UMBRELE NOPÞII

OANA STOICA-MUJEA

Nu știu cum a început, unele cuvinte le-am scos din călimară, altele au curs pur și simplu. Majoritatea le-am văzut în umbrele nopții. Nu m-au speriat, așa cum era de așteptat. Le-am desprins de pe pereți și le-am așternut pe hârtie.
Nu îmi amintesc decât că inima îmi bătea cu putere, simțeam cum vrea să iasă din piept. Îi cântam, în sinea mea, pentru a o liniști. Dar ea nu contenea să bată. Vedeam întunericul – nu îl vizualizam - îl vedeam înăuntru meu; simțeam că nu este bine. Continua să mă cuprindă, până mi-a învăluit întreaga ființă.
Când am intrat prima oară în cameră am văzut totul așezat altfel, când m-am trezit parcă cineva le schimbase dinadins; pentru a-mi face în ciudă. Am simțit o repulsie față de acel loc, și totuși, ceva mă chema, îmi spunea să mai stau.
Draperiile roșii ca focul mă înfiorau, îmi amintesc că atunci când am intrat erau galbene, sau poate memoria îmi joacă feste. Nici patul și nici biroul, nu mai erau la fe, doar el. Tabloul acela, înspăimântător. Ochii bărbatului erau ca ai unui animal gata să ucidă. Mă sfâșia, parcă o durere mă cuprindea, nu știu de ce, dar privireea aceea mi-a ocupat întrega zi. Nu m-am mișcat din fața portretului, de parcă trupul meu nu mai vroia să răspundă și nici mintea.
L-am privit ore în șir; mă înspăimânta, și totuși, mă captiva. Nu cred că am reținut chipul bărbatului, doar privirea. Ceva mistic care mă chema și mă respingea. Nu am mai trăit o astfel de senzație, de emoție..., nici nu știu cum să-i spun.
În dimineața următoare nu l-am mai găsit. Menajera mi-a spus că am făcut o criză și l-am sfâșiat. Nu îmi venea să cred! Să nu îmi amintesc nimic din toate astea, era absurd! Nu am crezut-o, și l-am căutat în fiecare cameră, mă obseda, mă urmărea. Aveam ciudata senzație că și el mă caută.
Puteam să-i simt respirație rece și greoaie, aproape de obrazul meu. Dar de câte ori îl căutam din priviri, dispărea! O zi întreagă l-am căutat, și el pe mine, dar totul a fost în van. Oboseala m-a cuprins. Aveam deja două săptămâni de când nu am mai mâncat nimic. Anemia sau nebunia, își spuneau cuvântul. M-am trântit pe covorul roșu din cameră și am adormit.
Nu îmi amintesc să fi visat ceva, știu doar că am dormit. Când m-am trezit camera arăta altfel. Nu avea rost să întreb de ce? Îndotdeauna mi se răspundea: „ E doar imaginația ta”. Cât poți să îți imaginezi o cameră care se tot schimbă, și se schimbă, și se schimbă. Am hotărât să nu mai întreb, vroiam să-mi văd de viața mea. Uitasem cum mai arată soarele, draperiile au fost trase tot timpul. Nu aveau suficientă grijă de mine, nu mă lăsau să văd sau să simt ceva.
Nu știam unde mă aflu și de ce. Nu știam dacă sunt în vechea mea casă sau nu. Din când în când auzeam plânsul unui copil, dar ea îmi spunea că e doar imaginația mea. Mereu era vorba de imaginația mea. Întotdeauna am crezut că am o imaginație normală, dar ea infirma acest fapt.
În fine, nu am mai ascultat-o, nu mai avea rost. Mereu și mereu, aceeași poveste. Nu știam de când ține povestea asta, dar mi se părea o eternitate. Am hotărât să trag draperiile, să las lumina să intre. Aveam nevoie de îmbrățișarea caldă a soarelui, mă simțeam moartă. Nu mai aveam sentimente sau gânduri, doar trăiri, pe care nu le înmagazinam. Le lăsam să treacă pe lângă mine, și îmi vedeam de treabă. Am încercat din răsputeri să trag draperia, dar nu am putut, parcă mâinile mele erau din vată. Nu aveam nici o putere, totul se rotea în jurul meu.
Am strigat-o pe menajeră și i-am poruncit, să tragă draperia. Mi-a spus ceva care m-a speriat: „Soțul dumneavoastră mi-a spus să nu las soarele să intre, orice s-ar întâmpla”, apoi a plecat fredonând o melodie. Soțul meu? Nu îmi aminteam nimic de el. Oare cât de bătrână sunt? Nu mă simt bătrână! Mi-am privit mâinile, erau moi și catifelate și nici urmă de riduri. Se pare că sunt tânără, totuși. Nu îmi aminteam chipul meu, eram o străină, chiar și pentru mine.
Nici urmă de vreo oglindă, să mă pot privi, nimic. Draperiile alea, parcă erau bătute în cuie. Doar întuneric, în viața și sufletul meu.
