OANA STOICA MUJEA





STÃPÂNUL



VOLUMUL I
RÃPIREA ZEILOR















Editura NAPOCA STAR
Cluj, 2005


Capitolul I
ÎNCEPUT DE POVESTE

P
e vremea când Dumnezeu era singur în galaxie, s a gândit: de ce nu ar face o ființă după chipul și asemănarea sa? Și așa a făcut. L a făcut pe Adam. Dar și el era singur. Atunci Dumnezeu s a gândit să i aducă o femeie, care să aibă grijă de el. Așa cum știm cu toții, Eva a încălcat porunca lui Dumnezeu, ducându l și pe Adam în ispită. Așa că Dumnezeu i a alungat pe cei doi din rai și i a trimis pe pământ. Așa a evoluat (sau involuat?) omul.
Omul a inventat legenda, multe dintre ele au făcut înconjurul pământului. Unele au vorbit despre zei, altele despre vrăjitori sau despre alte personaje fantastice.
Mulți s au întrebat dacă aceste povești au fost sau nu reale. S a spus că mulți au și descoperit aceste lucruri, dar nu le au comunicat mai departe. Au existat documente care să ateste sau să conteste veridicitatea acestor legende. Ce e adevărat și ce nu? Cine știe?
Cineva spunea că scriitorii frații Grimm ar fi unii din cei care știau adevărul și se mai spune că acest adevăr ar exista în poveștile lor. Oare cât de adevărat este? Nimeni nu poate ști. Doar ei. Sau poate că totul a fost în imaginația și nevoia oamenilor de a visa.
Dar, oare, nu visele ne întregesc viața? Poate că din vise se naște speranța și, după cum bine știți, speranța moare ultima. Atunci când Pandora a deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totuși, a rămas speranța. Cu toate acestea, există oameni care nu mai au speranță. Oare cum a murit? Oare oamenii au uitat să mai viseze, au uitat să mai spere sau, pur și simplu, au uitat să se mai bucure de viață? Poate că au uitat. Viața, uneori, ne poate dezamăgi și atunci, dacă nu suntem suficient de puternici, uităm să ne mai bucurăm de micile plăceri. Dar cum să te bucuri de ele, dacă nici acestea nu mai există? Cât poate fi de mizeră și de josnică o viață de om?
Oare cât de mult îi mai bucură poveștile pe oameni, sau câți dintre ei le mai citesc măcar? Cineva îmi spunea odată că poveștile fraților Grimm erau adevărate. Bineînțeles, erau mult mai fioroase și mai dure, genul de povești pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut în veridicitatea acestora, dar, după ce am aflat această poveste, mi am dat seama că toate poveștile au un sâmbure de adevăr, altfel nu s ar putea.
Așa s a întâmplat și cu profesorul Ken Rogers, un profesor de țară dintr un mic sat belgian. Toată această poveste s a petrecut în zilele noastre, cu câțiva ani în urmă. Micul sat era de o frumusețe nemaivăzută până atunci. Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, aceștia aveau anumite puteri și unii dintre ei aveau chiar înfățișări ciudate.
Așa cum spuneam, satul era foarte frumos și chiar modern. Pe străzile lui mari se puteau observa două tramvaie, ce i drept de epocă, tramvaie care erau date dispărute de mulți ani.
Tramvaiul 137 se spunea că este unul magic și că aici visele deveneau realitate. Casele erau construite în stilul vechi, unele erau frumoase și impunătoare, altele erau mai mici și mai sărăcăcioase. Satul era așezat la poalele unui munte și, cu toate astea, aici era mereu cald.
Trebuie să mai spunem că satul era împărțit în două. Într o parte exista atât zi, cât și noapte, așa cum este și normal. În cealaltă parte însă, exista doar noapte, aici ziua s a arătat cu mult timp în urmă. În acest sat existau doar șaptezeci de familii, de aici ne dăm seama ca toți se cunoșteau între ei. Dar să vorbim puțin despre cel ce mi a spus această minunată poveste.
Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fără o structură fizică bine definită, avea înălțime medie, era slăbuț și tot timpul cu niște ochelari mai mari decât fața lui, așezați pe nas. Om blând, iubea meseria de profesor și iubea copiii. Ken preda „Istoria Literaturii” pentru copiii țăranilor din Grossville.
Satul Grossville era așezat la granița dintre realitate și fantezie. Oamenii știau acest lucru, dar nimeni nu a încercat vreodată să i treacă pragul. Profesorul a studiat acest fenomen și își dorea din ce în ce mai mult să pătrundă dincolo. Dar, deocamdată, vom lăsa deoparte acest lucru și ne vom ocupa puțin de oamenii din sat.
Ca în orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul nu este un om obișnuit, ci este un om de dincolo, adică din cealaltă parte a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adică jumătate om și jumătate felină. Partea omenească a lui Orson, cea de la brâu în sus, este destul de proeminentă, trupul este masiv și bine făcut, iar capul seamănă cu al unui copil pus pe șotii, cu ochii jucăuși, de un albastru intens și cu părul mai galben decât însuși soarele. Cealaltă parte a primarului seamănă foarte bine cu trupul unei pantere.
Eldoinul nu vorbea niciodată de lumea din care provenea, tot ceea ce știau oamenii era că a fost alungat din tărâmul fanteziei în urmă cu o sută de ani și de atunci a devenit primar în Grossville. Un alt personaj locuitor al acestui tărâm este negustorul satului, Ginn Dark; acesta este omul care face tot timpul călătorii și înfruntă tot felul de primejdii, sau cel puțin așa spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe de acel sat, el este negustorul și singurul care se duce la târg pentru a face negoț. Este scund, grăsuț și cu ochii cât cepele, dar totodată un om bun și un tată minunat. Acesta are șase fete și trei băieți pe care îi crește cu mult drag și interes de când i a murit soția. Fetele lui Ginn sunt tot negustorese, dar singurul negoț pe care îl fac este în sat. Ginn își pregătește fetele pentru a l urma atunci când el nu va mai fi. Băieții negustorului, în schimb, sunt fierari; oricât încercase bărbatul să i facă negustori, nu izbutise, așa că i a lăsat să și urmeze drumul. Cea mai mare dintre fiicele negustorului, Anu, este căsătorită cu preotul satului. Sătenii spun că ar fi cea mai frumoasă fată din sat, combinație între înger și demon, o frumusețe răpitoare și, totuși, demonică.
Anu are în jur de 24 ani, este blondă ca aurul și mlădioasă ca o salcie. A vrăjit mulți bărbați cu frumusețea ei orbitoare, ba chiar se mai spune că, pe lângă frumusețe, deține și o inteligență sclipitoare. Mulți oameni presupun că Anu este fata unei ființe de dincolo, dar acest lucru nu s a adeverit niciodată și nimeni nu l a întrebat pe tatăl ei.
Așa cum spuneam, Anu este căsătorită cu preotul satului, Mateus First, despre care se zvonește că ar fi un om rău și fără scrupule. Preotul e un om de vreo 40 ani, poartă o barbă lungă, ochii îi sunt de culoarea nopții, iar chipul îi e tot timpul ursuz. Mateus este înalt, cam de 1,80, și voinic cât zece. Se zvonește că și el vine din lumea de dincolo, deoarece nimeni nu a văzut o pe mama acestuia aducând pe lume vreun copil.
Grossvill ul, așa micuț cum pare, este plin de oameni. Am omis o groază, cum ar fi brutarul Deen, pe soția acestuia, Denise, și cei trei băieți ai lor; pe moașa satului, Andona, și pe soțul ei, Call; pe cârciumarul Drink și frumoasa lui soție, Marie, care nici ea nu făcea parte din lumea aceasta, dar, spre deosebire de primar, este om. Nici ea nu vorbea prea mult de lumea ei, așa cum n-o făcea nici primarul. Ar mai fi o groază de oameni de cunoscut, pe care, probabil, îi vom cunoaște pe parcurs. Și totuși, mai este un personaj important în povestea noastră, anume Pandora, acea Pandora care a fost păcălită de Zeus și a deschis cutia nenorocirilor. Pandora, care locuiește în satul oamenilor de peste un veac, acum bătrână, este cea care îi învață pe copii despre greci, despre istoria și literatura acestora, despre zei și oameni, despre multe alte lucruri interesante.
Cam așa începe povestea noastră într un mic sătuc din Belgia, rupt de lume și de realitate, un sat de care puțini oameni au auzit, iar cei ce au ajuns acolo nu s au mai întors niciodată, și nu știm dacă li s a întâmplat ceva rău ori s au stabilit în acel colțișor de rai.
Când mi a relatat povestea, profesorul Ken mi a spus că satul despre care vă vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colțuri de pe pământ. Spunea că apele sunt mai limpezi decât cerul și iarba mai verde decât verdele, vitele sunt de două, poate de trei ori, mai mari decât cele pe care le știm noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta. Mai spunea și că oamenii nu cunosc ura sau minciuna și că toți sunt o mare familie ce se ajută la bine și la greu.


Capitolul II
PROFESORUL

E
ra o dimineață frumoasă de mai în satul Grossville, majoritatea lucrau la munca câmpului, alții se ocupau cu treburile lor zilnice: brutarul cocea pâinea, pentru ca oamenii să aibă ce mânca atunci când se întorc de la câmp, preotul începea slujba de dimineață, rugându se pentru o recoltă bogată, iar cei mai mici se înghesuiau pe aleea ce ducea spre școală. Aceasta era așezată pe malul unui lac, ceea ce i dădea un aer somptuos și liniștitor. În școala din Grossville nu învățau doar preșcolarii, ci și copiii mai mari, de vârsta celor care fac liceul. În ciuda aspectului său îngust, școala era foarte mare. Aici, în fiecare dimineață, se adunau câteva zeci de copii, căci satul era plin, forfotindu se și dându și brânci pe aleea îngustă. Ca în fiecare dimineață, la școală era zarvă și gălăgie, care mai de care urla mai tare, râzând sau dându și ghionturi.
Pentru copiii mari, prima oră începea cu doamna profesoară de canto Alice Brunn, o femeie între două vârste, cu fața trasă, slabă și cu vocea pițigăiată. Profesoara Alice era una dintre cele mai severe și cele mai ciudate creaturi lăsate pe pământ de Dumnezeu. Ceea ce am omis este faptul că și domnia sa era din cealaltă lume. Nu locuia în micuțul sat și venea aici pentru a și ține orele de canto. Ar mai trebui să vă spun că cei mai mulți profesori erau din lumea de dincolo, ba chiar și câțiva elevi. Aceștia nu aveau voie să vorbească despre lumea lor, cum nici săteni nu aveau voie să viziteze acest colț.
Dar să revenim la profesoara Alice. Aceasta, în fiecare dimineață, venea în sătucul nostru, așa cum am mai spus, pentru a preda. În această zi minunată, profesoara părea mai mohorâtă ca niciodată. Mergea hotărâtă spre intrarea cadrelor didactice, cu o falcă în cer și una în pământ, aruncă, pe măsuța din bambus din cancelarie, ceva ce semăna cu un ziar. Toți au rămas surprinși și se uitau la ea cu un semn de întrebare. Profesoara a început să tune și să fulgere:
– Uitați vă și voi ce poate scrie nenorocita aia!
Toți o priviră mirați, fără să știe ce se întâmplă. Dar profesoara continuă, de parcă ei nici nu ar fi existat:
– Cum poate o ființă așa josnică să mă critice pe mine, care predau de două secole și ceva, pe când ea de abia s a născut?! M am săturat de nenorocita asta, o să cer Consiliului Celor Înalți să o pună la punct! Cum poate ea, un nimeni, nici măcar nu are o putere specială, să mă acuze pe mine de incompetență, când ea nici nu ține pixul în mână atunci când scrie prostiile astea, ci îi dictează unei „secretare”, cum?
Și a ieșit pe ușă tot așa cum a intrat, adică val-vârtej, lăsându i pe ceilalți cu gura căscată. Toți profesorii au plecat la clasele lor, mai puțin profesorul Ken, care a observat că Alice și a uitat ziarul pe măsuța din bambus.
Acesta s a uitat în stânga și în dreapta, pentru a se asigura că nu mai e nimeni, apoi a ridicat ușor ziarul și a citit titlul mare: „PROFESOARA ALICE BRUNN E PREA INCOMPETENTÃ PENTRU A LUCRA LA ȘCOALA SPECIALÃ GOODS“, apoi a aruncat o ultimă privire spre titlul ziarului: „INCHIZITORUL“. Acesta era singurul lucru pe care îl văzuse din lumea de dincolo. Ken lăsă ziarul acolo unde îl găsise și se îndreptă spre sala unde preda.

