zâmbește într-o oglindă veche, căutându-și înapoia gropilor de pe piele tinerețea. Nu o găsește... și parcă speriată ca o fetiță prinsă într-un moment... intim, își ascunde chipul între doi umeri stricați.
Lângă ușa mai înainte închisă se sprijină de bara metalică o fată, cam de vârsta mea. Se strâmbă de câteva ori la celularul-accesoriu, apoi îl aruncă în geantă, căutând să-și potrivească ochelarii. Se așază nesigură pe un scaun din apropiere... Deschide din nou geanta, de unde ridică o oglindă...
Povestea de mai-nainte pare a se fi transpus după cincizeci de ani... femeile își schimbă rolurile, murdărindu-se pe față în diferite culori, aparent într-un dans ritualic al capturării celui ce ele vor să le fie bărbat. Se prefac din fetițele cu care te joci în parc, la groapa cu nisip; din fetele care te trezesc din criogenizarea adolescentină; din tipa cu care faci un cinema, un concert, o plimbare printre frunzele de toamnă, când vă descoperiți cele mai adânci vise – în femeia ce are să fie o viață. Doar așa, ca pe un cadou ce nu e ales, ci își alege destinatarul; un cadou pe care unii îl numesc obișnuință. Eu spun că e iubire.


3 mai
În spatele unui tiv de țară stă udată de apa verde în mirosul algelor o femeie goală, apărată de ochii bemviștilor din Neptun și de palmieri – o femeie acoperită doar de muzica plină a amanților – tineri a căror singură avere e lemnul unei chitare, o femeie îmbătată în lumina lunii și părăsită într-o zi de duminică, când totul se sfârșește. Pe Vama Veche o găsești cu buza umflată de iubire și o părăsești într-un septembrie târziu, când începe școala... Și tot anu’ îți aduci aminte de ea, dar nu o mai cauți.
Fiecare poveste de Vamă începe cu un sărut, pe nisipul căutat de ape, lângă lumina unui foc din resturile pe care le-ai găsit pe plajă. Săruți o fată b(r)ună, udată de iubire, cu ochii negri, mică și dulce între buzele tale... Îți place! Buzele voastre tac, ochii se caută, nisipul vă gâdilă între degete... La Vamă noaptea ascunde trupuri în jurul focului dresat pe ritmul unei chitare albastre în lumina lunii. Aceleași discuții de zeci de ani – pescărușii pleacă, plictisiți... Și voi vă dați seama, într-un târziu că sunteți caraghioși și râdeți de orice... Noaptea vă cuprinde, inimile vă învie de iubire și, regenerați într-un trup pe care nu-l cunoașteți, adormiți pe nisipul cald, visând la mare...
Dar de câțiva ani e altfel: Vama Veche a plecat (poate a migrat la bulgari, odată cu cântecele noastre stupide...) – iar aerul tăcerii părinților de altădată, acum bunici cu acte-n regulă a dispărut. Nopțile târzii și fetele care iubeau, băieții cu chitare de lemn albastru și vocile răgușite au fost înlocuite de paznicii de umbreluțe cu fețe tâmpe și de mirosul de mici arși.
Vama nu mai e aceeași. A dispărut între publicitatea pe care Georgel o face lu’ Sosel despre „un loc ieftin, bă!” și nodurile pescarilor convertiți la agroturism. Bărcile s-au uscat și în locul lor au apărut skyjet-uri. Femeia din Vama Veche a plecat odată cu imigrația băiețașilor cu tricouri fubu și (d)efecte speciale... Și n-are să se mai întoarcă! Vama iară e veche! Încă o vară.... Locurile și mirosul de gogoși au dispărut – au fost vândute de vreun fotograf amator sau de cine știe ce vânzător ambulant de hot-dog... În Vamă trenul nu mai vine... Niciodată! Hai acasă!


