În orașul nevăzut, iubirile seamănă cu un cântec de lebădă. Trecătorii merg pe vârfuri de teamă să nu stârnească tristețea care vine în adevărate furtuni. Se abate pe neaștepate, lăsând în urmă dune violete, imense.
În orașul nevăzut, tăcerea are tonuri. Ca muzica. De aceea, clasificările sunt întotdeauna relative. Totdeauna o nouă categorie revoluționează această disciplină atât de sensibilă.
Când plouă, nu se știe de ce, miroase a pene muiate în cerneală. Poate pentru că toți aspiră să fie poeți și-și ascut pe ascuns instrumentele. Cu cât mai taie mai fin scriitura, cu atât mai frumoasă!
Literele sunt cioplite măiastru, cu multe înflorituri, iar fiecare cuvânt e ca o intrare în labirint. O invitație, vii sau nu vii? Te poți pierde în orice moment, dar promisiunile sunt mai presus.
Orașul nevăzut are și el cer, ca toate orașele...