*

Sala în care intră profesorul Ken era mică și prăfuită. Găsi acolo vreo 15 copii mari, ce țipau cât îi ținea gura. Unul dintre ei era nepotul primarului, prin urmare și acesta eldoin. Jimm, căci așa îl chema pe eldoinul nostru, era un copil tare neastâmpărat, nici măcar prezența profesorului nu îl făcea să se potolească.
Bărbatul îi aruncă o privire plină de subînțeles pe sub ochelarii săi mari și, în cele din urmă, Jimm se potoli. Profesorul își drese vocea, scoase din geanta sa mare o carte și se adresă elevilor:
– Astăzi vom începe un nou capitol, și anume „LITERATURA POPULARÓ. Știu că satul nostru nu e prea bogat într o astfel de literatură, dar vom învăța și noi de la alții... Profesorul și a mai dres vocea încă o dată... Bun, acum toată lumea să deschidă cărțile la pagina 303.
În timp ce elevii se conformau, se auzi o voce suavă din spatele clasei:
– Povestiți ne cum e, vă rugăm!
– Cum e ce?
Din spatele clasei se ridică o fată înăltuță, cu bucle ca argintul, ochii mari, de un verde pătrunzător și de o finețe îmbietoare.
Fata se numea Gina, era o semizână, adică un om mai frumos ca ceilalți și cu anumite puteri. Mama ei era croitoreasa satului, Mona, și se pare că atunci când era tânără, s a îndrăgostit de un zân, iar mititica era rodul dragostei lor. Vocea din spatele clasei se auzi din nou:
– Cum e dincolo de satul ăsta, doar veniți de dincolo, nu i așa?
Profesorul se încruntă, dar nu i răspunse. Ca și cum nu s ar fi întâmplat nimic, acesta continuă lecția fără să dea vreun semn că ar fi auzit întrebarea.
În sfârșit, cucul anunță sfârșitul orei. Ken își strânse documentația și porni spre cancelarie. Se așeză pe un scaun mare, făcut tot din bambus, și suspină adânc:
– Ce e, dragul meu?, întrebă profesoara de animație, doamna Katt, Parcă ți ar fi dat cineva cu ceva în cap...
– Așa și e, scumpă doamnă, și surâse ușor. Gina mă tot întrebă, la fiecare oră, cum e dincolo. Nu înțeleg de ce nu îl întreabă pe Ginn, el se tot plimbă în afara satului. Eu nu îi pot răspunde, am amintiri mult prea dureroase din viața mea de dinainte.
Profesoara îl atinse pe umăr, ca și cum l ar fi compătimit:
– E doar un copil, nu mai pune atâta suflet, ignor o și gata! Spune mi, mai ai ore?
– Mai am două la clasa 39, e cea mai cumplită clasă dintre toate – surâse voios... Dar îmi plac cei din lumea cealaltă, copiii sunt mai naivi și mai spun câte ceva de pe acolo, și râse iar voios, cred că e minunat...
– Ce e cu obsesia ta pentru cei de dincolo? Dacă era așa minunat, nu i ar mai fi trimis la școala noastră, nu crezi?, și făcu un gest de dispreț din mână.
Ken o privi pe ascuns, apoi răspunse:
– Vezi tu, draga mea, mă fascinează faptul că nu o cunosc, nu înțeleg de ce ei au voie aici și noi nu avem voie acolo. Mai vezi tu, majoritatea copiilor de aici sunt ori semi muritori, ori muritori de rând, copiii de rang înalt nu învață la noi. Toate astea mă pun pe gânduri, mai ales că am auzit că acolo s ar fi ascuns zeii după ce oamenii i au alungat… Am auzit că sunt vrăjitoare și mii de personaje din basme... Aș vrea mai mult decât orice pe lume să știu cum e.
– Astea sunt prostii, dragul meu Ken.
– Prostii?! Atunci cum îți explici că majoritatea sunt nemuritori, sau cum îți explici puterile Ginei, ori vârsta primarului, care are 140 ani și arată ca de 30? Cum?!
– A..., cucul a cântat... Trebuie să ne întoarcem la ale noastre, vom continua discuția în pauza următoare, și profesoara plecă fără să mai spună nici un cuvânt, lăsându l pe profesorul nostru îngândurat, dar totuși fericit.
Ken părăsi în cele din urmă cancelaria, îndreptându se entuziasmat spre clasa 39, „clasa specială“, cum i se mai spunea. Clasa specială numărul 39 era foarte mare, pereții verzui, iar în mijlocul clasei se putea distinge o pădure în miniatură, care apărea și dispărea din când în când. Ken era unul dintre puținii profesori din sat care se încumetau să predea la clasa 39, cei mai mulți preferând să nu intre în contact cu cealaltă lume, vecină lor. Bărbatul se îndreptă spre catedra mult prea înaltă pentru el, apoi urcă pe un piedestal și se instală comod pe scaunul mare și impunător:
– Bună ziua! Azi am ceva cu totul special pentru voi... Profesorul aruncă o privire fugară asupra clasei compusă din vreo 30 de persoane... Astăzi vom studia despre zeii Greciei!
Un zumzet alarmant se auzi dinspre elevi. Ken își aruncă privirea asupra lor și zâmbi mulțumit. Cum spuneam, astăzi vom învăța ceva nou… Nu știu dacă în lumea voastră s a vorbit vreodată despre zei sau dacă ați auzit măcar de ei!
Un elev puțin ciufulit și cu nasul coroiat îl privea uimit pe profesor. Băiatul, palid ca lumina lunii și vizibil emoționat, se ridică în picioare:
– Domnule profesor, nu vreau să par impertinent, și parcă cu o ultimă forță își șterse broboanele de sudoare de pe frunte, dar știți, domnule, noi știm totul despre zei, deci ar trebui să învățăm altceva aici!...
Profesorul zâmbi, satisfăcut de intervenția copilului ciufulit:
– Și cam ce știți voi despre zei, dacă nu te supără întrebarea mea?, își exprimă curiozitatea profesorul, pe un ton ușor ironic.
– Domnule, trăim la mila zeilor de când ne am născut. În lumea mea, dacă nu ai sânge pur, e foarte greu să te accepte ceilalți, mai ales zeii... – și copilul îi aruncă o privire destul de acră profesorului.
Ken se lăsă înfrânt de data aceasta: își dădu seama că nu are rost să încerce să afle mai mult. Oricum, obținuse o informație prețioasă: știa că în lumea de dincolo trăiesc zeii, așa cum presupusese și el.
Cu mii de ani în urmă, oamenii, sătui de asuprirea zeilor, îi alungaseră de pe acele tărâmuri. Toți oamenii fuseseră încredințați că aceștia dispăruseră complet de pe fața pământului, dar el nu crezuse asta niciodată. Știa că, dacă au existat cu adevărat, trebuiau să fie ascunși undeva.
Acest elev i a confirmat, fără să vrea, că zeii, despre care se credea că nu mai sunt, trăiesc și în zilele noastre și că nu li s au schimbat deloc năravurile. Se dovedeau în continuare răi și asupritori, mai ales cu muritorii, de care doar se foloseau, pentru bunăstarea lor.
Acum înțelegea de ce acești copii de dincolo preferau să învețe la acea școală. În satul lor, oamenii se obișnuiseră cu chipurile ciudate sau puterile miraculoase ale celorlalți. Sătenii nu îi priveau ca pe niște ciudați, ba, din contră, îi tratau, de multe ori, mai bine decât pe semenii lor. Ceilalți erau mulțumiți de relația pe care o aveau cu oamenii, se simțeau ca acasă. De multe ori copiii de dincolo își petreceau și vacanțele în rândul sătenilor.
Între cele două lumi existase întotdeauna o armonie ciudată: sătenii știau, chiar dacă nu văzuseră vreodată, că lumea de dincolo i ar putea nimici, însă de atâtea secole ei trăiseră în perfectă armonie.
Nici unul dintre săteni nu a dat semn vreodată că ar vrea să știe ce se află dincolo, în afară de profesorul Ken. Dar el nu era un sătean obișnuit, pentru că el nu se născuse în acel sat. Venea din lumea civilizată, aceea lume unde se foloseau mașina, televizorul, cuptorul, calculatorul și multe altele despre care aflaseră sătenii din poveștile lui Ginn. Sătenii nu aspirau la minunile tehnicii de care li se povestise, se mulțumeau cu traiul din satul lor.
Ora la clasa 39 decursese într o armonie perfectă, iar cucul anunță din nou sfârșitul unei noi ore. Profesorul se ridică tacticos, coborî de pe piedestal și ieși în goană, îndreptându se spre cancelarie.
Spre surprindea lui, cancelaria era goală, încă nu apăruse nimeni. Ziarul doamnei Brunn se găsea tot acolo, pe măsuța de bambus, aruncat parcă în silă. Profesorul își turnă o cană de ceai, când tocmai auzi un țipăt din capătul holului. Se îndreptă grăbit într-acolo, să vadă ce s a întâmplat. Când ajunse, o zări pe profesoara Brunn zăcând pe pardoseală. În câteva secunde își făcură apariția și alți profesori, dar și o mulțime de elevi. Un profesor de vreo 25 de ani o înșfăcă pe Alice și se repezi cu ea la infirmerie. Ken îl urmă:
– Ce s o fi întâmplat? Nu cred că a leșinat așa, pur și simplu
– Cine știe? O să ne spună ea când se trezește, dădu sentința profesorul cel tânăr, pe un ton vizibil speriat.
Pe tânăr îl chema Oreste și era un dogmatin, adică un om normal, dar avea puterea de a reține 200 de cărți pe oră și de a citi o carte impresionantă în mai puțin de 5 minute. Infirmiera, o femeie în vârstă, cu capul mare și un păr roșu vâlvoi, încercă din răsputeri să o aducă la viață pe profesoară:
– Cred, domnilor, că nu pot face nimic, e mai presus de mine. Domnule Oreste, cred că va trebui să chemați un doctor de dincolo! Cine știe, poate are vreo boală ciudată de a voastră…, completă infirmiera, pe un ton nepăsător și apoi își văzu de treabă ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat.
– Noi nu avem boli cu nimic mai ciudate decât ale voastre. Eu nu fac parte dintre vrăjitori, stimată doamnă, așa cum bine știți, și nici profesoara Alice nu face parte din această categorie. Numai ei au boli ciudate!, se supără el, părăsind infirmeria cu o trântitură a ușii, gest ce nu o deranjă deloc pe infirmieră.
Ken rămase singur lângă Alice. Înțelesese că infirmiera știa totul despre lumea de dincolo. Ar fi vrut să o chestioneze ce știe, dar realiză că ea nu îi va răspunde, ba chiar l ar fi luat în derâdere.

*

Ziua aceea fusese destul de ciudată pentru micuțul sătuc. Nu se mai întâmplase niciodată așa ceva și toți se întrebau ce e cu profesoara Alice, ce preda la școala din Grossville de o jumătate de secol. Chiar dacă era mai aspră și mai puțin sociabilă, totuși avea un suflet bun. Își iubea meseria și, mai presus de orice, iubea copiii, având chiar ea nu mai puțin de nouă. Alice nu făcuse rău nimănui niciodată, chiar dacă îl mai amenințase pe unul sau pe altul, din când în când. Nimeni nu ar fi avut un motiv serios să îi facă rău femeii. În satul lor, nimeni nu ura pe nimeni, chiar și cei de dincolo erau aleși în așa fel, încât să nu strice bunăstarea comunității. Uneori, cei de dincolo erau mult mai omenoși decât sătenii noștri, probabil și pentru că ei erau mult mai nefericiți în lumea lor. Tot mai mulți din cei de dincolo se plângeau de viața de coșmar pe care o duc. Nu de puține ori îi auzise profesorul Ken șușotind despre cât de asupriți sunt, ba de câteva ori auzise și ceva despre lupta pentru putere.
Acum curiosul profesor era sigur că unii din cei ce se luptau pentru putere erau chiar zeii. Dacă poveștile despre zei erau adevărate, atunci Zeus nu s ar fi lăsat învins nici în ruptul capului, mai ales că îi plăcea să conducă terorizând oamenii. De fapt, toți zeii își doreau ca oamenii să îi slujească și să îi venereze numai pe ei.
Oamenii povesteau, dacă era adevărat, că ei munceau numai pentru zei, atunci când aceștia erau la putere. Se zvonea și că Zeus le lua toate vitele, atunci când dădea vreo petrecere prin Olimp. Chiar mai mult, oamenii spuneau că zeii seduceau fecioarele luând diferite înfățișări. Dacă toate astea erau adevărate, Ken îi înțelegea pe oameni că îi urăsc pe zei. Însă ceva tot nu pricepea: dacă zeii ăștia erau așa răi, de ce nu veniseră niciodată în satul lor? Aici erau și fete frumoase și vite din belșug. Chiar mic, satul era destul de prosper.
În timp ce profesorul se gândea la lumea de dincolo, pe ușa infirmeriei intră un bărbat mare, cu o claie de păr pe cap și cu ochii mai mari decât toată fața. Ken își dădu seama imediat că trebuie să fie doctorul de dincolo. Acesta îi făcu semn să iasă. Profesorul plecă fără un cuvânt, dar nu ieși de tot, ci se ghemui lângă un dulap imens, unde infirmiera își ținea ustensilele.
– Bună, draga mea Matti! Ce mai faci?
– Bună, Fillo! Ce să fac? Așteptam să vină cineva. De ce au trimis un mago doctor?, se interesă femeia pe un ton nepăsător.
– Se pare că Alice a fost vrăjită de unul din netrebnicii ăia de vrăjitori proscriși, cel puțin așa crede Ministrul Magiei Negre, domnul Arthur. Aparent au fost probleme și în celelalte sate unde ne mai ducem.... O știi pe Miruna Rock, nu i așa? Infirmiera dădu afirmativ din cap. Ei bine, draga mea, a murit săptămâna trecută, în timp ce și făcea cumpărăturile în Rockville. Nimeni nu a văzut ce s a întâmplat, au auzit o țipând și au găsit o leșinată. Au chemat toți doctorii, de toate națiile, în afară de mine, și nimeni nu a descoperit ce are. Așa că s au gândit că vrăjitorii au făcut o și acum m au chemat pe mine.
– Dar eu știam că Skelettro nu mai e acceptat de lumea vrăjitorilor, spuse infirmiera pe un ton cald. Să nu mi spui că a revenit printre voi!?
– Nu, draga mea, Skelettro e închis de Hades în cea mai bine păzită închisoare, dar probabil că are și el adepți sau – cine știe? – altcineva s a trezit că nu are ce face.
– Nu știu ce să ți spun. A..., exclamă uimit uriașul, am găsit! E o vrajă de putrefacție! Nu i nimic, în câteva secunde o dezleg.
Bărbatul rosti câteva cuvinte și, ca prin minune, doamna Alice începu să prindă viață. Deschise ochii și începu să țipe cât o ținea gura:
– A fost un gaap! A fost un gaap!
– Gata, Alice, liniștește te, acum e totul bine! Știu că a fost un gaap, numai lor le iese vraja asta atât de bine. Întrebarea mea e: ce vor gaapi de la tine?
– De la mine?! Ai înnebunit de tot, Fillo? Probabil vor să i nimicească pe zei și încep cu semi zeii. Nu mi s ar părea ceva ciudat din partea voastră… Mereu ați vrut să fiți la putere, sunteți niște ființe josnice...
Și profesoara, încă amețită de puterea vrăjii, se ridică și trânti ușa după ea.
– Ce caracter minunat are Alice! Niciodată nu a suportat o discuție despre vrăjitori, și bărbatul surâse amuzat.
– Nu i nimic, dragul meu!… Hai mai bine să ți dau un ceai și să mi mai povestești ce se întâmplă pe dincolo!
În timp ce cei doi se îndreptau spre bucătărie, profesorul Ken se furișă pe ușa ce duce spre hol. Văzându se scăpat din infirmerie, acesta începu să își pună gândurile în ordine, când o zări pe Alice chiar în fața lui:
– Domnule Ken, nu vă mai furișați așa după dulapuri! Dacă chiar vă interesează, vă aștept mâine la ceai și o să vă spun câte ceva, de acord?
Și femeia plecă, fără să mai aștepte răspunsul.
Profesorul rămase în mijlocul holului, fără să poată scoate nici măcar un cuvânt, dar undeva, în adâncul său, simțea o fericire pe care nu o mai simțise până atunci. Cineva era dispus să i vorbească despre lumea paralelă.