7 mai
Am buzunarul chivernisit cu bomboane, caramele și hârtii. Pașii îi las să curgă alandala peste asfaltul proaspăt pavat. Am trecut de atâtea ori pe aici și nu cred să pierd vreodată imaginea locurilor acestea din mine. Pur și simplu merg fără să deschid ochii, fără să miros. Doar, din când în când, aud vocile celorlalți vizitatori, care nu mă recunosc. Trec pe lângă ei de atâta timp, dar niciodată nu s-au uitat cine sunt, cum arăt. Iar și iar mă reinventează cu alte forme, alte emoții, cu un alt eu.
În fiecare zi, puțin după șapte dimineața, piața de litere din Parcul lui Nichita adună viață. Ajung la taraba Anticarului, un om nu demult trecut de cincizeci de ani, cu barba măruntă, încheiat neglijent la haină, trăgând după el un caiet tocit, unde-și scrie povestea. Categorisește într-o ordine draconică volumele vechi, atent la fiecare carte; știe să caute printre coperți, să ghicească.
M-am apropiat timid, nesigur pe imediatele mele reacții. El m-a găsit îndeajuns plictisit de atâtea istorii recitite, de gândurile pre-aranjate ale unor volume ce-și zic a fi revoluționare. Dobândisem o teamă în a-mi alege singur cuvintele, în a cerceta fără ecou scrierile împrăștiate prin cameră. Mi-am însușit atâtea definiții a ceea ce stă în jurul meu, a drumului, a vieții, a fericelii, a totului, încât mi-e teamă să nu pot palpa aceste mărturii atunci când le voi avea înaintea gurii mele, să nu pot gusta din fructul dezvelirii, chiar când îmi va fi pus înainte.
Atât de grozava pătrundere în cunoașterea nedescrisă decât celor ce au curajul să pătrundă înapoia firii, să învie în locul plecării existențiale – pe care ajunsesem a crede că o stăpânesc dinapoia numeroaselor studii, analize și comentarii ale atâtor voitori – îmi putea sta în calea goliciunii finale, a fericelii. El, Anticarul, știa toate aceste lucruri imediat ce mi-a zărit mișcările nesigure. Inutil încercam să mă ascund – el mă ghicise deja. Știa și care are să-mi fie finalul, sau altfel spus în secundele în care am stat în fața-i, uitându-mă fără țintă înspre grămezile de cărți – mi-a citit deznodământul.


9 mai
Miroase a gogoși și a transpirație ieftină pe sub tricouri, femeile se-ngrămădesc cu țâncii în brațe la o coadă de o jumătate de kilometru. Copiii, mai nerăbdători ca părinții lor se aleargă printre cei adunați lângă mesele de plastic și umbreluțele tricolore. Oamenii așezați în șir adulmecă după fumul din fața lor. Micii sfârâie dulce pe grătare, iar berea stă numai cât să fie rece între niște cuburi de gheață. Oamenii muncii sunt răsplătiți în schimbul unor hârtii date pe sprânceană cu bere și mici. Din apropiere se zbate un purtător de ochelarii de fițe în fața microfonului uzat de la atâtea nunți. Nimeni însă nu-l ascultă.
Plictisită, prin față-mi trece România românului obicinuit, fără false scenarii, reflectoare, sau machiaj aplicat pe fețele unor pseudo-actori. O Românie prost îmbrăcată, cu riduri adânci, cu mâinile nesigure, murdare – încă nespălate de sângele lui opzeșnouă, o Românie care trage după pașii greu încrustați în caldarâm un căruț ruginit, ponosit cu cârpe și jucării rupte. O fetiță rămasă moștenire dintr-o istorie deja trecută, un adolescent necopt, alungat de ăi mari din joc.
Nu îi place să meargă la școală și atunci când o face stă retrasă în ultima bancă. Temele nu și le face mai deloc, nici nu ar știi cum – mai degrabă scoate după net vreun referat de-a gata sau face un copy-paste dintr-un site. Când iese de la școală se împiedică în zdrențele ce-i răsar peste piele, iar băieții râd de ea. Știe că nu are ce să caute acolo și aleargă cu ghiozdanul agățat de spate spre casă. Măcar aici nu-i nimeni să se hlizească la forma ei, la gura ei mereu închisă...


