Impresii din holul Conservatorului

Gandesc in intuneric. Ochii mei isi vad proprii lor ochi care se propulseaza in marea Universului. Stau acolo, inconjurati de praful cosmic care inoata neregulat in jurul lor fiind izgonit de fiecare val de clipire.
Inerta ma gandesc in intuneric. Urechile mele asculta glasul propriilor urechi care sunt vrajite de tornadele de sunete ce inconjoara praful cosmic.
Ma aflu in Conservator, pe un hol intunecos, cu multe usi, stele ale culoarului universal.
Fiecare isi canta propria viata, propriul destin, separat de ceilalti, in speranta ca astfel povestea sa va ramane vesnic un ecou ce zboara prin cosmos lovindu-se de fiecare stea, de fiecare planeta si patrunzand in inima gaurilor negre.
Fiecare e de fapt un fir de praf cosmic, un fragment din cantecul etern.
Si linia melodica ma captureaza in portativele ei, si ma invart ca o balerina dintr-o cutie muzicala. Si daca se opreste muzica, rasucesc din nou cheia sufletului, si iar ma invart, ma invart... E atat de ametitor, de edenic,
Parca as fi intr-o cutie de cristal, hipnotizata de reverberatiile din ea, de acustica ei... Parca totul se topeste si se scurge intr-o ruleta a sortii, o ruleta de cuvinte si note muzicale, colorata atat de frumos cu zambete si lacrimi.
Se mai aude o voce disperata, indurerata, care isi tipa cantecul, incercand sa-mi sparga cutia de cristal, sa-mi fure cheia sufletului sau, poate, sa cheme un ajutor, o mana care odata intinsa catre ea, sa o tranziteze din tipat in melodie.
Toate acestea le aud urechile mele si le vad ochii mei din holul Conservatorului si le aud urechile urechilor si le vad ochii ochilor din culoarul universului, holul de asteptare al omenirii, al fiintelor.
Si toate vor continua sa auda, si toti vor continua sa vada, sa simta, pana cand se va pierde cheia sufletului, se va crapa un picur de cer si ecourile vor fugi sau ochii se vor inchide si ciocanul nu va mai lovi cu tandrete nicovala.