*

După o zi plină cum nu mai fusese de mult timp, în sfârșit Ken se afla în căsuța sa de la marginea întunecată a satului. Bătrânii satului spun că, în urmă cu câteva mii de ani în urmă, în Grossville trăiau numai cei de dincolo, în mare parte vrăjitori și vârcolaci. Pe vremea aceea în sat primarul era un vârcolac, iar vrăjitorii nu erau mulțumiți de acest lucru. Într o noapte, toți vrăjitorii s au întâlnit și au pus la cale asasinarea primarului, când a venit momentul să aleagă cum îi va fi sfârșitul acestuia.
Care mai de care s au întrecut în vrăji și blesteme. Vrăjitorii au început să se certe între ei, fiecare vrând ca vraja lui să fie cea care i va curma viața vârcolacului. Tot certându se ei așa, au început să arunce vrăji unii asupra celorlalți, până ce vrăjile s au unit, cerul s a înnegrit și soarele a dispărut pentru totdeauna din aceea jumătate de sat. Numai la ora prânzului apărea soarele, pentru câteva minute, apoi dispărea din nou. Oamenii susțin că vrăjitorii au tot încercat să facă o contra-vrajă, dar nu au reușit. Stăpânii lor, văzând ce ispravă au realizat, i au luat în lumea de dincolo, satul revenindu le oamenilor.
Lui Ken îi plăcea să spună povestea asta ori de câte ori avea ocazia. Îl fascina lumea de dincolo și creaturile ce trăiau într însa, era de a dreptul euforic când se gândea la ce ar putea ea ascunde.
Profesorul se îndreptă către patul dublu din cămăruța mică de lemn, se întinse, imaginându-și ce grozăvii s ar putea afla în acea lume paralelă cu a lor. Gândindu se la acea lume cu plăcere, deodată un chip de femeie începu să se contureze în mintea lui, iar lacrimile porniră să i șiroiască pe obraji.
Ken plângea acum ca un copil și în mintea sa se întreceau tot felul de amintiri, care mai de care mai dureroase.
Își aminti de mama sa, o femeie blajină, cu ochi mari și negri, destul de voinică și foarte muncitoare, Karla. Mama lui era o femeie din nordul Moldovei, din România. Pe lângă el, femeia mai creștea, de una singură, alți doi copii, o fată și un băiat. Tatăl lor era tot timpul plecat să facă un ban, așa că singura alinare a ei erau cei trei copii, pe care îi iubea ca pe ochii din cap.
Sora lui era mai mică decât el cu patru ani, iar el o iubea la nebunie și o alinta Lulu. Lulu era o fetiță brunetă, cu ochii mari și negri. Dintre toți, era cea mai neastâmpărată. Toți o adorau și o răsfățau, mai ales că ea era mezina familiei. La vârsta de opt ani, Lulu a fost împușcată accidental de un soldat rus care trecea pe acolo. Moartea i-a fost subită, nimeni nemaiputând face nimic pentru ea. Mama lor suferise cumplit această pierdere și nu și a mai putut reveni niciodată.
De la acel îngrozitor accident, Ken nu o mai văzuse nicicând zâmbind. Muncea zi și noapte fără oprire, doar câteodată le mai arunca fiilor săi câte o privire, parcă plină de reproș. Fratele lui Ken era cu doi ani mai mare decât el. Luc, căci așa îl chema, muncea și el cu ziua, de dimineață până seara, pentru a și putea ajuta mama. Ken era singurul care urma o școală. La numai doi ani după moartea neașteptată a surioarei lor, Luc se îmbolnăvește de friguri și, în mai puțin de două săptămâni, moare. Acest șoc a terminat o definitiv pe mamă, care nu a putut vărsa nici măcar o lacrimă pentru fiul ei.
La trei ani după moartea fratelui său, se întoarce și tatăl acasă, acesta neștiind ce se întâmplase între timp în casa lui, habar nu avea câte nenorociri i au trecut curtea. Dimitri era un bărbat vânjos, impresionant de înalt și tot timpul vesel. Se vedea că au trecut anii și peste el. A muncit mult la turci pentru a putea să vină cu un ban acasă și, într adevăr, a câștigat suficient pentru a și putea întreține familia cel puțin zece ani de acum încolo. Bărbatul, ajuns acasă după amar de vreme, și a găsit soția cu zece ani mai bătrână decât era de fapt, cu cearcăne adânci și cu trupul istovit de muncă. După ce a aflat ce s a întâmplat în lipsa lui, bărbatul parcă a îmbătrânit și el. Cei doi soți au mai lucrat încă șase ani, până și au văzut băiatul scos din facultate, și apoi, unul câte unul, doborâți de supărări și de atâta muncă, și au dat duhul. Mai întâi muri femeia ce, pentru prima oară după atâția ani, înainte să și da ultima suflare, i a zâmbit fiului său. După care se sfârși Dimitri.
La doar o săptămână după moartea părinților săi, Ken realiză că nu îl mai leagă nimic de satul din Moldova. Atunci și a început peregrinările întru cunoașterea lumii. A călătorit mult până a ajuns în satul din Grossville. În timpul umblărilor sale, Ken a dobândit multă experiență ca profesor, predând într o școală ori alta, unde fusese nevoie de el.
Iubea literatura și mai ales fantasticul, fiind încă din pruncie pasionat de frumusețea poveștilor, a legendelor și, mai ales, de mitologie. Într una din călătoriile sale în Italia, Ken s a îndrăgostit de o băștinașă pe nume Andora, o fată mignonă, cu capul de păpușică bolșevică, ochii mici și fața bulbucată, cu nasul mic și ușor grăsuță. Deși destul de simpluță, Andora știa, fără nici urmă de îndoială, să se comporte ca o adevărată doamnă.
Bărbatul făcu o adevărată pasiune pentru fată și, după ce i a declarat dragostea sa sinceră, a hotărât să se mute în Italia, spre a trăi alături de ființa iubită. uită de prima sa dragoste, literatura. Andora îl făcea să uite complet de pasiunile și dorințele sale. El era din ce în ce mai vrăjit de ea și fericirea ce o simțea îi umplea toată ființa. Dar nici această fericire nu a durat prea mult pentru profesorul nostru.
Într o dimineață frumoasă de iulie, Ken i a cumpărat alesei sale un inel cu piatră semiprețioasă. Hotărât să i ceară mâna, s a dus la ea acasă pentru a și peți aleasa.
Ajuns la casa iubitei, constată că la ușă nu răspunde nimeni. A așteptat ore în șir ca aceasta să apară, apoi au urmat zile și săptămâni până când și a dat seama că fusese părăsit.
Inima îi era zdrobită, era din ce în ce mai trist și mai prost dispus, nemaiputând să se gândească decât la ea și la motivul pentru care dispăruse fără o vorbă. După câteva luni, Ken a părăsit însorita Italie și a început din nou să hălăduiască prin lume, până când a ajuns în satul de care vă povesteam.
Și a șters lacrimile de pe obraz, și, ca și cum atunci și ar fi revenit dintr un lung coșmar, începu să cerceteze camera mică ce acum i se părea rece și neprimitoare. Nu își rememorase de multă vreme de acele întâmplări, așa că acum Ken nu înțelegea de ce tocmai în acele momente, când toate îi mergeau atât de bine, când în sfârșit era fericit și când pentru prima oară se simțea acasă, a fost necesar ca amintirile să revină.
În timp ce încerca să și revină din acest coșmar, auzi o bătaie ușoară la ușă. S a ridicat ușor, și, cu mișcări parcă leneșe, încercă să se miște către ușă, însă realiză că nu se poate clinti. Auzea bătăile din ce în ce mai accentuate. Bărbatul a încercat din nou să și miște picioarele. De data aceasta a reușit, însă parcă era purtat de un vis. Cu greu ajunse la ușă, tocmai atunci auzind bătaia și mai puternică. Parcă s a trezit dintr un somn profund.
Revenindu și din vis, profesorul a deschis ușa fără să dea vreun semn de grabă. Scoase un sunet de uimire. Înaintea sa se afla un omuleț mic, cam cât un piticuț. Omulețul avea o barbă lungă și o mustață ușor comică. S a aplecat în fața lui, în semn de respect, și, cu o voce blândă, l a întrebat dacă poate intra. Profesorul, uimit, nici nu a apucat să i răspundă, că piticul s a și instalat comod într unul dintre fotoliile pufoase, din blană de urs, aflate în sufragerie:
– Deci ți ai adus aminte în cele din urmă!
Gazda, încă nedumerită, nu putea să i răspundă. Îl privea cu un fel de teamă, dar cu respect: acest omuleț îi aducea aminte de cineva, dar nu putea să și dea seama de cine. Cu jumătate de voce, l a întrebat:
– Da..., dar cine ești?
– Scuză mă, am uitat cu desăvârșire să mă prezint: sunt Tito, din țara piticilor. Am venit pentru că, în sfârșit, ți ai adus aminte. Nu îmi vine să cred! Andora a spus că nu îți vei aduce aminte niciodată… Nici nu pot crede că ți ai amintit.
Piticul îl privea calm pe profesor care se vedea că era destul de dezorientat și nu înțelegea nimic.
– Nu trebuie să spui nimic, îmi dau seama ce greu e pentru tine să pricepi ce ți spun, dar îți voi explica pe ndelete.
Piticul își trase sufletul și continuă:
– În acea zi de iulie, când te ai dus la Andora, ai suferit un șoc, și nu numai atunci. Ai avut o viață grea și tot timpul te ai simțit vinovat pentru moartea surorii tale... (Ken începea să își revină...) Așa că, în ziua în care Andora te a părăsit, ai simțit un imens gol în suflet. Atunci, prietene, ceva din tine a decis să uite tot. Și de opt ani nu ți a mai revenit în minte nimic din ceea ce ai trăit.
Ken și a revenit complet, dar, cu toate astea, nu găsea sensul vorbelor oaspetelui neașteptat. Era mult mai receptiv la ceea ce i spunea piticul decât cu câteva momente în urmă. În sfârșit, realiză că nu aflase ce dorea piticul și mai ales de unde știa acesta de visul său.
– Nu am înțeles cine ești, de fapt! În afară de faptul că te cheamă Tito… De unde știi toate astea?
– Ia loc și ascultă mă, atunci vei înțelege! Profesorul s a conformat. Ascultă mă, Ken, eu sunt conștiința ta. Toți oamenii din acest sat au câte un pitic care le monitorizează gândurile, apoi le analizăm și, mai apoi, dacă e nevoie, ne ducem și discutăm cu proprietarul lor. Când am fost alungați în lumea de dincolo, noi, piticii am hotărât că trebuie să facem ceva pentru oameni și am luat decizia, de comun acord, să facem acest lucru.....
– Și vă duceți la oamenii din toată lumea? Asta înseamnă că toți oamenii știu de voi, l a întrerupt pe pitic.
Piticul oftă. Profesorul chiar nu înțelegea nimic din tot ce i spunea.
– Nu, dragul meu, noi îi vizităm doar pe cei care cred în noi și în „lumea istorică“, căci așa se numește această lume paralelă care, de fapt, nici nu e așa de paralelă precum credeți voi... dar despre asta îți va povesti Alice, pe care noi am însărcinat o cu informarea ta. Eu sunt aici pentru a ți împărtăși anumite lucruri pe care tu le cunoști în sufletul tău, dar nu le poți trezi singur.
– Și care ar fi aceste lucruri?, a întrebat profesorul, ușor distrat.
– Am să te fac să înțelegi, dacă nu mă vei mai întrerupe. Frumoasa ta mamă nu era muritor de rând. Ea a fost fiica lui Ares, zeul războiului, și al unei piticuțe, pe nume Carla.
Tatăl tău, dintr o regretabilă greșeală, a ajuns în lumea noastră pe vremea când era încă un copil. Când l a văzut mama ta, s a îndrăgostit de el și i a cerut lui Ares ca, atunci când îi va sosi sorocul, acesta să i l dea pe Dimitri drept soț.
La început Ares nu s a învoit, dar, când a văzut că mama ta nu se lasă înduplecată, a consimțit. Pentru a se putea căsători cu Dimitri, mama ta a renunțat la statutul său de nemuritoare și l a urmat pe soțul ei peste tot în lume, până s au așezat la casa lor. Dar ceea ce nu știau ei era că bunica ta l a blestemat pe Dimitri să nu aibă parte de fericire și de copii. Atunci au început aceste nenorociri. Ares a reușit cumva – cred eu că cerându le ajutorul vrăjitorilor – să oprească moartea ta. Părinții tăi au mai trăit doar pentru tine, altfel s ar fi stins cu mult timp înainte.
Piticul făcu o scurtă pauză, timp în care studie chipul nedumerit și uimit al profesorului.
– Atunci tu ai plecat să ți cauți norocul în lume și noi am hotărât să ți găsim o tovarășă de viață. Și așa ajungem la Andora, care te a plăcut din prima clipă... Atunci am hotărât să o trimitem pe ea. Numai că, din păcate, mama ei a fost ucisă de cel mai rău dintre vrăjitori, Skelletro, iar ea a vrut să se întoarcă acasă și nimeni nu s a putut împotrivi.
– Deci totul a fost o farsă, toată viața mea a fost o farsă, v ați jucat cu viața mea fără ca măcar să mă întrebați dacă aveți voie!... Nu e drept!, și profesorul se ridică nervos din fotoliul pufos, îndreptându se spre fereastră.
– Nu este așa, îi răspunse prompt omulețul cu o voce caldă, greșești! Ares e bunicul tău și a făcut tot posibilul să ți îndrume pașii spre acest sat. A vrut să te aibă aproape de el, să te vadă de câte ori dorește și să te ocrotească. Dar nu am putut să ți spunem nimic până acum. Ar fi trebuit să ți descopere secretul Andora, după nunta voastră. Dar, după acea nenorocire, tu ai refuzat să mai crezi sau să mai vezi fantezia din jurul tău. Trebuia să așteptăm ca tu să ți amintești și să crezi din nou în noi.
– Nu îmi vine să cred, ce îmi spui tu e cu totul nebunesc! Dacă tot am sânge de zeu în mine, cum de nu am nici o putere specială sau măcar ceva care să-mi dea indicii că aș fi rudă cu vreunul?
– Ai o putere specială, însă o vei descoperi atunci când va fi timpul. Toate le vei descoperi la timpul lor.
– Cu ea, cu Andora, ce s a întâmplat?
– Din păcate, Andora a decis să fie paznicul ucigașului mamei sale, păzește poarta celulei unde el își ispășește pedeapsa. Dar ți am spus destule, restul nu mai e treaba mea, vei afla tot ce trebuie să știi. Ai o eternitate la dispoziție, ai să vezi profesore... Acestea fiind spuse, îmi iau acum la revedere!
Cu o simplă bătaie din palme, piticul se făcu nevăzut.
Ken rămase ca trăsnit. Nu realiza dacă a fost un vis sau totul se întâmplase cu adevărat. Se așeză din nou pe fotoliul pufos, chinuindu se să nu adoarmă, pentru că, de ar fi adormit, la trezire nu ar fi știut dacă visase ori nu. Dar, la scurt timp, căzu într un somn profund fără vise.
La ora nouăsprezece s a trezit. Nu dorea să se gândească la ceea ce s a întâmplat. Era convins că întâmplarea nu fusese un vis, însă refuza să ia de bune ceea ce i spusese piticul. S a hotărât să iasă puțin. I ar fi făcut bine puțină mișcare, mai ales că era o seară frumoasă și călduroasă. Ieși din căbănuța de lemn și porni pe aleea cea ducea spre sat. În câteva minute, a și ajuns în centru.
Niciodată nu l privise cu atenție pe nserate; satul, care era înconjurat de ape, arăta acum ca un mic colț de paradis, felinarele aprinse în fața fiecărei căsuțe creau o atmosferă de basm. Tramvaiele încă circulau. Chiar și biserica arăta ca o adevărată casă din basme. Era frumos luminată de câteva felinare, ale căror lumină roșie împrăștia un fel de mister. Profesorul era de a dreptul încântat de panorama satului; parcă îl vedea pentru prima oară, parcă până atunci i a ascuns frumusețea.
La un kilometru distanță de sat se afla o pădure întunecată, foarte deasă și destul de ciudată, despre care circula o legendă atâta de înspăimântătoare, de nimeni nu mai călcase pe acolo de mai mult de un secol. Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.
În cele din urmă Ken a ajuns în fața cârciumii lui Drink. Cum îi era puțin foame și sete, a hotărât să intre. Cârciuma era plină de oameni. Pe înserate, mai toți sătenii se întâlneau aici spre a și povesti ce au mai făcut în ziua respectivă. Toți au întors capul uimiți la vederea profesorului, acesta fiind pentru prima oară în local. După ce l au salutat respectuos, l au invitat să ia loc lângă ei. Profesorul și a comandat de mâncare și s a luat la vorbă cu sătenii:
– Îmi place acest sat mai mult decât orice pe acest pământ.
– Și nouă ne place, așa cum este el, cu bune și rele, se auzi o voce groasă, din spatele cârciumii. Era chiar primarul Orson, eldoinul. Știu bine că oamenii acești ne acceptă pentru că așa trebuie – și, în timp ce vorbea, primarul se îndreptă către masa oamenilor –, sunt conștient că, în afară de câțiva, care ne acceptă, restul ne consideră ciudați. Nu i condamn pentru că, oricum, ei sunt mult mai îngăduitori cu noi decât stăpânii noștri. (Oamenii au început să se fâstâcească ca și cum nu ar fi vrut să aibă această discuție cu primarul, dar el nu părea deranjat deloc.) Haideți să nu ne mai ascundem după degete! În afară de unii copii, toți știu ce se petrece dincolo. Să fim serioși, mulți dintre voi ați fost dincolo pe ascuns, măcar o dată, mulți ați încercat să emigrați acolo. Dacă v ar fi fost bine, nu v ați fi mai întors.
Primarul le privi fețele oamenilor, apoi continuă:
– E drept că, atunci când v am cerut să vă băgați în viața noastră, ați preferat să rămâneți neutri. E corectă alegerea voastră, dar ce nu am înțeles eu niciodată este dacă ați făcut o din teamă sau din prostie.
Niciodată cineva de dincolo nu le vorbise atât de direct despre lumea aceea. Oamenii erau vizibil uimiți și speriați. Nimeni nu îndrăzni să spună un cuvânt, în afară de Ken care era interesat de aceste lucruri.
– Și ce se întâmplă dincolo, domnule primar?
–Am să ți spun eu ce se întâmplă: două mari puteri se bat între ele pentru puterea supremă și, bineînțeles că noi, cei ce nu ne băgăm în treburile lor sau cei ce ne opunem acestui război, picăm la mijloc. Avem legături de conviețuire cu optzeci de sate izolate de lumea reală și chiar de lumea de dincolo, optzeci de sate pe care nu le găsesc decât cei ce vor cu adevărat. Dacă acești oameni s ar uni, ar avea un cuvânt de spus și ar putea pune capăt războiului. Și, în special, acest sat ar avea un cuvânt puternic, deoarece este cel mai aproape de noi. Atât zeii, cât și vrăjitorii au un anumit respect pentru oamenii de aici.
– Dar cum ar putea interveni niște bieți săteni pentru voi? Zeii sunt puternici! Și nici vrăjitorii nu sunt mai prejos. Ce putere au bieții oameni în comparație cu ei?!, întrebă aproape plictisit.
– Nu mi spune că nu știi?! Profesorul îl privi nelămurit. Nu i nimic, că știu eu, dar nu pot să cred că locuiești de opt ani aici și nu ai observat că nimeni nu a scos o vorbă.
Oamenii erau destul de stingheriți, și oarecum rușinați că nu i spuseseră profesorului adevărul.
– Nu, primare, nimeni nu mi a spus nimic! Nu e vina lor, eu sunt de vină, că m am îngropat în cărțile mele, încercă să i scuze, însă era evident că e deranjat.
– Profesore, tu chiar crezi că un om obișnuit ar putea ajunge aici? Toți au cel puțin o rudă dincolo… Dacă nu au nici măcar o rudă, au cel puțin o putere specială. Și da, sunt mai puternici decât ei, pentru că acești oameni au suflete curate. Știi tu oare, profesore, ce puteri nebănuite pot ieși din niște suflete curate? Ar fi ca și cum ar da o replică cutiei Pandorei, adică ar fi o forță imensă.
Primarul făcu o scurtă pauză, timp în care studie reacțiile oamenilor, ce păreau tot mai speriați. Apoi, ca și cum nu l ar fi deranjat chipurile înspăimântate, continuă:
– Dacă toate aceste sate s ar uni, ar putea crea ceva ce ar distruge lumea, cu muritori și nemuritori, sau ar putea o salva. Consideri că lor nu le este frică că acest lucru s ar putea întâmpla? De ce crezi că nu îndrăznesc să atace nici măcar un sat? De FRICÃ. Þine minte: oamenii i au alungat din lumea lor, oamenii le pot distruge și lumea în care s au retras. Ei au puterea și au avut o întotdeauna, dar, din păcate, nu reacționează decât atunci când se întâmplă o nenorocire, adică prea târziu. Nu spun că nu e greu, e foarte greu, dar, dacă crezi în ceea ce faci, atunci vei reuși cu siguranță.
– Nu i așa de simplu, Orson! Oamenii ăștia nu știu să lupte, nu s au născut pentru a lupta, sunt pașnici.
– Nu, profesore! Tu chiar nu înțelegi?! S a dus secolul mușchilor, a venit vremea creierelor! Nu vor lupta trupește, se vor confrunta cu mintea. Cel mai bun câștigă – nu așa se întâmplă?
– Poate că ai dreptate, dar nu poți hotărî tu pentru ei, de fapt nimeni nu poate decide în locul lor, asta ei ar trebui s-o facă. Dar probabil că vor ști singuri ce au de făcut, când va veni momentul.
– Ei nu ar recunoaște clipa propice, nici dacă le ar arăta-o cineva cu degetul!…, dădu drumul nădufului Orson posomorât.
– Nu i chiar așa, domnule primar, interveni Drink. Am vrea să luptăm și să vă ajutăm, însă nu e chiar așa de simplu. Oricum, momentul nu e departe. Cu toții știu că, din momentul în care profesorul și a amintit, războiul ar putea începe oricând. Dar, așa cum bine știm, mai lipsește un element-cheie, fără de care oamenii nu vor accepta să se lupte.
– Lipsește frumoasa Clementina, ea e sufletul acestui război! De ce să ne ascundem după degete? Fără ea nu vom reuși, chiar sprijiniți de profesor.
– Așa e... așa e, se auziră câteva voci. Profesorul poate începe războiul atunci când va accepta situația, dar Clementina e singura care îi poate pune capăt. Întrebarea este: unde e ea?
– La „Institutul Național și Internațional de Vrăji și Minunății”, asta a fost dorința ei, să studieze acolo, dezvălui Orson, poate puțin dezamăgit.
– Atunci fata asta e o cauză pierdută, declară alt sătean.
– Nu, dragii mei! Să vă explic!, și Orson își trase un scaun dând semne de oboseală. Nu este o cauză pierdută, doar și a cerut drepturile. Așa cum poate face oricare dintre voi. De ce credeți că mulți dintre noi au venit în sate? Eu am fost alungat, ce i drept, dar ceilalți? De ce au preferat lumea voastră? Vă spun eu de ce: pentru că, încet încet, trebuie ca acești copii să învețe tot ceea ce învață și copiii noștri. Și e normal să fie așa, e normal ca lumile noastre să fie, de fapt, una singură, să putem conviețui și să ne putem accepta. Avem posibilitatea de a învăța unii de la alții și ne putem ajuta reciproc. Și știți și voi la fel de bine ca mine că am dreptate...
Orson se ridică de pe scaun supărat și ieși pe ușița mică a cârciumii.
– Are dreptate!, rostiră toți la un loc. Așa e, avem drepturi!
Oamenii au continuat să discute pe marginea subiectului, numai profesorul, care încă nu pricepea celor ce se derulau, preferă să se retragă. Probabil că a doua zi Alice avea să i explice totul. Cum stătea liniștit într un colțișor, gândindu se la ceea ce spusese primarul, îl zări pe piticul Tito în cel mai întunecat colț al cârciumii, sorbind o bere dintr o halbă pentru pitici. Hotărî să l salute:
– Bună seara, Tito! Nu știam că Drink are și halbe pentru pitici, spuse zâmbind.
– Bună seara, domnule! Mă bucur să văd că ești bine. Ceilalți pitici au spus că te am luat cam tare și le era teamă că vei fi supărat.
– Supărat…?! Nu, am fost puțin cam..., cum să spun, dezorientat. Dar supărat, de ce? Chiar mă bucur că cineva, în sfârșit, mi a dezvăluit câte ceva despre cei de dincolo.
Ceea ce m a șocat cu adevărat a fost primarul. Sincer, nu mă așteptam să vorbească despre asta, nu a mai făcut o niciodată. Și știi ce m a dezamăgit cel mai mult? (Piticul îi făcu semn din cap că nu.) Ei bine, cel mai rău m a dezamăgit faptul că toți din sat au habar despre ce se petrece dincolo și mie nu mi a zis nimeni nimic... De ce, Tito? Explică mi tu de ce! Și, după atâta timp în care nu au scos o vorbă, privește i acum... (și Ken arătă spre masa alăturată, unde sătenii conversau despre cele întâmplate), acum de ce nu se mai opresc din vorbit?
– Ei bine, prietene, oamenii întotdeauna s au simțit inferiori.
– Dar de ce? Din câte am înțeles eu, oamenii ăștia au chiar mai multe drepturi decât voi.
Piticul îi zâmbi profesorului:
– Toți avem drepturi egale. Vezi tu, oamenii știu ce se întâmplă, pentru că îi interesează, chiar dacă nu recunosc. Le a păsat întotdeauna, dar frica i a împins spre tăcere. Le este teamă pentru copii lor, însă, cu toate astea, și ar dori ca ei să poată învăța în lumea noastră. Vor mai mult pentru ei, dar fără cei doi, care îi pot conduce, nu pot face nimic.
Profesore, așa cum ți ai dat seama, ești unul dintre lideri. Prin tine, primarul le a dat o speranță. Consideri că acești oamenii nu trăiesc cu teama, de atâta amar de vreme, că cei de dincolo i ar putea nimici? Ba da, au această teamă și e normal s o aibă, mai ales că majoritatea zeilor nu îi acceptă și ar fi dispuși să i omoare.
– Dar de ce nu au făcut o până acum? Situația persistă de câteva secole!
– Pentru că zeii, așa răi cum sunt ei, au conștiință, și mai ales ei știu pe propria piele că furia omului e destul de periculoasă. Ar mai fi un motiv destul de bine întemeiat: zeii mai țin cont de rudele lor pământene... Acestea fiind spuse, eu am să plec. Îmi pare bine că te am văzut și că ești bine...
Și, la fel ca mai devreme, piticul bătu din palme și a dispăru.
– Urăsc când face asta!…, gândi profesorul cu voce tare.
Ken își aruncă încă o dată privirea spre mulțimea de săteni care încă discutau despre cele întâmplate, apoi îi plăti cârciumarului și se îndreptă spre casă mai extenuat ca niciodată.