12 mai
Ceea ce încarc în paginile acestor dedări mă transpune într-un spațiu cu totul diferit de lumea imediată, într-o zonă lipsită de necesitățile umane, de greutăți – un mediu deloc al meu. Scriu departe de viață; vorbesc ceea ce poate niciodată nu aș fi trăit. Protejat de cuvinte, de materialitatea hârtiei gata să-mi absoarbă vocea, mă ofer într-o cantitate îndeajuns de frugală pentru a mă căuta și a doua zi. Terapia de vindecare trebuie bine dozată, altfel risc să înghit propria fericeală. Iar fericeala nu se înghite, nu trebuie în nici un caz să fie transpusă într-un banal lichid, sau într-o substanță umană. Altfel își risipește volumele și nu ajunge să mulțumească nici cât un pahar de bere. Nu trebuie să mă grăbesc...
Drumul îmi va sta aproape chiar de nu scriu azi, mâine sau nu scriu deloc. Continuă să se schimbe fără să țină cont de nebunia mea. Nici nu contează dacă mă ridic din pat sau rămân sub cearșafuri ca într-un giulgiu sec. Dezolant!


14 mai, vineri
Petrecere privată. La intrare un bodyguard apasă cu putere pe bastonul cauciucat, furișând un ochi în încăperea slab luminată. Cineva se apropie repede de intrare, făcându-l să nimicească țigara cu bocancul. Asemenea unui actor, își îmbracă masca inumană. Pare egal, sigur pe el, cu figura aia inexpresivă a bibelourilor de porțelan chinezesc nelipsite din sufragerii... Mat și inabordabil, nu învățase cum să se prefacă în statuie. Era acolo, ca un accesoriu inoportun pe care-l agăți de tine în lipsă de altceva atunci când te grăbești la vreun chef.
Bărbatul care-l deranjase intră nepoftit în apartament, îmbrăcat într-un costum strâmb, cu un Rolex produs pe-un vapor venit din China de mâinile mărunte ale unui apatrid mirosind a sushi, cu pantofi uzați, dar proaspăt lăcuiți. Avea în jur de 40 de ani și pășea apăsat în aburul colorat al camerei. Aromele de coniac, șampanie, rom, whisky irlandez, caviar și plătică fumée se amestecaseră greoi și dădeau impresia unui Babilon al esențelor. Bărbatul înaintă nepătruns și se așeză la o masă, în spatele unor pahare deja pline, între două femei. În curând camera își reluă nesimțirea unor asemenea petreceri monotone încă de la început. Ies plictisit.


20 mai, joi
Vreo șapte dimineața, într-un autobuz deloc confortabil – undeva prin geam, soare. Drumul se întinde printre piatră, nisip și ferestre de termopan. Casele par atât de somnoroase încât ajung să mă îndoiesc de trezeala mea. Construcții mici, lipsite de identitate, fără să fie măcar practice, cu fel și fel de inovații, de adăugiri, de culori postate peste tencuiala veche se înșiră ca-ntr-o schiță cubistă. Contururile se îngroașă violent. Cobor repede printre noxele motorului abia potolit, așezându-mi rucsacul peste geacă. Pe nesimțite ajung în spatele unor umbre aliniate draconic. Nimic nu pare a se fi trezit.
După un sfert de oră, o figură stinsă și indiferentă – un paznic care după legitimație se chema Straviovici Ștefan (ce nume mai poate fi și ăsta!!) – se apropie și încerca să învârtă în broasca abia lăcuită câteva chei. Spre deosebire de umbre, el nu se grăbea deloc; și nici nu avea de ce...
