Privea în zare, pătruns de sine însuși. Oceanul întunecat și larg era numai al lui. Linia sângerie tăia Soarele de la jumate. Îl astepta tremurătoare. Nu trebuia decat să-și desfacă aripile și să se arunce în nepătruns.
Dar stătea. Primele raze de soare i se revărsau în ochii mici și negri ca-ntr-un lac fără fund. Și totuși nu putea să înteleaga soaptele destinului ce nu încetau să se rostească purtate de adierea blândă a vântului...Nu auzea chemare lor. Nu vedea cum razele firave și gălbui îl ademeneau spre ele cu jocul iluzoriu de culori.
Strălucea...strălucea cu toata fiinta,ca un diamant. Tremura în sinea sa de teamă. Orizontul, soarele, oceanul, cerul, luna care încă nu dispăruse, toate i se păreau nule... Nimic cald nu era împrejurul lui, nimic ce ar fi putut să aiba puterea de a-l încuraja, de a-i spune "adio!" cand va pleca sau "bun venit!" daca ar mai ajunge. Nimic. Se vedea singur, atât de singur încat nici pe sine nu se recunoștea, deși oglinda oceanului îi refelcta imaginea mascându-si prin chipul lui abisul tenebros. Totul era numai neființa. În jurul său nimic viu care să aibă puterea de a-l convinge ca venise, indubitabil, timpul să își ia ramas bun. Totuși, nici nu ar fi fost nevoie să spuna ceva când ar fi părăsit acel loc...Se născuse și crescuse pe un pisc. Pe o stâncă rece cu margini negre si tăioase. Parcă din ea s-ar fi rupt. Sufletul lui era asemenea acelei marmure. Tot interiorul trupului său frumos și radios era căptușit cu piatră rece și gri...Nu simțea cum natura îl chema si îi cânta cele mai frumoase ode, nu vedea cum oceanul se ondula ușor sub lumina zilei călduroase pentru a-l răcori...Nu-i păsa...Se vedea pe sine și îi era de ajuns. Pentru el propriul interior reprezenta cea mai intensă dilemă. Gândul său nu putea să spargă acea crustă de piatră ce-l ținea prizonier în chipul plăpând dar totuși atât de crud, asemenea unui călău ce îl veghea infatigabil...
Astepta...simțea cum în sine plângea ceva...simțea o suferință enormă dar nu putea să-i găsească nici o cauză. Vroia să o îngoape cat mai adânc în uitare, cum mai făcuse de multe ori înainte, dar acum deja nu mai putea...era prea târziu, trecuseră prea multe clipe de indiferenta pe lânga fruntea lui și prea multe gânduri sterpe pe sub ea. Trebuia sa asculte suspinul si sa-i dea crezare pentru prima oara. Dar ce sa asculte? De cine? De o voce pe care nu o recunostea ca fiind a lui? Stânca îi era mamă iar oceanul mentor..de la ei învățase tot ce știa. De la ei învățase întunecimea și indiferența, iluzia și tăcerea. Atât știa. Acum, ceva se schimba și tot ce îi era cunoscut se pierdea în mintea lui, creându-se un haos. Nimic din ce știuse nu mai era clar iar acea voce, plângând, îi amesteca fiecare certitudine cu suspinele care îi penetrau ca niște spini inima si gândurile. Simțea cum totul în sine se desface și sângerează. Rațiunea, irefutabila știința, era biciuita de mii de limbi de foc iar ochii săi, acum tulburi, începeau să se deschidă în fața razelor de soare.
Vibra. Un cutremur avea loc in interiorul lui și îl dureau bucățile de stâncă ce se desprindeau de pe sufltet și se izbeau de gândurile confuze, dispersate rănindu-le...Eul său ieșea din găoacea de piatră în care fusese ținut atâtea clipe de veșnicie. Urechile-i, până atunci surde, începeau sa audă cântecul valurilor, notele vântului și strigătul destinului. Ochii, până atunci orbi și reci, vedeau jocul de culori în aer, albastrul cerului si roșul aprins al puiului de Soare ce acum se naștea din ocean pentru a mia oara în fața sa.
Suspinele nu au încetat. Se auzeau din ce în ce mai tare. Haosul năștea. Din întuneric și lumina, din Foc și gheața, din Pământ și Apă, din Aer și vid....o dorință lua naștere.
Trosnea crusta de marmură neagră și rece sub atingerea lacrimilor vărsate din amar. Se crăpa asemenea păturii de gheață ce învelește iarna apele. Totul era dezorganizat. Nu mai exista negru si alb...nu mai existau contraste sau asemănări, logic sau ilogic...Nimic nu mai era la fel. Dezordinea se ordona singura, continuu, dar erupția fusese prea puternica...Trebuia timp.
Cu fruntea încruntata și capul aplecat în disperare, el îndura acest masacru al credințelor sale. Acum, însa, vedea ca nu a fost singur niciodată și întelegea ca orice s-ar întampla îi era aproape cea ce îl deținea- originea. Exista ceva care să îl încurajeze... nu putea decât să ajungă de unde venise sau să plece. Nu stânca-i era mamă.
În sfârșit percepea strigătele ascuțite ale destinului dar nu avea puterea să le înteleagă. Efortul era prea mare pentru a reuși.
Fruntea si ochii i s-au luminat. A privit spre cer și a simțit ruinele sinelui înca fumegând...au ars. Numai scrum a mai ramas de tot ce era înainte corect. In ochi i se citea liniștea iar apa îi reflecta un alt chip...mai frumos, mai cunoscut. Evadase...și se născuse în sufletul lui sentimentul cunoașterii...Râdea cu toată ființa. Se auzea din depărtări. Acum privea lumea. Cu alti ochi. Uitându-se la ocean l-a cuprins o sete fără margini, ascultând vântul, curiozitatea l-a vrajit iar Soarele cu razele sale, l-a îmbrățișat încălzindu-i trupul înca rece...
Odele naturii împleteau note cum nu-o mai facusera niciodata iar viorile trestiilor se încordau într-un concert unic și miraculos. Totul era viață și armonie...atâta viața încat fiecare se simțea mic în trupul lui și ar fi vrut mai mult.
Brusc se crapă și trosnește deprinzându-se din muntele infinit al Pasivitații, Stânca. Îndurerată de pierdera altui copil al ignoranței,ea cade în vid aruncându-l de pe marginile-i ascutite și ude, pe fiu ei, pierdut pentru totdeauna.
El, își desface în cădere aripile mari si albe. Fără să privească înapoi se lasă purtat de valurile vântului în sunetele oceanului, sub mângaierea razelor portocalii si vesele...
Încă îl chema destinul. El îi raspundea.