Într-o bună zi a apărut tabloul. Ea mi-a spus că acolo a fost din totdeauna, dar din pricina ultimei crize nu l-am observat. Ce rost avea să îi explic totul?
Nu mai avea rost să îmi explic nici mie; nu știam cine sunt, cum arătat sau unde sunt. Era pustiu, mult prea pustiu. Până nici privirea lui nu mă mai iscodea, eram doi străini. Eu în lumea mea, iar el într-a sa.
Nu țin minte cât a durat, poate zile, luni sau ani; dar în dimineața aceea am simțit pentru prima oară mirosul ceailui de soc. Am băut tot, dintr-o înghițitură. Mă simțeam altfel, parcă începeam o nouă viață. Doar ea mă chinuia. Nu o cunoșteam decât pe ea: o menajeră grasă, cu părul ca un cuib de cuci și o voce mieroasă, prefăcută. Aveam impresia că își dorește să mă înnebunească. Dar am început să nu mai sesizez schimbările, știam că după ce adorm, ea schimbă totul. Mă comportam ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Am învățat să zâmbesc, puteam să îmi simt buzele cum se desprind ușor de față și schițează un zâmbet cald, și prietenos.
Nu îi plăcea că mă port așa, a început să îmi spună lucruri stranii, dar eu nu o auzeam. Aveam în minte o arie de Bach, și îi dădeam drumu, ori de câte ori se afla în preajma mea.
După mult timp, am auzit ploaia cum se oprește zbuciumată pe pervazul camerei. Renunțasem de câteva săptămâi, să mai iau pastilele pe care mi le dădea. Acum aveam mai multă putere, puteam să îmi simt mâinile și chiar și degetele. Am tras cu putere de draperie, de data asta era albastră. Pentru prima oară, am văzut cerul. Nu conta că plouă, cerul m-a fascinat, de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Dar oare, când l-am văzut ultima oară? Nu îmi aminteam, dar nu îmi păsa.
Peisajul era grotesc, munți înalți și înnegriți de norii care au pus stăpânire pe magnificul cer. Erau oameni în curte. Curtea era formată din ziduri înalte de piatră, totul era din piatră. Era pentru prima oară când vedeam alți oameni, în afară de ea. Am vrut să strig, să le spun că sunt acolo, dar chipul acela care a apărut în fereastră m-a oprit. Era atât de palidă și de tristă. Trăsăturile îi erau frumoase, ademenitoare, dar chipul palid, cearcănele adânci, și ochii fără pic de viață, o făceau să pară îmbătrânită, fără vlagă.
Atunci nu am realizat că este chipul meu, asta am descoperit-o după câteva luni. Cred că au trecut mai bine de doi ani în care nu am văzut pe nimeni în afară de ea, și atunci s-a întâmplat. Un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat ca un domn, a venit la mine. Mi-a spus că este soțul meu, că i-a fost dor de mine. Nu îl cunoșteam, mi-aș fi amintit de el cu siguranță. Nu știam cine este sau ce vrea. Dar nu l-am lăsat să vadă asta pe chipul meu, m-am comportat normal, i-am zâmbit și m-am prefăcut că îl ascult. A vorbit câteva ore, fără întrerupere, dar Bach, m-a salval, ca de fiecare dată.
Când a plecat mi-a strecurat o oglindă, nu pot spune că nu m-am bucurat. Asta îmi doream cel mai mult pe lume, să îmi pot vedea chipul. M-am privit îndelung. Nu pot spune că sunt o femeie urâtă, eu nu mă văd așa; doar anii și-au pus amprenta pe chipul meu, angelic cândva. Am dedus că am în jur de treizeci de ani, dar arătam de cel puțin patruzeci.
Într-o altă zi, ea, mi-a spus că am voie să ies afară, cu ceilalți. Renunțase de ceva timp să-mi mai schimbe lucrurile prin cameră. Am determinat-o să nu o mai facă, și chiar dacă ar fi continuat, nu mi-ar fi păsat.
Am părăsit încăperea, pentru prima oară de mult timp, privirea aceea a prins viață. L-am privit, doar o dată, și i-am zâmbit. Am simțit nevoia să fac asta, nu pot spune de ce. Parcă simțeam că nu am să-l mai văd vreodată, simțeam că o dată ce voi părăsi camera, nu mă voi mai întoarce.
Nu îmi mai amintesc nimic de atunci, nici acum nu știu cine sunt. Pot spune doar că am vreo șaizeci de ani. Din ziua aceea nu m-am mai privit în oglindă, și nu am mai văzut pe nimeni, în afară de ea. Imaginea mea s-a blocat pe umbrele nopți, le pictez, în gând. Ca și cum aș vrea să imortalizez ceva, dar nu știu ce. Închid ochii, ploapele se lasă grele, mult prea grele. Știu că îi închid, pentru ultima oară. Și ea, mă urmează.