Undeva pe la opt stăteam la aceeași coadă, însă cu alte umbre. Umbrele astea începeau să aibă păreri, se obosească, să întrebe cât e ceasul, să fie nedumerite. (Ghișeul la care așteptam era încă închis, doar birourile din spate erau luminate – începea să miroasă așa de bine a cafea proaspăt fiartă și (nu știu de ce) a fistic și caramel adus de la turci). În fața mea, doi oameni de vreo treizeci de ani vorbeau; unul urma să plece cu un autobuz în Italia, unde cineva îi aranjase un contract la descărcat marfă din vapoare chinezești în Locri (pentru români, orice slujbă care e plătită cu mai mult de două sute de euro devine contract), iar celălalt, un anume Fane Ceapă, se lăuda că toți ai lui sunt în Spania, la Madrid, și că odată cu nebunia de acolo au primit cetățenia. „Pentru urechea lu´ gineri-miu am ajuns mare, mă!” „Mă-sa dă copii! Tot ei te scoate din nevoi!!”
Ajuns aproape de ghișeu, văd cum o femeie nu bătrână, însă jupuită de durere, își căuta o batistă în plasa atent garnisită cu ouă, jumări, vin de casă și cu a mai bravă orătanie. Altcineva ieși apoi dinapoia unei uși, jinduind la plasa prinsă cu greu în una dintre mâinile slăbite ale femeii. Femeia intră cuminte în încăpere – după câteva minute, trupul înfericit al doamnei Maria (așa îi spuse glasul rămas în cameră) aluneca spre poarta recent deschisă de paznicul indiferent.
La opt și jumătate, un funcționar trage în grabă pancarta din ferestruica ghișeului. Ni se cere formularul fefeunu (FF1) și buletinul. Așteptare... deja lumina începuse să se agațe de ochii noștri. Am primit o chitanță pe care trebuia să semnăm – am luat pașaportul și l-am împins în rucsac. Am zâmbit repede către celelalte umbre, ca și când de zâmbetul ăla am prins toată România mea. Ele nu m-au observat, încurcându-se într-o poveste al cărei sfârșit de mult nu-l mai caut. Am plecat de acolo cu imaginea unor chipuri dornice să-și preschimbe rădăcinile pentru a fi altoite în solurile altor seminții; am ieșit promițându-mi că urechile-mi vor rămâne întregi.


21 mai
Îmi vine să strig de durere, să mă călugăresc și să păcătuiesc în aceiași zi, să stau în cel mai înalt loc din lumea asta și să-mi arunc corpul spre golul moale al mării. Aș vrea să-mi disec visele (chiar de am promis că fericeala nu are să mă supună la asta!) pentru a găsi răspunsul. Și toate din cauza unei nevralgii stupide! Și nici tot novocalminul din lume nu mă poate ajuta...



25 mai, marți
O zi atât de tristă încât nu am chef de nimic. Afară frigul stă ascuns după pereți, iar vântul se joacă vulgar printre puținele frunze ivite în castani. Nu plouă, dar străzile sunt pustii... doar praful se plimbă alandala, apoi alunecă în gropi. Nimic de văzut, de făcut, de auzit. Doar plictiseală.
Stau prins între țesăturile pijamalelor (abia mi-am făcut o cană imensă cu sirop de lămâie) – am pornit radioul și aștept cuminte niște sandvișuri din toaster. Timpul râde încremenit din limbile ceasului atârnat de perete. Cu chiu cu vai culeg feliile din mașinăria fumegândă, apoi mă ascund mecanic sub pătură. Adulmec aburul vesel, și – ca pe un remediu indispensabil – îl ascund între buzele pofticioase. Acopăr cu limba arsura proaspătă a pâinii și hap. Înghit pe nerăsuflate. Din stradă vine miros de gogoși... amețit de nesomnul de aseară, mă apropii de fereastra ușor deschisă. Aroma virulentă vine dinspre magazinul din colț. La Vasile nu avea niciodată gogoși, sau alte îmbucături de moment, aș fi știut până acum; poate doar ceva gumă de mestecat.