*

A doua zi se anunța a fi frumoasă și obișnuită. În partea luminoasă a satului soarele își făcuse deja apariția. Numai în partea întunecată a satului, acolo unde locuia profesorul, soarele se lăsa așteptat de secole. Ken s a trezit și se pregătea pentru o nouă zi de muncă. Nu pleca niciodată din casă până nu își bea licoarea ce semăna cu cafeaua, ba chiar avea și gust de cafea... Îi plăcea la nebunie misteriosul lichid aromat.
Nici în această dimineață nu a făcut excepție și, în timp ce își sorbea liniștit să i spunem cafeaua, pisica-poștaș miorlăi îndelung la ușă.
Ken nu primise niciodată nimic, de când se afla acolo, știa că treaba pisicilor ce nu vroiau să prindă terani (omuleți mici cât un deget, scăpați din Tartar, ce făceau rău culturilor) era aceea de a aduce corespondența. Văzut multe feline prin sat ducând pachete sau scrisori oamenilor. Se îndreptă spre intrare și deschise ușor. În fața ușii se afla un motan mare, gras, de culoare galbenă. ÎI înmână profesorului o scrisoare și plecă, mieunând, mai departe.
Ken zâmbi distrat: era așa de comic motanul cel gras și așa de simpatic!... Nu se gândise niciodată până atunci, dar i ar fi făcut plăcere să aibă, ca tovarăș de viață, un animal așa frumos. Îi plăcuseră întotdeauna pisicile, dar nu avusese una decât atunci când era mic, însă aceasta murise la scurt timp după fratele său.
Se instală în fotoliul pufos și, oarecum mirat, deschise scrisoarea:
„Dragă domnule Ken Good, să nu uitați că astăzi, la orele 17, vă aștept să luam ceaiul împreună la biroul meu.
A dumneavoastră, Alice.”
Aruncă scrisoarea pe o măsuță și apoi surâse vesel: după opt ani de zile, simțea că, în sfârșit, i se va dezvălui adevărul sau cel puțin o parte din el. Era așa de fericit! Ziua se anunța chiar mai bună decât crezuse. Oare ce avea să afle despre ceilalți? Oare câte nații de creaturi, oameni sau cum le o mai spune, se aflau în lumea de dincolo? Alice nu mai vorbise niciodată, cel puțin nu cu el, despre aceste lucruri. Oare cât de dispusă era să i spună despre cei de dincolo? În mintea lui se îmbulzeau o grămadă de gânduri; unele îl entuziasmau, altele îi produceau fiori. Se învârtea prin odaia cea mare, gândindu se la ce urma să discute cu Alice. În minte îi năvăleau o mulțime de întrebări: ce să o întrebe mai întâi? Ea trebuia să i răspundă, doar așa îi spusese piticul, că era însărcinată cu informarea lui. Trebuia, era nevoită să l lămurească asupra celor întâmplate, trebuia neapărat, altfel era hotărât să o reclame acolo unde sunt reclamați cei de dincolo, oriunde ar fi acel loc.
Cucul anunță ora 7. Era momentul ca profesorul să se îndrepte spre școală, căci aceasta se afla în partea luminoasă a satului și avea ceva drum de parcurs până acolo, deoarece el nu folosea niciodată tramvaiul. Mai luă o gură de cafea, își trase repede haina pe el și o porni spre școală.
Drumul părea mai lung ca de obicei și toate acele gânduri, care îi tot veneau în minte, acum o acuzau pe Alice, acum o adorau, pentru tot ce avea să i mărturisească. Preocupările nu i dădeau pace și, din când în când, ca și cum nu ar fi fost suficient, îi revenea în minte chipul Andorei. De ce nu s o fi întors la el și a preferat să l păzească pe acel Skelletro? Asta este.... murise, murise! Ce mai putea face ea? Trebuia să și vadă de viață!… Ucigașul este încarcerat, iar ea nu mai avea ce face. Oare se gândise ea vreodată la cât de mult o iubea? Oare ea îl iubise măcar pe jumătate cât o făcuse el, sau totul fusese pus la cale de Ares, pentru a l atrage spre acea lume? De ce soarta fusese atât de aspră cu ei, de ce se stinsese totul?
Ken și a dat seama că avea tot felul de idei egoiste, ce îl iritau și l bucurau deopotrivă. Dar gândurile i se risipiră când și a dat seama că a ajuns la școală. De abia atunci realiză că soarele lumina și că era o zi frumoasă.

*

În jurul său nu mai era decât lacul albastru ca cerul și copacii de un verde nemaivăzut. Venea de șapte ani și jumătate la această școală, dar niciodată nu observase cât de frumoasă e panorama din jur. Acum i se dezvăluia mai clar ca niciodată, vedea lacul, pomii de abia înfloriți, florile din jurul școlii, care erau de diferite culori, parcă era o mare decorată cu cele mai frumoase nuanțe. Păsările îi încântau auzul. Natura era atât de frumoasă în aceea dimineață, părea că îi zâmbea lui și numai lui. Oare așa fusese în fiecare dimineață și el nu observase? Dar ce mai conta? Totul revenise la normal, preocupările lui ciudate dispăruseră și viața parcă începea de la capăt cu acea dimineață.
Toate gândurile rele îi dispăruseră, acum când își reîntâlnea elevii și colegii, vedea soarele și chiar auzea, în depărtare, un chiparos înveselit de ciripit harnic. Se găsea la școală, deci existența lui revenise la normal.
Prima oră a profesorului s a desfășurat la clasa 39, clasa lui preferată, dar de această dată ora a trecut exact ca una obișnuită, ceea ce nu era prea firesc pentru elevi. Pentru prima oară avea impresia toți școlarii l au ascultat cu plăcere.
După prima oră, s a retras în cancelarie, pentru a bea o ceașcă de ceai. Ca de obicei, cancelaria era plină și profesorii vorbeau care mai de care mai tare, râdeau și chicoteau. Profesoara Katt s a apropiat de Ken, zâmbindu i:
– Cum merge treaba, dragul meu?
– Depinde la ce te referi, dragă Katt!
– Cum merg orele la clasa 39? Am auzit că, uneori, zburdalnicii aceia îți mai fac probleme. Așa o fi sau sunt doar bârfe?
– Bârfe, draga mea, bârfe, spuse amuzat. Nu ei îmi fac probleme mie, ci eu lor. Nu pot să ți spun de ce, dar tare mult îmi place să îi sâcâi pe copiii aceștia.
– Cu întrebări indiscrete vrei să spui, nu i așa?, și profesoara îi zâmbi larg.
– Știi bine că da! Dar nu știam că e interzis să pui întrebări. Omul poate încerca, iar ei, dacă vor, răspund. Dacă nu, nu, și cu asta basta, scumpa mea!
– Ai dreptate, dragă Ken, dar tocmai azi, când ei ți ar fi răspuns cu plăcere la întrebări, tu nu ai întrebat nimic, de ce?
– Stai să ghicesc..., se prefăcu că a căzut pe gânduri și rămase așa timp de câteva secunde... ah, m am prins, toți știu povestea aia pe care eu nu o prea pricep, cum că eu mi aș fi amintit... Așa i?
– Sigur, dragul meu, dar stai liniștit! Nici celălalt ce a fost într-o astfel de situație nu a aflat totul din prima. Problema este că, la patru ani de când și a adus aminte, încă nu știe totul. Cred că nu vrea să afle sau că știe și nu recunoaște.
– Celălalt caz?!
– Da, sigur. Clementina! Și ea a fost la fel ca tine, numai că ea și a rememorat totul după doar trei ani, pe când la tine a durat cam mult.
– Dar, dacă oricum voi știați, de ce nu mi ați zis?, întrebă enervat de cursul conversației.
– Noi nu ne putem băga în amintirile oamenilor. Dacă nu vor să și aducă aminte, asta este, nu putem face nimic. Avem oameni care sunt aici de copii și nu și au amintit. Asta este, îi lăsăm să trăiască așa cum vor. După zece ani, oricum le spunem adevărul. De nici atunci nu le revin în minte, asta este, înseamnă că nu acceptă să le scoată din uitare.
– Cucul, draga mea prietenă, ne strigă, o întrerupse profesorul pe colocutoarea sa.
Ken nu mai voia să vorbească cu ea, de aceea, atunci când auzi cucul, întrezărise scăparea. În pauza următoare era hotărât să iasă afară, să admire natura, ca să nu mai dea de Katt.
Se îndreptă spre clasa 60, care era compusă numai din copiii sătenilor. Nu putea spune „copii normali”, căci nu mai înțelegea cine e normal și cine nu, sau dacă mai e cineva om cu adevărat în acel sat. Intră în sală și și salută școlarii cuminți din bănci:
– Bună dimineața, copii! Sper că v ați făcut temele și, mai ales, sper din tot sufletul că ați redactat referatele. Știți, nu prea mai am ce citi, spuse zâmbind, și vreau să lecturez referate.
În clasă, copiii începură să se foiască, semn că nu îi dădeau profesorului nimic de citit. El înțelese imediat că nu își făcuseră referatele, așa că, la sfârșitul orei, s a făcut că a uitat de ele și și a văzut de drumul său.
Așa cum își promisese, Ken merse în curte în acea pauză, pentru a scăpa de Katt și de discuția cu ea. Cum ieși afară, îl zări pe Tito, împreună cu o fetiță, din câte își dădea seama o piticuță de vârstă mică. Tito o ținea în brațe pe fetița care plângea de ți se rupea sufletul:
– Bună, Tito! Ce faci aici?
– Bună!, răspunse piticul uimit. Ne întâlnim tot mai des, nu i așa, profesore?
– Și de ce nu ne am întâlni?
– Nu mă înțelege greșit, îmi pare bine să te văd, spuse piticul, ușor rușinat.
– Bine, dar ce faci aici cu fetița aceasta frumoasă?
– Încerc să o conving să rămână la școală. E prima ei zi și e tare rușinoasă. A, am uitat să ți o prezint: ea este fiica mea, Diana...
Copila aruncă o privire fugară în direcția profesorului și se porni să hohotească mai amarnic.
– Lasă mă pe mine s o conving!, și, nemaiașteptând acceptul părintelui o înșfăcă din brațele lui. Vino, prințesico, lasă l pe unchiul Ken să ți spună ceva!
O luă de o parte și, timp de câteva minute, i a tot șoptit la ureche. Dintr odată, fetița s a înveselit și a alergat entuziasmată spre părintele său:
– Tati, tati, dă mi rucsăcelul, că trebuie să ajung repede în clasă! Știai că au animăluțe drăguțe aici?, și și a smuls rucsacul din mâna tatălui său și alergă spre școală, spre uimirea acestuia.
– Nu știu ce i ai zis, profesore, că și eu i am spus de animale, dar îți mulțumesc!, și, bătând din palme acesta dispăru din nou.
– De ce tot faci asta?!, strigă profesorul. Sper să nu facă la fel și fiica ta…
– Stai liniștit, nu am învățat o, se auzi vocea piticului de departe.
– Of, chiar urăsc când face asta, și se îndreptă spre clădire pentru ultima oră ce din acea zi.
În timp ce Ken mergea spre clasă, pe hol o zări pe Katt, care vorbea cu o creatură mică, cam cât un teran. Se dădu puțin în spate, pentru ca profesoara să nu l observe, și ascultă conversația dintre cei doi.
– Acum du te, Alan, dacă te vede cineva, o să intre la bănuieli!
– Dar, Katt, nu mi ai spus când te poți întâlni cu stăpânul meu…, se auzi vocea pițigăiată a creaturii.
– O să i trimit o pisică, du te acum!, se eschiva profesoara, destul de nervoasă.
– O pisică e prea lentă, mai bine trimite până deseară o bufnoriță! Acum plec, aștept răspuns...
Creatura dispăru, liniștind o parcă pe profesoară.
Ora următoare decursese la fel de bine ca și celelalte, dar profesorul nu se putu concentra deloc. Era preocupat de ciudatul schimb de replici la care trăsese cu urechea în hol.
Oare despre ce stăpân era vorba și ce era acea creatură, bufnorița, că nu citise niciunde despre așa ceva? Să fi fost oare rudă cu bufnița? Nu găsea sensul conspirației de pe hol, dar acest gând dispăru atunci când și a dat seama că era ziua în care se va întâlni cu Alice. Se pare că aceasta avea ore după amiază, de aceea îl chemase la ceai. În curând Ken uită de conversația ciudată. Cursurile luaseră sfârșit, iar el nu avea stare până la orele ceaiului, așa că a hotărât să tragă de timp în cârciuma lui Drink.


