In fiecare seara stricam panza paianjenului cu cruce tesuta sub crengile copacului de langa casa. O gaseam in dimineata urmatoare, la fel de perfecta, incarcata cu diamante ce straluceau in lumina proaspata a diminetii. In mijloc ei era el, de care-mi era ingrozitor de frica, atit de frica incat nu puteam nici sa-l omor. Il amenintam doar cu o nielusa rupta din coroana marelui copac in care-si tesea panza. Se inalta pe picioarele din spate in incercarea de a prinde agresorul, deschizand amenintator clestii puternici, otravitori. Trageam de coltul panzei ce-si scutura diamantele ca un sirag destramat peste iarba plina de roua. Nici nu se clintea. Ramanea in mijlocul cetatii de el zamislita. Stia ca inca nu venise ora marelui dezastru.

Paianjenul cu cruce crestea cu fiecare zi, mai mult si mai mult, devenind mai puternic, mai frumos. Perii albi si negrii ii luceau in fiecare dimineata printre diamantele tesute in panza diafana. Falcile-i erau si mai puternice, picioarele tot mai groase si mai paroase.

Au venit ploile si vremea rea. Diminetile nu mai erau insorite si panza nu mai avea diamante. Seara gaseam panza sfasiata si pe paianjen tesand la ea. O stricam in continuare , fascandu-i munca in zadar.

Intr-o dimineata sufla un vant rece. Copacul de langa casa isi legana crengile goale. Paianjenul nu-si mai tesuse panza. L-am cautat in ascunzatoarea din crapatura cojii copacului. Nu l-am gasit.

In casa, deasupra ferestrei, paianjenul tesea.