Prins de pervazul vechi, întind ochii după ușa boutique-ului. Apăsată de o mână mică, încuietoarea se deschide firav, de parcă cel de dincolo de ușa de termopan blindată cu oglinzi nu ar vrea cumva să sperie acalmia asta îngrozitoare. Ajutată de vânzător, mâna se retrage atent, și din spatele umbrei timide apare o fată de vreo 18 ani, delicată. Înfrântă de lumina puternică, își grăbește palma deasupra chipului. Scena mă face să pierd din amețeala matinală, îmi îmbrac grăbit ginșii și arunc pe mine un tricou dintre rufele de ieri. Mă apropii de fereastră: făptura cu păr negru era tot acolo, de vorbă cu nea Vasile.
Închid radioul. Prind în buzunarul pantalonilor telefonul și portofelul. Ies din cameră, fără să-mi mai aduc aminte de sandvișurile rămase în toaster. Ușa rămâne întredeschisă în bătaia pașilor mei. Cobor în stradă. Caut cu emoție scena de mai înainte. Personajele aceleași. Trec pe drumul de alături și, de parcă nimic din ceea ce aveam să fac nu ar fi fost dinainte calculat, apăs indiferent pe asfaltul uscat. Pantofii mă strâng puternic, iar vântul începe să se-nvârtă groaznic între ambalajele părăsite pe jos. Merg greu... un tremur necunoscut până acum îmi aprinde stomacul. O văd. Mă vede. Îmi ia mâna între mâinile ei.
Ajungem la o ceainărie de la periferie; aburul se ridică mic peste ceștile de lângă noi. Nu știu de ce, însă mâinile mi se plimbă nesigure deasupra mesei. Zâmbesc dintr-odată cu ochii arși de o lumină ce pare să vină dinspre bar. Neliniștea, zgomotul, nebunia celor ce mai înainte stăteau la măsuțe unse cu miere și scrum de țigare au risipit încet visul. M-am trezit din pat și, aiurit cum eram, mi-am terminat sandvișul. Nu-mi mai era foame.


31 mai
Nu am putut să dorm deloc noaptea asta. Ca de fiecare dată când schimb pre-fericirea... Spre patru dimineața eram în drum spre București. Dacie 1310, viteză cât să fie. Satele pe care le depășeam adormeau la loc, cu pleoapele grele căzute peste soare. Pe drum reclame, banere și afișe agățate prin copaci, pe acoperișuri sau de garduri – undeva spre dimineață, oamenii treceau leneși cu geanta scorojită într-o mână. Alții abia ieșeau de sub cerdacurile caselor vechi. Pășeau apăsat, de parcă ar fi lăsat în urma pașilor rătaciți aiurea o viață-ntreagă – viața lor. Niscaiva pescari prinseră un loc bun și-și pregăteau sculele. Vânt rece... Dinspre burg venea un miros dulce de caimac și cafea abia luată din ibric. La radioul din mașină dj-ul părea mai adormit ca mine. Ajung în Otopeni: vile gigantice, colorate, adosate cu piscină și acareturi. Nu mai trecusem pe aici de vreo doi-trei ani. Peste pământul pudic răsăriseră sute de construcții.
Aproape de șapte eram la intrarea Bucureștilor. Ca să nu-mi uit foncția de provincial, imediat ce am vrut să urmez drumul dinspre Arc spre Calea Victoriei nu știu cum am făcut de am intrat pe Crângași. Și doar de sens unic mai aveam nevoie acum! Pe drum, dintr-o casă abia plouată o armată de melci ieșeau la plimbare printre pantofii trecătorilor, printre cauciucul agitat al mașinilor. Am sărit într-un balet draconic peste micile vietăți ce-și continuau nepăsător drumul.