Capitolul III
ZEIÞA ORIENTALÃ

Î
mprejurimile satului arătau ca desprinse dintr un colț de rai, ca și când Dumnezeu își clădise încă un colțișor pentru bucuria Lui. Totul era înverzit și înmugurit, mulți copaci înfloriseră, iarba măruntă dădea semne că ar vrea să crească mult mai mare anul acesta, florile de primăvară, pictate în mii și mii de culori, păreau rupte dintr un tablou. Cerul imens avea o frumusețe nemaivăzută. În depărtare se putea observa cea mai încântătoare priveliște: pădurea întunecată. Din sat se putea admira minunea naturii, copacii de abia înverziți se legănau ușor în bătaia vântului, dansând parcă pe muzica lui Vivaldi. Dacă erai atent, puteai observa și sutele de păsări ce se întreceau în triluri diverse. Chiar dacă se aflau la un kilometru distanță, cântecul lor se auzea până în case. Satul parcă întinerise în aceea zi și asta nu era impresia profesorului, toți sătenii observară schimbarea. Erau chiar discuții între ei despre asta. Cică, o dată la o sută de ani, atunci când toți sătenii dormeau, cerul prindea viață, zânele bune și zeițele se întâlneau și, prin vrăji ori descântece, se întreceau, iar cei ce câștigau îi ofereau satului câte un dar, același în fiecare an: zânele – belșug și bogății pentru următorii o sută de ani, iar zeițele – frumusețe și strălucire, verdeață și iubire.
Chiar pădurea întunecată era una obișnuită, în acea zi oamenii puteau să meargă acolo fără să li se întâmple vreun rău. Sătenii susțineau că așa arăta pădurea cu multe secole în urmă, dar ceva o schimbase și, dintr un codru de povești, devenise diabolică.
Profesorul, uimit de toate acele frumuseți, nici nu și a dat seama că a ajuns în centru. Mai privi încă o dată cerul, care îi aminti de Andora, apoi intră în cârciuma care, așa cum se aștepta, era pustie. Doar fata lui Ginn, negustorul, se afla acolo, ajutând o pe Marie la curățenie.
Femeile îl priviră surprinse; era ceva neobișnuit să aibă clienți la aceea oră. După ce îl studiară pe profesor, Marie îl invită să ia loc.
Ken acceptă cu plăcere. Mai erau câteva ore bune până avea să se întâlnească cu Alice și avea nevoie de companie, pentru a trece mai repede timpul. Marie îl servi cu o cafea și apoi, împreună cu Anu, își văzură de treburile lor.
Rămase singur, la masa din colț, timp de o jumătate de oră, cu gândurile și amintirile sale, până când a zărit o pe preafrumoasa Anu care plângând într un colț. S a îndreptat spre ea:
– De ce ar plânge așa o zeiță?, dădu el glas sfielii sfios.
– E doar un fleac, profesore, răspunse Anu rece.
Ken s a retras; era fără tăgadă faptul că femeia nu voia să i împărtășească sentimentele. Vizibil plictisit, își plăti datoria cârciumăresei și-și văzu de drum.
Anu a rămas singură în cârciumă, căci soția cârciumarului plecase după cumpărături, la marginea satului, unde se afla un mic bazar în care găseai de toate. Singură, ea hohoti și mai tare; probabil își amintea de suferința prin care trecuse cu zece ani în urmă.
Anu era o zeiță din Orient, a familiei și a iubiri. Când s a născut, vestea frumuseții ei s a răspândit peste mări și țări, mii de împărați și de zei și au dorit s o aibă de soție. Când a împlinit 16 ani, mulți pețitori au venit înaintea tatălui său pentru a i cere mân, dar fata nu se învoia deloc.
Trebuie să spunem că ea era îndrăgostită de un păstor, nu avea ochi decât pentru el și, oricâte bogății și minunății i ar fi oferit ceilalți, nu o interesau. Dar păstorul nu o iubea pe zeiță, indiferent ce ar fi făcut ea pentru a i câștiga dragostea. La scurt timp, păstorul se căsători cu o zână ce i a furat inima. Văzând că a preferat o pe alta, Anu a hotărât să se răzbune.
Așa că, într o dimineață, s a dus în valea zânelor, unde acestea se scăldau în fiecare zi, departe de ochi străini. Acolo se afla și Manku, de acum soția păstorului. Anu a decis să i fure hainele. Constituia cea mai mare rușine pentru o zână ca cineva să o vadă dezbrăcată. Zis și făcut. Anu și a pus planul în aplicare și a lăsat o pe mândra zână fără îmbrăcăminte. Când a venit momentul ca ea să plece acasă, a observat că hainele i au dispărut. Mult a mai plâns și s a jelit copila, dar nu a înduplecat o pe frumoasa Anu să i le înapoieze. Manku a rămas acolo câteva zile, până când râului i s a făcut milă de ea și a decis să o transforme în cascadă. De atunci, aceea cascadă reprezintă plânsul zânei păcălite de o zeiță.
Dar Anu nu s a mulțumit doar cu pedepsirea zânei, dorind ca răzbunarea ei să se reverse și asupra păstorului. S a dus la el în chip de prietenă, declarând că dorește a i fi alături în groaznica suferință prin care trece. Naiv, a crezut o pe frumoasa Anu, neimaginându-și vreo clipă că ea avea gânduri ascunse.
Atunci Anu i a mărturisit că are cunoștință unde se află soția lui și că îl va duce acolo. Păstorul, când auzi așa veste, s a învoit pe loc să facă ce i se cere și porni cu ea unde zicea că i s ar afla soția. Ajunși la cascadă, zeița îi povesti păstorului tot ce s a întâmplat, și, înainte să se dezmeticească, i a făcut vânt în cascadă. Pe locul în care a căzut păstorul, s a înălțat o salcie plângătoare.
Cum Anu nu-și aflase perechea, părinți ei nu știau ce să mai facă pentru a o determina să accepte măritișul. Cel mai mare dintre zei, Antu, care avea vreo opt soții, a hotărât să o ia la el pe frumoasa zeiță, promițându i că ea va conduce alături de el. Ea s a împotrivit la început, dar, cum acesta era zeul atotputernic al Orientului, într un final a fost nevoită să accepte căsătoria.
Nunta a avut loc și a durat, ca în povești, nouă zile și nouă nopți. Dar Anu nu își iubea soțul și tot timpul a complotat împotriva lui. Antu a încercat, în fel și chip, să și înduplece frumoasa soție, dar aceasta nu s a lăsat în ruptul capului. Ba, mai mult, a pus la cale uciderea soțului ei, pentru ca ea să poată domni singură și nestingherită. Văzând Antu că nu are șanse să-i schimbe sentimentele față de el, mai ales după ce a aflat de planul pus la cale, hotărî să se răzbune. Cum era bun la suflet, își iubea soția, nu a putut s o ucidă, așa că hotărî să o trimită printre muritori.
Ginn, ce abia se căsătorise, se învoi să o crească el însuși pe frumoasa zeiță. Numai că, înainte de a o trimite printre muritori, marele zeu i a făcut un cadou neobișnuit: o conștiință, pentru a i putea plânge pe cei cărora le a făcut rău. Chiar mai mult, a blestemat o să aibă soț un om pe care nu l iubește și să trăiască alături de el o veșnicie, în chinuri și suferință. Totuși, având suflet bun, a făcut un contra-blestem, care suna cam așa: atunci când zeița va întâlni adevărata dragoste, va scăpa de soț. Însă după ce îi va declara dragostea acelui bărbat, cel iubit va muri, iar ea va rămâne liberă.
Cam asta este povestea frumoasei Anu și a relelor ce le a făcut. Acum, frumoasa zeiță își ispășea pedeapsa lângă muritori, alături de un soț pe care nu l iubea, o bătea și o trata ca pe o sclavă. De aceea lacrimile șiroiau pe chipul fetei.
Își regreta greșelile din trecut, cu toate că mai avea mici excese de furie din cauza vieții pe care o ducea. Nu de puține ori s a gândit să și omoare soțul, care o chinuia groaznic.
Mateus, așa cum știți deja, era preotul satului. De fapt era singurul preot cunoscut de oameni. Mulți nu erau de acord cu ceea ce îi învăța acesta, dar alții îl iubeau. Preotul era un om dur, cu idei destul de învechite, dar era om ca toți ceilalți, adică cu păcate omenești, firești. În fond, Mateus nu era om, era născut dintr un uriaș pe nume Orip și o semizână pe nume Galu. Avea puteri trupești deosebite, moștenite de la tatăl său, uriașul.
Înainte de a veni în satul oamenilor, Mateus fuse mâna dreaptă a marelui zeu Antu, el era cel pe care zeul îl ținea în întuneric și îl scotea doar în momentele de răscruce.
Înainte de a se căsători cu Anu, zeul a decis să l trimită pe Mateus în satul oamenilor, spre a nu-i speria frumoasa soție, știind că preotul avea o fire mai violentă. Comportamentul agresiv al preotului se datora mamei lui, ce și-a pus puternica amprentă asupra creșterii lui. Galu nu suporta fetele, deoarece, la scurt timp după ce l a născut pe Mateus, Orip a părăsit o pentru o zeiță tânără și frumoasă. Femeia știa că nu se putea pune cu puterea zeiței, chiar încă tânără, atunci a decis să și crească fiul cu credință în Dumnezeu, nu în zei, așa cum era normal pentru ei. Mai târziu l a învăță că femeile aduc numai necazuri.
Când Anu a sosit în sat, Antu i a poruncit subordonatului său să o ia de soție. El s a împotrivit la început, însă, descoperind cât de frumoasă e zeița, s a învoit. Din aceea zi Mateus o chinuie mereu pe Anu.
După cum spuneam, Anu era în cârciuma lui Drink, acolo unde a văzut o și profesorul Ken. La o oră după plecarea lui, zeița se găsea tot acolo, la scurt timp întorcându se și Marie.
– Du te acasă, dragă Anu, soțul tău trebuie să se întoarcă în curând!…
– Nu vreau să mai plec, Marie, urăsc casa aia și îmi urăsc soțul!
– Nu vorbi prostii, draga mea! Nu știi ce spui. Cum să ți urăști casa și soțul?!
– Știi, Marie, îi mulțumesc bunului Antu că nu mi a dat copii, că atunci aș fi înnebunit de tot.
– Antu?
– Da, Marie, Antu e Dumnezeul meu, sau Zeus al meu, ori Alah sau alții. Eu îi mulțumesc lui Antu că, la cât rău i am făcut, nu mi a dat o pedeapsă prea aspră.
– Ce rău puteai tu să i faci unui Dumnezeu, copilă?! Vorbești prostii de a dreptul!…
– Eh, Marie, ce știi tu! Nu sunt chiar o sfântă….
– Nimeni nu e sfânt, copilă. Dar spune mi cum de tu crezi în acest Antu, când tatăl și soțul tău au credință în Dumnezeu?
– Și eu cred în Dumnezeu, că doar el a creat această lume cu zei cu tot. Dar eu mă rog numai Antu, așa cum unii dintre voi vă rugați anumitor sfinți.
– Înțeleg asta, dar de ce nu unui sfânt, ci unui zeu, de care eu nici nu am auzit și, crede mă, îi știu pe toți….
– Antu nu e un zeu grec, e un zeu oriental și, crede mă Marie, e cel mai bun zeu din câți există. Zeus nu mi ar fi iertat niciodată greșelile și m ar fi aruncat direct în Tartar, asta bineînțeles dacă nu i ar fi venit ideea de a mă omorî.
– Dar ce păcate poți tu să ai, un biet copil?! Știu că tatăl tău v a crescut pe toate cu bunătate și cu credință și nici una din voi nu l a făcut de râs…. Copilă, nu știu ce i cu tine azi, dar ar trebui să vezi un doctor, nu știi ce vorbești.
Anu își plecă capul supărată. Profesorul care intra pe ușa cârciumii dădea semne că prinsese câte ceva din discuția celor două, așa că hotărî să intervină pentru Anu:
– Poate că știe ea!…, se auzi vocea lui din ușă, căci, neavând ce face, se întoarse acolo. Poate că ea are necazuri pe care noi nu le vedem și cred că are nevoie de cineva să o înțeleagă.
– Mulțumesc, profesore, se grăbi Anu să i răspundă. Vreau să te rog ceva, dacă se poate.
– Dacă pot să te ajut, o fac cu multă plăcere.
– Profesore, când vei pleca de aici, promite mi că mă vei lua cu tine!
Marie și profesorul se priviră unul pe celălalt, apoi Ken întrebă surprins:
– Dar unde să plec, Anu, ai înnebunit? Nu am de gând să plec niciunde!...
– Asta i am spus și eu, declară Marie, că e nebună.
– Nu sunt nebună și, apoi, cu toții suntem convinși că, atunci când Clementina se va hotărî să ni se alăture, profesorul va pleca.
– De ce să plec? Clementina asta mă va alunga?
– Nu, râse Anu, nu te va alunga, dar va trebui să pleci prin lume, ca ambasador al oamenilor.
– Bine, Anu, dacă asta se va întâmpla, o să te iau cu mine!… Dar tot cred că ai înnebunit.
– Și eu, șopti Marie dintr un colțișor.
– Ai promis, profesore, să nu uiți asta!
– Nu voi uita. De ce vrei să pleci?
– Poate că, dacă îți voi spune, nu vei crede.
– Încearcă mă, Anu, pot să cred orice.
– Cred că ai auzit și tu zvonuri despre răutatea soțului meu.
– Așa e, confirmă el repede.
– Bun, deci știi, tot ce ai auzit este adevărat. Am suportat asta timp de zece ani. Acum, după atâta amar de vreme trăind în chinuri, soțul meu are tupeul să mă informeze că are o amantă, și Anu lăsă capul în jos, în semn că se rușinase.
Marie o privi cu milă și decise s o încurajeze:
– Crezi că Drink nu a călcat niciodată strâmb?, o întrebă ea. Așa sunt bărbații, nu pot fi fideli, dar asta este, în viață treci și peste astea.
– Tu poți să treci, căci Drink e un om bun, dar Mateus nici măcar atât nu e, nu știu ce să mai fac cu el. Știi bine că mă bate și că mă tratează ca pe o slugă. Acum și asta! E prea mult, chiar și pentru mine.
– Dar de ce nu l părăsești?, întrebă simplu Ken.
– Nu pot, asta e pedeapsa mea și trebuie s o suport. Și apoi, dacă l aș părăsi, m ar găsi și m ar ucide.
– Dar trebuie să existe o ieșire și pentru tine.
– Există, dar, pentru a fi eu liberă, ar trebui să moară un om pe care îl iubesc.
– Spui lucruri fantastice, ca din povești, Anu, se încruntă bărbatul.
– Eu sunt o poveste, profesore, numai că eu, spre deosebire de voi, nu am voie să o rostesc, altfel prea bunul Antu m ar pedepsi groaznic. Ar trebui să plec. Dacă se întoarce Mateus și nu mă găsește, va fi vai de mine.
Îi salută pe cei doi și plecă.
– Cred că în spatele acestor vorbe se ascunde o poveste interesantă, conchise gânditor profesorul.
– Eu încă cred că e nebună.
– Poate, spuse el, fără să creadă. Din păcate trebuie să plec, nici n am observat cât e ceasul. La revedere, doamnă, numai bine!
Dispăru în spatele ușii mari, lăsând o pe Mari să-și continue treburile în așteptarea clientelei.
Capitolul IV
ALICE CEA ÎNÞELEAPTÃ

P
rofesorul bătu cu sfială și emoție la ușa Alicei. Se auzi vocea gazdei ce l invita înăuntru. Intră reținut. Biroul profesoarei era imens, încât bărbatul nu își putea închipui cum era posibil ca o încăpere, ce dinafară nu părea mai mare de câțiva metri, înăuntru să fie atât de mare. În mijlocul sălii se afla un râu ce curgea liniștit, malurile fiindu-i străjuite de câțiva copaci ce discutau între ei. Înapoia biroului se găsea masa de lucru a profesoarei, în spatele căreia toate astrele cerului se plimbau nestingherite. Dar acestea nu erau singurele lucruri neobișnuite. În încăpere se mai afla un pix cu cap de om, care scria tot ce i cerea profesoara, un papagal micuț, ce citea o carte, și o pisică mare și grasă, mult mai grasă decât cea care i adusese lui Ken scrisoarea dimineață, de culoare verde, cu ochii ca două mărgele mari. Pisica îi punea în ordine profesoarei actele și, din când în când, se răstea la harpa mare cu chip de zeiță, din celălalt colț al camerei, care se trezea cântând.
Profesorul era de a dreptul uimit, nu realiza ce e cu toate acele ființe și lucruri ce se tot mișcau pe acolo. Aproape că îi veni să leșine și cu greu își stăpâni emoția. Își aruncă privirea spre Alice, care părea amuzată de reacția lui:
– Acum pricepi de ce nu vine nimeni în biroul meu?
– Aaaa... da.
– Văd că ești șocat, nici nu mă așteptam să fie altfel. Dar va trebui să te obișnuiești cu astfel de lucruri, o să vezi din ce în ce mai multe. Știi, soțul meu e vrăjitor, el mi a dăruit toate astea. Să vezi ce am acasă..., completă de a dreptul amuzată.
– Înțeleg, încuviință profesorul, vizibil marcat.
– Ești cel mai comic din toți câți au intrat aici, râse Alice cu poftă. Nu îți fie frică, tot ce vezi aici este inofensiv! În schimb, în lume există altele mai puțin inofensive.
– Sigur, scuzați mă! Sunt puțin șocat, râse el nervos.
Amfitrioana îi dădu puțin timp să se obișnuiască cu obiectele din biroul ei, apoi reluă:
– Hai să ți fac cunoștință cu toate aceste ființe! Alice se ridică și se îndreptă spre harpa cu chip de femeie. Aceasta este Elna, harpa magică. Dacă îi asculți cântecul până la capăt, îți vei afla viitorul. Dar te avertizez că a cam îmbătrânit și nu îl mai prezice cum trebuie, și profesoara trase un chicotit de bucurie. Acesta, și arătă spre pisoiul cel gras, este Miau, secretarul meu, un motan de încredere. Deși puțin nervos, e foarte simpatic. Îți recomand și ție un motan pentru companie. Hai să trecem mai departe! Acesta de aici este o miniatură a râului Eufrat. Îmi place foarte mult, mă liniștește, copacii sunt niște prieteni de-ai soțului meu, ce nu mai puteau trăi în mediul lor natural și am acceptat să i găzduiesc aici. Cel înalt e Fruttus, cel mic, cu frunze roșii, e Danli, iar cel mai scund dintre toți e fiul lui Fruttus, Fraguss. A, și să nu uit de papagal: el e Ucello! E foarte inteligent, citește foarte mult. Atunci când cineva drag e la ananghie, se transformă într un vultur mare și negru, pe nume Cratess. Cam asta e tot! O să te obișnuiești cu ei și ai să constați că sunt foarte drăguți.
Profesorul îi mai studie o dată pe noii săi cunoscuți. Cu coada ochiului se uită înspre harpa magică, apoi la papagal. Cel mai simpatic i se păru motanul cel verde, lucru pe care îl spuse cu voce tare:
– Acum, că mă gândesc mai bine, motanul e chiar o frumusețe! Îmi plac animalele, dar nu știam că pot și vorbi.
Motanul îl privi plin de mândrie pe profesor.
– Nu toți pot, numai cei speciali, iar aceste ființe sunt cu adevărat speciale. Dorești un ceai, profesore?
– Mi ar face mare plăcere, doamnă.
– Ca să putem vorbi fără rețineri, eu propun să ne tutuim. Ești de acord?
– Sigur că da.
– Bine, mă bucur că ne înțelegem, pentru că în următorii doi ani eu voi fi îndrumătorul tău.
– Îndrumător?
– Da, eu te voi îndruma și eu îți voi comunica tot ceea ce trebuie să afli.
– Mă bucur că tu mă vei învăța ce trebuie să știu despre lumea de dincolo.
– Așa e, dragul meu, eu te voi îndruma spre noile tale cunoștințe și, de ce nu, și spre familia ta. Dar hai să nu o mai lungim!
Profesoara bătu din palme și pe masă se așezară două ceșcuțe. Ceainicul care le urmă turnă în fiecare ceașcă ceaiul.
– Acum, că avem și ceaiul, ar trebui să ți spun ce se petrece.
Ken își aținti uimit privirile spre ceainicul ce împărțea lichidul fierbinte în cești. Se gândi că, dacă uluitoarea lui gazdă îi va mai arăta lucruri ciudate, va ieși de acolo nebun. Alungă acest gând și mărturisi încrezător:
– De abia aștept să aud!
Alice trecu repede la subiect:
– Așa cum știi, tot ce i s a părut omului paranormal a fost alungat din viața lui. Acum două secole vrăjitorii erau arși pe rug sau întemnițați, personajele fantastice erau vânate și ucise, iar personajele din poveste nici măcar nu erau băgate în seamă, oamenii nu le observau. Toate aceste ființe au hotărât să plece în căutarea zeilor, care și ei fuseseră alungați de oameni. I au găsit pe zei și s au stabilit în lumea lor. La început au fost zeci de războaie între aceste nații, războaie pentru putere, bineînțeles. Atunci, un vrăjitor înțelept le a făcut o propunere combatanțior. Le a spus așa: „Lumea e împărțită în patru: nord, est, vest și sud. Atunci, de ce să nu luăm fiecare câte un colț de lume și să l împărțim?! Așa vom pune capăt morților inutile”. Toți au fost mulțumiți de soluție și s a hotărât că e corect să urmeze sfatul primit. Atunci zeii au luat nordul, vrăjitorii sudul, creaturile fantastice estul și poveștile vestul. În mijlocul acestei lumi se aflau oameni obișnuiți, dar și alte creaturi ce nu aveau loc în nici una dintre comunitățile ce guvernau cele patru părți. Un timp totul a fost liniștit și toți au fost mulțumiți, dar între vrăjitori și zei au început alte certuri, tot pentru putere. Zeus a hotărât că lumea trebuie condusă de un singur lider și a hotărât o formă de guvernare democrată, cu alegeri, senat și tot restul. Au avut loc primele alegeri. Zeus a câștigat scrutinul, dar nu cinstit. Atunci, același vrăjitor înțelept, bătrânul Alcutor, le a propus zeilor să se reia alegerile. După multe dezbateri aceștia au fost, în sfârșit, de acord...
Profesoară făcu o pauză pentru a și drege vocea, apoi continuă:
– Între timp, Alcutor a fost ucis și, bineînțeles, un nou conflict s-a iscat între părți. Dar, una peste alta, peste câteva timp vor avea loc noi alegeri. De data aceasta cinstite.
– Și tu cu cine ții?, se interesă Ken amuzat.
– Nu pot să ți spun, soțul meu s ar înfuria, și profesoara chicoti, încă o dată, fericită. Vezi tu, eu nu sunt nici vrăjitoare, nici zeiță, sunt doar nemuritoare.
– Părinții mei erau oameni normali. Dacă auzi altceva, să nu crezi, s au spus tot felul de povești pe seama mea, dar ăsta este adevărul. Toți cred că sunt o semi zeiță, iar asta mă distrează.
– Atunci, cum de ești nemuritoare?
– Când eram mică, mama m a uitat pe câmp, dar m a găsit bunicul tău, zeul Ares, căruia i a plăcut de mine și a hotărât să mi facă un dar: nemurirea. Și așa am rămas!
– Vrăjitorii sunt muritori?
– Unii da, alți nu. Unii mor și se reîncarnează, alții mor și gata. Depinde. Nu mai există vrăjitori puri, decât foarte puțini, și fiecare are o putere pe care nu o posedă ceilalți ori o capacitate mai mare de a deprinde anumite vrăji. Chiar și oamenii simpli pot învăța să devină vrăjitori.
– Aș putea învăța și eu?
– Sigur că da. La școala vrăjitorilor, porțile sunt deschise oricui.
– Am auzit ceva de un institut național sau cam așa ceva.
– Ai auzit destul de bine, numai că acest nume e prea lung și s a hotărât ca institutele să aibă nume mai scurte. Sunt patru: Goods, Wich, Story și Fantasia. Acestea sunt cele mai importante. Dar există mai multe școli de acest fel în lumea noastră.
– Și aș putea învăța la oricare dintre ele.?
– Tu da. Vezi, la școala zeilor trebuie neapărat să ai sânge de zeu ca să fii primit, iar tu ai. La celelalte școli, primesc pe oricine, fără probleme. De fapt, se dă un examen, nu intră chiar oricine.
– Spune mi, ce legătură am eu cu toate astea?
Profesoara făcu o scurtă pauză. Trebuia să i explice multe tânărului său învățăcel:
– Ai să afli și acest lucru, dar mai ai puțină răbdare! E obligatoriu să ți mai spun ceva despre ceilalți: ei sunt puțin altfel decât noi, în gândire vreau să spun. Întotdeauna au văzut omul ca pe un dușman natural sau ca pe un sclav. Acum douăzeci și cinci de ani, a venit pe tărâmul nostru un muritor pe care îl chema tot Ken. Era un monstru de om, dar tare bun la suflet.
Zeii au crezut că e fiul vreunui uriaș, dar se înșelau: era un muritor ca toți ceilalți. Ken s a îndrăgostit de Afrodita și a fugit cu ea în lume. Hefaistos s a înfuriat rău de tot și a trimis un uriaș să l omoare. Spre surprinderea tuturor, muritorul l a omorât pe uriaș, dar nu prin luptă, ci printr un șiretlic. Atunci zeii au realizat că oamenii sunt inteligenți și au început să i respecte.
– Bun, și care e legătura cu mine?
– Acum treizeci de ani, când te ai născut tu, o vrăjitoare bătrână i a prezis mamei tale că tu vei fi conducătorul oamenilor și ambasadorul lor dincolo. Cu toate că ție destinul îți era să mori la fel ca și frații tăi, Ares a intervenit și atunci oamenii au început să creadă în ipoteza asta. În fond, nu doar oamenii, ci și cei de dincolo.
– Interesant… Deci eu ar trebui să încep un adevărat război împotriva lor….
– Nu, din contră! Tu vei fi cel ce îi va face să priceapă, atât pe cei de dincolo, cât și pe cei de aici, că trebuie să conviețuiască ca egali. Tu ești diplomatul din acest context, singurul care i poate convinge pe toți că ura nu e o soluție. Nu zic că nu o să se găsească mereu și persoane ce se vor opune ideilor tale, și de o parte, și de cealaltă, dar vor fi prea puțini. Iar, dacă îi vei determina să se unească, vor lupta împreună împotriva proscrișilor.
– Da, e destul de logic. Dar cum să fac eu toate astea?
– Asta va trebui s-o afli singur!
Pe Ken începu să l înfurie acest „s-o afli singur”. Cum avea el să afle singur? Alice era de a dreptul ciudată!…
– Și cum voi afla, dacă nici măcar nu am fost dincolo, iar din acele locuri nu cunosc decât câteva persoane?
– Te vei duce dincolo când va veni momentul.
– Cum ajung dincolo?
– Toate le vei desluși atunci când va fi nevoie. Pentru fiecare e altfel: unii ajung printr o bătaie de palme, alții trecând prin foc, altora li se deschide o poartă… Nu știu cum va fi pentru tine, dar vei afla.
– Ce trebuie să fac?
– Þi se va deschide acea poartă spre lumea de dincolo atunci când va fi timpul potrivit. Cineva te va învăța.
Profesorul începu să și piardă cumpătul. Era un om destul de calm, dar asta era prea de tot!
– De ce nu acum?! Alții cum se pot duce când vor?
– Odată deschisă, acea poartă rămâne deschisă pentru totdeauna și vei ști mereu cum să te întorci. Nu fi nerăbdător, lumea a fost creată cu chibzuință, descoperirile mari s au făcut pe îndelete. Acum e rândul tău să ai răbdare!
– O să am, dar vreau să te mai rog ceva, dacă se poate, desigur.
– Spune!
– Ai putea să mi povestești câte ceva despre Andora?
– Nu!, răspunse Alice, enervată de întrebare. Și acest lucru o să l descoperi singur... Atunci profesoara se ridică. E târziu, Ken, trebuie să plec la ore.
– Bine, Alice, înțeleg! Iartă mă, dacă te am supărat.!
– Nu m ai supărat, Ken, dar chiar trebuie să pleci.
– Atunci, la revedere, sper să mai vorbim!
– Vom mai vorbi, cu siguranță. La revedere, dragul meu!
Musafirul ieși din încăperea cea mare pe holurile mici ale școlii.
Ken a vrut să plece din școală, însă Alice își părăsi biroul și îl trase de mână înapoi. Rămase de a dreptul surprins de reacția ei. Se trezi din nou în biroul magic.
– Îmi pare rău, dragul meu, am uitat să ți spun un lucru important!
– Spune, Alice!
– Poate o să ți se întâmple lucruri ciudate, aș vrea să ți spun că nu trebuie să te sperie nimic. Absolut nimeni și nimic nu îți poate face rău, atâta timp cât ești în lumea asta. Orice ar fi, să nu intri în panică! Este foarte important să ții cont de acest sfat.
Profesorului îi veniră în minte tot felul de idei. Lucruri ciudate?! Ce nebună!
– Despre ce lucruri ciudate vorbești, Alice?
– Nu știu să ți spun acum și nici nu vreau să te sperii mai mult decât este cazul. S ar putea să nu ți se întâmple nimic sau, din contră… Dar trebuia să te informez că e posibil să treci prin evenimente neașteptate. Totuși, să nu uităm că, din secunda de când ți a revenit trecutul în minte, dușmanii tăi s au înmulțit. Nu cumva să crezi că toți sunt fericiți că tu vei pune capăt unui război ce se dă de secole, sau că cel puțin vei încerca să-i pui capăt! Să nu crezi că nu vor încerca anumite persoane să te determine să te răzgândești. Trebuie să te avertizez să nu ai încredere în nimeni. Eu sunt singura cu care poți discuta deschis, să nu uiți asta Ken! Oamenii vor încerca să ți câștige încrederea, pentru a afla informații despre tine sau despre alte lucruri, de aceea nici nu ți fac cunoscut totul acum, pentru că, în momentul de față, ești încă influențabil. Înțelegi?
Înțelegea, sigur că înțelegea, doar nu era bătut în cap. Îi replică pe un ton aproape rece:
– Desigur că pricep! Dar vreau să știu cât de periculoasă este povestea asta pentru mine!
– Destul de periculoasă. Nu numai pentru tine, ci pentru toți. Noi toți suntem predispuși pericolului, nu doar tu. Noi toți vom avea de suferit, dacă tu vei face vreo greșeală. Nu spun că nu e posibil să faci greșeli, dar, atunci când o vei face, te rog să nu fugi, să nu te sperii de aceste lucruri! S ar putea ca eroarea să fie reparată. Dar până atunci vom încerca împreună să nu facem nici o greșeală, căci suntem împreună în această poveste. Și, poate, în curând Clementina ni se va alătura. De fapt, sigur ni se va alătura cât mai repede.
– Aș vrea să o cunosc pe Clementina, am tot auzit vorbindu se de ea.
– Ai s o cunoști Ken, și, ai să vezi, Clementina e o persoană cu totul specială. Cine știe, poate că vei cunoaște dragostea din nou.
– Cred că am cunoscut deja dragostea.
– Cum?
– Astăzi am avut o discuție destul de interesantă cu Anu și mi am dat seama că e o persoană deosebită. Pot spune că am plăcut o de când am venit în acest sat.
– Ken, dragul meu, Anu nu este așa cum crezi tu, și profesoara se încruntă puțin, aș vrea să nu te îndrăgostești de ea. Nu este ceea ce crezi tu, crede mă. În plus, ea este îndrăgostită de altcineva. Nu pot să ți destăinuiesc prea multe despre ea, căci Antu ne a interzis acest lucru, dar ceea ce pot spune, și nimeni nu mă poate opri, este că, din pricina ei, au murit doi oameni nevinovați.
– Ce vrei să spui?! Că Anu este o criminală?!
– Da, chiar asta vreau să spun, Anu este cu adevărat o criminală.
Profesorului îi trecu prin minte că Alice îl minte. Poate că nu dorea ca el să se apropie de Anu. Dar era posibil să fie și adevărat. Cu toate astea, nu și putu stăpâni emoțiile:
– Cum poți spune asta? Anu este atât de firavă și atât de frumoasă, atât de blândă și de nefericită!…
– Sunt de acord cu tine, acum este așa cum spui tu, însă atunci când a ucis doi oameni ce se iubeau, nu era așa.
– Probabil s a schimbat… Eu cred că regretă ce a făcut…
– Regretă acum, dar atunci când va fi liberă, firea ei va reveni la normal. De aceea nu trebuie să rămână liberă niciodată. Și mai e ceva: cel ce se va îndrăgosti de ea va muri!… Iar noi avem nevoie de tine în viață, preciză Alice, zâmbindu i.
– Am înțeles câte ceva din ce spui tu, nu o să te mai descos, am totală încredere în tine.
– Mă bucur că așa gândești. Cred că începi să te deștepți, și profesoara îl privi ușor amuzată.
– Da, așa se pare. Acum trebuie să plec, am nevoie de puțină liniște, ca să mi pun gândurile în ordine, am acumulat prea multe informații azi.
– Ai dreptate, profesore, oricum este târziu și amândoi avem lucruri de făcut. Să ai o seară plăcută, dragul meu!
– Mulțumesc, la fel. La revedere!
Profesorul plecă de această dată, fără să mai fie reținut. Adevărul este că a fugit din biroul Alicei cât a putut, avea o teamă că aceasta și ar mai putea aminti ceva, iar el nu mai suporta să continue discuția. Și când se gândea că așteptase atâta această discuție!… Alice îl dezamăgise într un fel, pentru că el se așteptase ca ea să i dezvăluie lucruri mult mai interesante. Ceea ce i spusese ea știa în parte. Nu tot, ce i drept, dar lucrurile acelea într un fel le ghicise și singur.
Mergea acum agale spre casă, nici nu observase că soarele apusese, gândurile i se împleticeau în minte, nu știa la ce să se gândească mai întâi: la secretul ce o învăluia pe Andora sau la cel ce o învăluia pe Anu, la lupta pentru putere a celor de dincolo sau la pericolele care i le prevestise Alice?
Noaptea se lăsase apăsătoare și el de abia ajunsese acasă. Cum spuneam mai devreme, casa profesorului se afla lângă un lac (dacă nu am spus, însemnă că am uitat). În aceea seară lacul era argintiu în bătaia lunii, două lebede își căutau culcuș prin păpuriș. Sălciile de pe marginea lacului parcă plângeau, iar salcâmii păreau că se uită spre lună, de fapt, păreau că i se roagă ei. Mii și mii de licurici de diverse culori dansau în jurul apei.
Parcă luna îi trimisese să tragă o perdea colorată în jurul lacului. Licuricii multicolori păreau culeși din stele și puși lângă lac ca să l îmbete cu culorile lor amețitoare. Chiar și cele două lebede păreau vrăjite de dansul amețitor al licuricilor.
Profesorul a rămas în fața casei aproape jumătate de noapte, era și el vrăjit de acel minunat joc al naturii. Liniștea nocturnă era aproape apăsătoare, chiar și lebedele s au retras în cuibul lor, iar salcâmii și au plecat capetele, dând semn că dorm. Chiar și licuricii, la un moment dat, au dat semne de oboseală și s au retras la culcare. Doar luna a rămas neobosită să vegheze deasupra lor. Atunci s a retras și profesorul în căsuța din lemn.