La opt mă găseam în spatele unor oameni așezați draconic în fața unor pancarte: „Cetățenii Canadei pot să se prezinte direct la Centrul de Informații.” „Pentru vize turistice sau de afaceri vă rugăm să consultați avizierul pentru a afla actele necesare.” „Înscrierile pe bază de dosar complet se fac până la ora 11”. Fiecare își agățase speranța de câteva hârtii prinse în dosarele pe care le ținea cu grijă între amândouă mâinile, ca pe un cadou special. Eram numărul 31. (Invers ar veni 13, nu? Mi-am amintit că la pașapoarte, camera unde am fost primit pentru interviu avea același număr. Coincidențe...) Discuțiile abia se legau, nimeni însă nu era atent la ce spunea. Zâmbetele erau scurse, fără viață.
O doamnă de vreo șaizeci de ani se rătăcise neliniștită printre noi – trebuia să ajungă la fata ei căsătorită de mai bine de 16 ani în Montreal. Nu o mai văzuse de 10 ani, de când a venit ultima oară cu Mike, bărbate-su. Femeia tremură și se-neacă în lacrimi când ne povestește. „Doamnă, regretăm, dar nu aveți toate actele.” Trupul uscățiv, ca un ambalaj de mult golit își prinde sacoșa între mâini și, resemnată, se-ntoarce către durere. Nu mai plângea. Nu mai avea ce să plângă – lacrimile îi fuseseră înghițite de noi.
Poveștile celorlalți începuseră să se desfacă. Doreau să plece să-și vadă prietenii, familia, iubiții. Mulți nu-și cunoșteau rudele decât din fotografii și scrisori. Aproape de poartă, un gardian își aprinde țigara, apoi își reia locul. Fumul trece dulce peste fețele noastre... Ajuns înăuntru, m-am desenat lângă ușă. Pe peretele din față, un ceas își trecea plictisit limbile peste timp. În încăperea sumar decorată, dialogul fețelor a continuat. Scaunele au fost imediat acoperite de fețele-femei și de fețele-trecute. Fețele-bărbat se plimbau prin fața ghișeelor. Emoție.
La patru după-masa am primit viza.


8 iunie
Apa de la robinet curgea sălbatic înspre mâinile-mi amorțite. Spuma săpunului dispăruse între șiroaiele căzute în chiuvetă. Am tras prosopul atârnat undeva de-un cui și mi-am înecat pielea în material. Era deja târziu, dar nu simțeam oboseala. Muzica se mai auzea încă de la etaj – luna se cățărase pe-un cer frumos. M-am așezat pe fotoliu, cu o cană în mâna stângă. În dreapta țineam câteva hârtii recent tipărite. Tușul se pierdea undeva în josul paginii, în forme șters trasate. M-am apropiat de televizor. Praful crescuse monstruos. Am ridicat telecomanda și, parcă reînvățând să deschid buzele, am trântit-o de perete. Nu mai aveam chef de asta!
Chef sau nechef era clar că trupu-mi nu se plictisise. Am deschis ușa, într-o ultimă pulsație a libertății, am alergat haotic (pașii nu mi-i mai controlam) pe holul slab luminat. M-am transpus într-o stradă umedă, era întuneric și ploaia abia încetase. Mergeam greu, cu șireturile descheiate. Aveam în buzunar o bucată dintr-un sandviș pe care dintr-o singură mișcare l-am înghițit. Mestecam cu putere, apăsând cu limba peste pâinea uscată – dinții îmi erau îmbibați în carnea sfărâmicioasă. Îmi făcea plăcere să merg fără țintă, prin locuri demult pierdute în întuneric. Străzi, blocuri, magazine închise, lumini stridente, banere agasante.
Mă apropiam într-un delir necunoscut până atunci, cu pași liberi, decorporalizat de parc. Locurile începeau să-mi fie din nou știute. Am intrat cu capul coborât, într-un dans arhaic al reființei. Atunci, fără să mă pot controla, învins aievea de o forță alienă m-am apropiat de o bancă. Lemnul era îmbibat într-un lichid vâscos, care împrăștia un miros îngrozitor. Am scos din geacă tipăritura și am plantat-o deasupra. Corpul mi-a căzut apoi peste hârtii.