*

Au trecut aproape două săptămâni fără să se întâmple nimic important. Din aceea zi Alice nu a mai deschis discuția despre cele întâmplate, nici sătenii care, cu câteva zile în urmă doar despre asta vorbeau. Nici măcar piticul Tito nu dădu un cât de mic semn de viață. Totul reintrase în normal, parcă nimic din tot ce v am povestit nu se petrecuse în satul nostru.
Oamenii își urmau cursul zilnic al vieții, unii muncind la câmp, ceilalți văzându și de treburile lor cotidiene. Până și primarul părea a fi amuțit de tot, nici măcar în cârciuma lui Drink nu se mai ducea. Întreg satul era cuprins de o liniște apăsătoare.
Anu era la fel de nefericită și, de câte ori îl vedea pe Ken, îl punea să i promită că o va lua cu el atunci când va pleca. Profesorul nu putea nega că era îndrăgostit de zeiță, dar, după ce Alice îl pusese în temă cât de cât cu istoria acesteia, el devenise mai precaut și încerca să și țină sentimentele în frâu. De câte ori o vedea, își aducea aminte de ceea ce i povestise Alice, e drept destul de vag.
În aceea zi profesorul era acasă și, cum nu avea nimic mai bun de făcut, se apucă de grădinărit. În spatele căsuței de lemn, în apropierea lacului, se afla o micuță grădină de flori. Aceasta nu mai fusese îngrijită de ani de zile, iar Ken își spuse că era cazul să se ocupe puțin și de ea. A cumpărat de la săteni tot felul de flori, a căror denumire nici măcar nu o cunoștea, și era foarte încântat de achizițiile pe care tocmai le făcuse.
După cum spuneam, profesorul se ocupa de grădinărit: dădea la o parte plantele moarte și le înlocuia cu cele tinere. Deodată auzi mieunatul pisoiului poștaș. Dădu fuga în fața casei pentru a l întâmpina pe motan.
Motanul cel gras ținea în lăbuțe un plic destul de gros, ceea ce indica că scrisoarea era destul de lungă. Profesorul s a apropiat și a luat plicul. Înainte ca motanul să plece, i a oferit un castronaș cu lapte, pe care nu l a refuzat. Îl privi din nou amuzat pe motanul cel gras atunci când plecă, fără ca măcar să dea vreun semn de recunoștință pentru laptele primit.
Ken l a mai privit un timp, apoi s a întins pe iarba încă nerăsărită bine și deschise plicul. Spre uimirea lui, scrisoarea avea un sigiliu regal. S a așezat comod și începu să citească:

„Dragă domnule Ken,
Îmi permit să vă scriu această scrisoare cu deosebit respect, sper că vă veți face puțin timp pentru a o citi și, mai ales, sper că îmi veți ierta cele ce vi le voi spune. Vreau să vă informez cu respect următoarele aspecte: acum o săptămână, când mă plimbam prin Regatul Soarelui, am văzut o nimfă ce plângea. Curiozitatea m a împins să mă apropiu de această copilă și s o întreb ce are pe suflet. Ceea ce mi a mărturisit nimfa este o poveste de necrezut și de aceea îmi permit să vă rog să i dați această scrisoare și doamnei Alice.
Ei bine, cum spuneam, m am dus la nimfă s o întreb de ce plânge. M a privit neîncrezătoare la început, dar mai apoi m a recunoscut și, plină de recunoștință, m a îmbrățișat:
– O, bunele rege, dacă ați ști prin câte nenorociri am trecut!
– Spune, copilă, care îți este oful!
– Acum două zile mama mea a murit în chinuri groaznice. Boala ei ținea de vreo doi ani, timp în care am încercat să găsim tot felul de leacuri și am dus o la o mulțime de doctori și învățați, dar nimeni, nimeni nu a găsit vindecarea.
Cu o săptămână în urmă am întâlnit un vrăjitor bătrân, care m a văzut plângând. El m a întrebat ce am, iar eu i am spus întreaga poveste. Atunci el m a sfătuit să l duc degrabă la mama mea. L am condus cât de repede am putut, dar el, cum a văzut o, a tras un țipăt îngrozitor, mi a spus că a văzut răul în ea și că nimeni nu o va putea ajuta cu nimic.
Înainte să plece, vrăjitorul mi a spus că războiului va începe și că mama mea e un produs al acestuia. Mi a mai spus că, dacă binele nu va învinge, tot mai mulți vor avea de suferit, așa cum se va întâmpla și cu primul meu născut. Spune tu, bunule rege, cum să nu fiu tristă, când în lume e atâta suferință și atâta durere?
Aceasta este istorioara pe care am vrut să v o spun, sperând că nu v am deranjat prea tare. Poate că o să vi se pară o prostie, sau poate că nu o să înțelegeți nimic din ceea ce v am scris, dar doamna Alice va ști cu siguranță ceea ce vreau să spun, de aceea vă rog să îi arătați și domniei ei aceste rânduri. După cum veți putea observa și singur, în plic, lângă scrisoare, sunt și niște fotografii surprinse de bunul meu prieten Ludo. Sper că îi vor fi de folos doamnei Alice în cercetările dânsei.
Vă salut cu mult respect și vă mulțumesc pentru răbdare. Știu că sunteți un om bun și că iubiți oamenii și pacea, mai știu și că sunteți un mare admirator al lumii noastre, cu toate că nu ați vizitat o niciodată. Știind toate astea despre dumneavoastră, domnule, îmi mai permit să vă rog să faceți un lucru, dacă și dumneavoastră veți binevoi, bineînțeles. M am consultat cu sfătuitorul meu pe probleme de relații cu ceilalți și amândoi am fost de acord că ar trebui să vă invităm peste o lună în Regatul Soarelui, la Balul Sirenelor, pe care noi îl organizăm în fiecare an. Sper că veți primi invitația mea. Și acum nu îmi mai rămâne decât să mi i au rămas bun. Sper că ne vom vedea în curând. La revedere!
Al dumneavoastră,
Regele Soarelui, Artur Lights”

Pe chipul profesorului se putea citi bucuria. Într adevăr nu înțelegea de ce acest rege – pe care nici măcar nu l cunoștea – îi scria tocmai lui, dar ce mai conta, doar îl invitase în lumea de dincolo, în sfârșit. Peste numai o lună avea să vadă această lume, pe care avea impresia că voia să o cunoască de mai bine de un secol. Dar o lună înseamnă mult timp, gândi profesorul, dar ce importanță are, doar a așteptat atâta! O lună nu mai înseamnă chiar așa mult... O lună e chiar puțin la cât așteptase el, nu mai conta, tot ce era important era că peste o lună visul său va deveni realitate. Oare ce minunății avea să vadă acolo, oare cum arăta acest regat, o fi chiar așa de minunat cum și l închipuie el? Dar sirenele cum or arăta ele, să fie oare ca în basme, jumătate pești și jumătate oameni? Cine știe ce surprize avea să i rezerve această lume!… Poate că nu e nici măcar pe jumătate așa cum și o imagina el, poate că e rece și goală, așa cum sunt unele colțuri din lumea noastră.
S a trezit din visare atunci când și a dat seama că trebuie să i ducă scrisoarea profesoarei Alice, așa cum îl rugase regele. Poate că ea îl va lămuri de ce regele îi scrisese lui, nu ei, și mai ales de ce i a relatat acea poveste care nici măcar nu era prea interesantă. Posibil ca povestea să ascundă un substrat pe care el nu l vedea, în afară de cel că războiul va începe în curând și că unii din cei răi încercau să împiedice oamenii să și ceară drepturile. Cine știe ce mai vor cei de dincolo, nu sunt hotărâți deloc, dar asta este, așa sunt și oamenii, dar nu numai ei.

*

Profesorul se afla pentru a doua oară în fața biroului Alicei și, la fel ca și data trecută, bătu sfios la ușa mică. Dinăuntru se auzi vocea profesoarei poftindu l înăuntru. Ken a pătruns înăuntru destul de sfios, nimic nu se schimbase de ultima oară când fusese acolo, parcă toate rămăseseră pe loc. Motanul aranja în continuare actele profesoarei și mai țipa din când în când la harpa ce încerca să cânte, cei trei copaci vorbeau între ei, iar papagalul cel mic citea, până și astrele ce se plimbau în spatele mesei de birou a Alicei având același curs. Femeia îl îndemnă să ia loc, iar el se supuse.
– Știu că e greu să te obișnuiești cu toate astea, și mie, când m am căsătorit cu Eac, mi se păreau ciudate. Tare greu m am obișnuit cu ciudățeniile soțului meu. Dar să lăsăm asta, mă bucur că ai venit! De fapt, te așteptam.
– Adică știai că voi veni?
– Sigur că știam, nu fii prostuț, zâmbi, ai uitat că am un soț vrăjitor?
Ken simțea că nu o mai place așa mult pe Alice. Părea o ființă nu știa exact cum. Își ascunse sentimentele și continuă:
– Și ce legătură are soțul? întrebă ironic.
– El m a învățat și pe mine câteva trucuri, dacă le pot spune așa. Dar acum dă mi scrisoarea, te rog!
Profesorul, uimit că știa de scrisoare, se scotoci prin buzunare și i-a înmânat o fără să spună nimic. Ea citi repede și rămase îngândurată. După câteva minute de tăcere, preciză:
– Destul de imprudent din partea lui să ți o trimită ție. Dar ce mai contează!? Important este că a ajuns cu bine la mine.
– Ce este cu această scrisoare?
– Nu prea îl înțeleg bine pe Artur, el întotdeauna scrie codat, și profesoara râse din nou. Bănuiesc ce vrea să mi transmită. Cred că e vorba de nimfa Aurore, care a trăit o adevărată tragedie datorită dragostei ei nemărginite pentru oameni. Vezi tu, așa cum tu îi iubești pe cei de dincolo, așa iubește ea oamenii. Anumite organizații din cele patru zări nu sunt de acord cu oamenii, așa că oricine le ia partea are de suferit. Vrăjitorul ce apare în povestea regelui nu este cu adevărat un vrăjitor și e modul regelui de a mi spune că mama nimfei a fost vrăjită.
– Cum poți fi sigură de acest lucru?
– Sunt sigură și atât. Îl cunosc bine pe rege, el întotdeauna a ținut cu dreptatea și adevărul. De fiecare dată când a avut ceva de comunicat, a spus o într un mod ciudat. După atâția ani, m am obișnuit cu stilul său. Ei, dragul meu, sper că vei accepta invitația. Cu ocazia asta, ți se va deschide și ție ușa spre lumea noastră.
– Sigur că accept invitația, de fericire aproape că uitasem să ți mai aduc scrisoarea!...
– Mă bucur că ți ai aminti, și profesoara zâmbi. Apropo, dragă Ken, îți recomand un teranopuran.
– Ce mai e si ăla?
– Un iepuraș de pământ.
– Și cu ce m ar ajuta acesta?, întrebă uimit.
– La grădinărit, bineînțeles. Ar putea avea grijă de grădina ta și nici nu trebuie plătit, îi dai doar mâncare. Ai multe de învățat…
– Să știi, Alice, că nu am citit niciunde de creaturile de care îmi tot spui. Și spui că i un iepuraș?
– Daaa, seamănă cu unul cel puțin, are cap de iepure, dar trup uman și este foarte mic, exact ca teranii.
– Aaa... interesant, făcu total uimit. Chiar interesant. Dar știi ce mi se pare cu adevărat intrigant?
– Ce anume?
– Frații Grimm nu au scris despre aceste creaturi.
Alice îl privi cu coada ochiului pe Ken. Ea nu era o mare admiratoare a fraților Grimm. Dar era de înțeles că nu o entuziasmau prea tare basmele, trăise atâtea secole în lumea aceea, încât poveștile lor erau banale pentru ea.
– Ce te face să crezi că ei știau adevărul și că faptele reflectate în scrierile lor nu au fost bazaconii inventate de ei?
– Nu trebuie să ne mințim, știi și tu, așa cum știu și eu, că ei au văzut.
– Așa e, voiam doar să te supăr, și profesoara chicoti de a dreptul amuzată de „răutatea” ce o făcuse. Dar cum ți ai dat seama?
– Nu e nici o filozofie, pur și simplu, acum câțiva ani am găsit, într o bibliotecă părăsită, un tratat scris de ei. În acest tratat spuneau ceva despre o lume uitată și despre faptul că toate personajele despre care au scris sunt reale, doar poveștile sunt inventate în marea majoritate. Cu toate astea, nu au spus nimic despre, zei. De ce?
– Pentru că nu li s a dat voie să dezvăluie tot. Ceea ce scriau era verificat de comisia poveștilor și numai cu acordul lor erau publicate. Doar nu credeai că am lăsa în lume oameni care ne ar putea da de gol!... Au fost controlați permanent.
– Acum înțeleg, rosti gânditor.
– Știi, Ken, câteodată mă uimești.
– De ce, Alice?
– Pentru că eram convinsă că știu totul despre tine, dar tu mă surprinzi de fiecare dată. Nu că nu mi ar face plăcere... Ești un băiat deștept și asta mă bucură. Mă așteptam că o să fiu nevoită să ți spun tot, dar nu e nevoie, tu aproape că înveți singur.
– Ei, Alice, ești tu drăguță și încerci să mă flatezi, tocmai pentru a nu mi spune tot! Profesoara zâmbi. Să știi că m am prins că nu vrei să mi dezvălui tot, dar nu i nimic, am să aflu singur.
– Bravo, Ken, știam eu că vei înțelege! Să știi că e mai bine să le descoperi singur. E mult mai bine.
– Am uitat să ți spun....
– Da...?
– Pozele.
– Sigur, le am observat.
– Nu am simțit că mi ar fi adresate, așa că nu m am uitat la ele.
– Foarte bine, dragul meu. Ai dreptate, nu îți erau adresate, dar oricum am să ți le arăt, îi spuse zâmbind.
– Cum consideri!
– Consider că așa este bine, să le vezi și tu, și profesoara îi dădu fotografiile.
– Mai târziu Alice, acum nu vreau să le văd.


Capitolul V
PÃDUREA FERMECATÃ

A
u mai trecut trei zile de la ultima discuție cu Alice. Lui Ken îi părea rău acum că nu studiase pozele, era convins că alte ocazii nu vor mai exista. Totuși, era mândru de el că și stăpânise curiozitatea. Cine știe, poate într o zi Alice va avea mai multă încredere în el. Însă o întrebare îl apăsa: de ce regele îi trimesese scrisoarea lui, dacă nu trebuia să afle tot? De fapt, acea scrisoare îi fusese adresată Alicei. De ce tocmai Alice era îndrumătoarea lui? Oare ce mai ascundea aceasta? Din câte știa el, zeii nu dăruiau nemurirea, decât cu un motiv întemeiat. Așa ar fi fost firesc să se întâmple și cu ea. Povestea cum că s a rătăcit, iar Ares i a dăruit nemurirea din milă era cam trasă de păr. Oare cât de prost îl credea? El știa istoria zeilor greci pe de rost. Cum putuseră zeii, sau oricine o fi fost, să i trimită un îndrumător care nu îi arăta că are încredere în el? Sau poate așa îi chinuiau pe toți cei ce aspirau la lumea de dincolo: „e mai bine să afli singur”. Posibil ca el să nu vrea să afle singur: toată viața lui a căutat răspunsuri, și acum, când cineva ar putea să i le ofere, îl îndemna să afle singur.
Dar dacă nici Alice nu știa chiar totul? Nu e imposibil, poate că nu știe chiar totul, pentru că cei de dincolo sunt foarte prudenți. Oricum, cunoștea mai mult ca el, doar locuia acolo. Chiar nu putea să i dea niște răspunsuri simple? Oare ce se întâmpla, de fapt, ce ascundeau atât de bine? Și de ce ascundeau, dacă se impunea ca el să afle „singur”?
Avea atâtea întrebări de pus… Dar cui? Cine i ar fi putut răspunde? Poate chiar asta este: cineva trebuia să i ofere aceste răspunsuri! Probabil asta trebuia să afle el: cine e persoana în măsură să i răspundă unor întrebări relativ simple. Nu înțelese nici măcar de ce el era acel ambasador al păcii sau a ce o fi. Nu mai era sigur de nimic. De multe ori se trezea și nu știa dacă a fost vis sau realitate, nu știa dacă toate acele lucruri se întâmplau cu adevărat sau erau doar închipuirea lui. În ultimul timp, se ciupise de multe ori, să vadă dacă trăiește cu adevărat în lumea celor vii, nu în cea a viselor. Se gândea adesea că o să se trezească și că Andora va fi lângă el și i va spune: „A fost doar un vis, iubitul meu”. Însă oare chiar și ar dori lucrul acesta? Nu era sigur nici măcar de asta… Oricum, Andora nu mai reprezenta viitorul și el era convins de asta. Uneori considera că poate e mai bine așa, poate că nu se meritaseră unul pe altul sau, pur și simplu, așa fusese predestinat.
Acum viața lui continua și aproape că i plăcea că trece prin evenimente de neconceput înainte. Nu vedea însă cum ar putea deveni liderul oamenilor în război, să i spunem, din moment ce nu era în stare să aibă grijă nici măcar de el? Cum va putea să convingă atâția oameni că treburile stau cum spune el? Dar oare era bine? El nu cunoștea nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Posibil ca cei de dincolo să aibă dreptate, că cei de aici greșeau. Ce vroiau ei de la cei de dincolo? De ce nu i lăsau să și vadă de ale lor? Oare oamenii chiar aveau putința de a conduce două lumi paralele? Și, până la urmă, de ce le ar fi condus ei, de ce erau mai presus de tot și de toate? Dacă oamenii doreau, în fond, puterea în scopul de a i manipula pe cei de dincolo? Dacă aceia nu erau tiranii de care vorbeau oamenii? Dacă tocmai oamenii erau tirani și făcuseră o înțelegere cu câțiva de dincolo să cucerească această lume? El cum mai putea avea încredere în ei, când habar nu avea ce ar trebui să facă sau de ce?!
Deoarece așa spunea Alice sau primarul sau poate acel rege din Regatul Soarelui sau al luminii, căci nu își mai amintea cum se numește, avea prea multe gânduri să și mai amintească și de numele unui banal regat?!
Cineva, dar în acest moment nu mai știa cine, îi indicase că deține o putere ce trebuia să o descopere și mai apoi să învețe s o folosească. De ce nu i învățau ei? Oricum, se tot pomenea despre apropierea acelui război fără arme. Dacă tot aveau nevoie de el, de ce nu l învățau? Ce așteptau de la el, să se trezească într o dimineață și să le știe pe toate?! „Nu este corect! Nu așa se face! Și, apoi, de unde să știu că războiul va fi unul fără arme?“, își continuă Ken șirul dilemelor.
Toți oamenii ăia care l cunoșteau mai bine decât se cunoștea el ar fi putut face ceva, măcar i ar fi putut da o dovadă de încredere. Ar fi putut să-i dezvăluie mai multe sau, dacă tot nu-i împărtășesc mai multe, să se fi justificat, să-i ofere un motiv plauzibil. De ce?
De ce atâta agitație, dacă el tot nu înțelegea nimic? Ce rost aveau toate astea și oare unde îl vor duce? De face el o greșeală, de nu se arată de partea cui trebuie? Până la urmă, are și el sânge de zeu… Bineînțeles, dacă cele ce i s-au împărtășit tainic se dovedeau adevărate…! Dacă Ares chiar îi e bunic de ce nu dădea nici un semn de viață?
Ar fi putut să i spună doar: „Bună, eu sunt bunicul tău, eu te am salvat de la moarte”. Măcar i ar fi putut da un sfat dacă e bine sau nu ce face, dacă el e de acord cu toate astea… până la urmă, era singura lui rudă în viață.
Dar dacă bunicul îi era un zeu, nemuritor, el era nemuritor sau nu? Ar fi fost normal să-i moștenească nemurirea. Ipoteza era destul de plauzibilă: nu suferise niciodată de nici o boală, doar de dragoste, dar de asta sufereau și zeii, era ceva normal. Nu contează că ești zeu sau altceva, toți avem în comun viața și dragostea, răutatea, dar și bunătatea, avariția și mila – lucruri perfect normale. Asta să însemne oare că, până la urmă, toți sunt oameni în sufletul lor? Doar Dumnezeu este mai presus de toți, însă chiar El e tulburat de anume sentimente: bunătatea, puterea de a ierta și mila. Nimeni nu poate să întruchipeze mai bine decât Dumnezeu toate aceste sentimente, toți ceilalți, fie ei zei, vrăjitori, personaje fantastice sau alte creaturi, nu pot deține toată această bunătate. Din contră, unii dintre zei sunt foarte răi și răzbunători, numai că, prin puterile cu care au fost înzestrați și prin nemurire, sunt ființe superioare. Până și zeii pot fi uciși într un fel sau altul și ei pot fi păcăliți sau mințiți. Dar cine a mai auzit că l poți păcăli sau ucide pe Dumnezeu?! Nimeni!
Concluzia simplă e că toți sunt oameni, într-o măsură mai mare ori mai mică. Cel puțin toți avem un trup, căruia viața i o dă un spirit trimis de Dumnezeu. Atunci chiar suntem toți egali – căci avem un spirit ce dăinuie atâta timp cât suntem în viață, deci suntem egali – avem aceleași drepturi, nu ar trebui să ne călcăm în picioare sau să ne simțim mai presus decât alții, regi de-am fi, regine, zei, vrăjitori etc.
Gânduri îl chinuiau pe profesorul nostru, care nu mai realiza ce este viața sau ce este binele. Nici măcar nu mai pricepea ce se întâmplă cu el, mii de sentimente îl copleșeau și îl chinuiau, toate se înghesuiau acum în mintea sa, fără să i dea un răspuns sau măcar să l aline puțin.
Ar fi mințit, dacă ar fi declarat că preocupările sale recente nu l incitau într o oarecare măsură; curiozitatea nu l lăsa să se dea bătut tocmai acum, când era oarecum aproape de adevăr. Însă nu putea spune că în unele momente nu ar fi renunțat cu plăcere la rolul lui. Și totuși, simțea că, într adevăr, ceva sau cineva depindea de el, numai că nu reușise să-și dea seama ce sau cine!
Dar acum credea mai mult ca oricând că se impune să l afle pe cel ce i ar putea oferi niște răspunsuri clare. Știa și simțea că cineva îl aștepta, dar cine? Și mai ales unde se afla? Măcar de i s ar zice unde să caute, poate atunci ar fi putut porni pe urmele celui ce i putea da măcar un singur răspuns mulțumitor. Atâta dorea, un răspuns, fără „e mai bine să afli singur”. Oare pretindea prea mult?
Poate doar Dumnezeu i ar fi putut răspunde! Cine știe ce surprize îi va rezerva viitorul…
Dar toate aceste gânduri se risipiră atunci când motanul cel gras mieună la ușa sa.
S a dezmeticit și și a dat seama că se afla în casa lui, în fotoliul pufos din camera de zi. Mieunatul strident îl trezi din visare, din preocupările ce l chinuiseră mai devreme.
Mai întâi s a dus și a umplut castronul cu lapte și de abia apoi, alene, s a îndreptat spre ușă. Deschise și, fără ca măcar să se uite la ceea ce i adusese „poștașul”, îi oferi laptele. Pisoiul mieună recunoscător, se vedea că îi era foame. Mâncă tot laptele și îi înmână profesorului scrisoarea. Pentru prima oară Ken îndrăzni să l mângâie pe pisoiul cel gras, ce nu protestă deloc, ba chiar părea că i face plăcere. Motanul își văzu de drumul său, că mai avea multe scrisori de împărțit.
Rămas din nou singur, nu avea nici un chef de a citi scrisoarea, așa că o aruncă într un colț al camerei, s a dus către patul cel mare și, în doar câteva minute, adormi.

*

A doua zi se anunța a fi o zi liniștită, destul de normală. Profesorul se trezi destul de greu, parcă nici cafeaua nu mai era așa de bună, chiar și întunericul ce dăinuia în acea zonă a satului parcă era mai fioros ca de obicei. Bezna densă contura chipurile unor stafii, în toate colțurile din casă, dând impresia că ar apărea o nălucă. Ken se simțea amețit, avea senzația că plutea într un spațiu pe care nu l recunoștea; nici măcar casa în care locuise opt ani nu mai era aceeași. Toate lucrurile din jurul său păreau să fi prins viață, dar nu o viață obișnuită, ci ceva morbid și sumbru. Pe tavan observa diverse forme, ca niște crengi de copaci ce se unduiau în vânt și mai apoi luau forma unor brațe ce se înnodau și se deznodau.
Liniștea din aceea dimineață era apăsătoare, se îmbina cu întunericul și cu lacul ce parcă amorțiseră.
Profesorului îi era din ce în ce mai greu să se dezmeticească, dar la un moment dat într un colț al încăperii observă scrisoarea nedesfăcută pe care o aruncase în ajun. O ridică și se hotărî să o citească. Plicul era de culoarea cerului curat, nu mai văzuse unul la fel, iar înăuntru se afla un bilețel micuț, pe care scria „Pădurea Fermecată”. Oare ce însemna asta? Poate că nici această epistolă nu i era adresată lui, ci era tot pentru Alice. Nu era semnată, iar cuvintele conținute erau destul de vagi. Ce însemna asta? Trebuia neapărat să se ducă la Alice și să i arate scrisoarea!...
Dar de ce să se ducă la ea? Nu l ar fi lămurit cu nimic, mai mult chiar, ar fi păstrat secretul pentru ea și i ar fi recomandat să stea „cuminte”, apreciind că a făcut foarte bine Ken că i a adus ei scrisoarea. Nu, asta nu se va mai repeta! Profesorul era hotărât să descopere de unul singur ce i cu pădurea fermecată. Unicul gând care îl măcina era că nu știa unde se găsea ori ce era acea pădure.
Chiar atunci îi străfulgeră prin minte: sigur, cum de nu se gândise la asta, pădurea era chiar aceea de la marginea satului. Alta el nu mai cunoștea și nici nu putea chestiona pe careva, pentru că Alice ar fi aflat imediat, deci și ar fi dat seama că pune ceva la cale. De data asta, Ken trebuia să facă totul discret, în așa fel, încât nimeni să nu bănuiască nimic. În timp ce se preocupa cum să facă pentru a ajunge în pădurea fermecată, pe celălalt fotoliu pufos din camera de zi apăru, ca prin vis, Tito. Profesorul se sperie îngrozitor și trase o înjurătură în timp ce musafirul se amuza pe seama reacției lui.
– Nu mai fă asta! De acord?
Piticul se răsturnase în fotoliu, râzând ca un nebun:
– Și să pierd toată distracția ce mi o oferi?
– Oricum, Tito, cine te a invitat? Cândva știai să bați la ușă… Ce s a întâmplat?
– Odată ce m ai invitat în casa ta, pot veni oricând; dacă nu mă invitai, nu puteam intra.
– Din câte mi amintesc, nu te am invitat, ai intrat singur!
Ken îl privi cu un oarecare dispreț. Piticul se făcu că nu-i observă căutătura ochilor și continuă vesel:
– Da, dar eu am știut că o să mă inviți, așa că intenția ta eu o consider o invitație.
– Bine, bine, n-am șanse s-o scot la capăt cu tine… Ce vrei?
– Am venit să ți dau un sfat!
– Spune, dar repede, că am treabă!
– Dacă mergi în Pădurea Fermecată, nu porni sub nici o formă fără Tlaloc.
– Și de unde să l iau eu pe zeul Aztec?!
– Este mai aproape decât crezi... Dar știi ceva, profesore? Mă uimești!
Ken simți cum tot sângele i se urcă la cap, apoi, pe un ton nervos, dădu glas nădufului:
– Asta mi a spus și Alice! De ce sunt eu cel ce vă uimește?
– Nu mă așteptam să știi cine este Tlaloc, sau cel puțin nu credeam că o să ți dai seama așa repede.
– Dar ce, voi chiar credeți că eu nu am nimic în cap, chiar așa uimesc pe toată lumea cu cunoștințele mele? Am studiat zei și mitologii câte fire de păr ai tu în cap. Nimeni nu ține cont de faptul că am studiat ani buni și posed niște cunoștințe? Dar... ia stai! De unde știi de Pădurea Fermecată? Asta înseamnă că a aflat și Alice?
Piticul rămase puțin pe gânduri, după care continuă:
– Stai încet, profesore, ești puțin nervos! Am să ți explic! Toate scrisorile trec mai întâi pe la comitetul piticilor poștași. Noi este obligatoriu să fim avizați de tot, pentru a nu se întâmpla vreo nenorocire. Ca să îți răspund mai departe, am să ți spun că Alice nu a aflat de scrisoare. O altă informație pe care ți o voi da este aceea că Tlaloc nu-i ființă umană.
– Ascultă, piticule, se răsti profesorul, mai nervos decât prima oară, voi nu ați auzit de intimitate?! În lumea mea, citirea scrisorilor altora se pedepsește cu închisoare. Voi chiar nu aveți nici o limită?
Acum chiar era enervat. Cine a mai auzit de citirea scrisorilor de către poștași?! Ãsta era un delict federal în lumea oamenilor „normali”. Dar oare mai era cineva normal? El, indiferent de aparențe, nu se mai considera așa.
Piticul resimți iritarea puternică, tonul imperios neplăcându i deloc.
– Ascultă mă, tinere, nu îmi vorbi mie așa! Eu încerc să ți dau o mână de ajutor, iar tu te porți.., nu și mai continuă ideea, bătu din palme și, așa cum era obiceiul, dispăru.
„Ce enervant e piticul acesta! Nici măcar nu mi a spus unde îl pot găsi pe Tlaloc”, gândi profesorul după ce oaspetele dispăru instantaneu.
Ken nu avea de gând să caute acul în carul cu fân. Decise că va pleca singur la drum. Dacă Tlaloc va dori s-l însoțească, treaba lui, să vină, îl aștepta. Cine era el să l caute? De ce toți erau așa secretoși? Nu puteau, pur și simplu, să i spună: „du te în locul cutare, unde îl vei găsi pe cutare!”?
Nu, nu ar fi putut face asta, că cine știe ce se putea întâmpla, dacă i ar fi spus – cine știe?, poate l ar fi găsit. Dar dacă ei nu i oferă detalii, nu-i nimic, nici el nu le va mai împărtăși nimic. Unde scrie că el e obligat să fie sincer, iar ei nu? Se săturase de toate astea, așa că va mer-ge cu sau fără zeul aztec în Pădurea Fermecată. Nu conta nici măcar dacă era pregătită pentru o capcană ori nu: cineva îi scrisese și îl aștepta acolo, așa că se va duce. Va porni singur. Nu avea cum fi așa de dificil s-o ia singur la drum, fiind încredințat că cineva se afla acolo pentru el, îl aștepta.
Ca în fiecare dimineață, cucul anunță ora 7, ora la care profesorul trebuia să se îndrepte spre școală. Privi pe geam întunericul ce domnea afară, simți cum i se face frig și cum broboane reci de sudoare îi curg pe frunte.
Nu voia să plece la muncă, dorea să se ducă în Pădurea Fermecată. Dar nu înainte de a se întinde puțin, căci un rău neștiut îi cuprinse întreg corpul. Până să ajungă la fotoliu, leșină și căzu ca trăsnit pe covorul cel roșu.

„Vino, iubitul meu, vino”, și, în depărtare, Ken o observă pe Andora. „Vino, nu ți fie frică!”
„Andora?”
„Da iubitul meu, eu sunt, vino!”
„Dar unde sunt? Cum am ajuns aici?”
„Privește, dragul meu!”, și Andora întinse mâna spre o fetiță. „Privește o, e fata ta!”
„Fata mea? Dar cum? Nici măcar nu te am atins, nu poate fi a mea!”
„Ba da, este a ta!”, accentuă Andora supărată. „Este a ta și numai a ta. Doar nu crezi că te mint, nu i așa, dragul meu?”
Profesorul tăcu nu mai avea cuvinte, nu mai știa ce să creadă. O privea îndelung pe fetița blondă. Nu o vedea bine, pentru că era cu spatele. Încercă să o determine să se întoarcă, dar fu imposibil. Parcă paralizase, nu mai putea să miște nici măcar un deget, se simțea atât de greu și atât de rău... Din nou simți că broboanele reci îi șiroiesc pe frunte, capul îi era greu, totul se învârtea cu el. Oare ce se întâmpla?
„Vino!”, se auzea din depărtare vocea suavă a Andorei.
„Nu, nu vin, nu vin”, se împotrivea Ken. „Pleacă, ești doar o nălucă, pleacă!”.

– Pleacă, pleacă!
Profesorul se dezmetici: fusese doar un vis, un coșmar, atâta!
Oare și scrisoarea se includea în coșmar? Privi în jur și, văzând plicul albastru, și a dat seama că scrisoarea era reală, așadar trebuia să se pregătească de călătorie.
Își aduse aminte de transpirația rece ce o simțise, se pipăi ușor pe frunte și constată că era bine. Nu se simțea rău, iar capul nu i mai era greu, ba chiar și amețeala dispăruse. Ce s-o fi întâmplat cu el? O fi fost totul doar în mintea lui? Nu înțelegea nimic, visul, starea ciudată, nimic...
Hotărî să nu se ducă în acea zi la școală; nici nu se simțea prea bine, nici nu avea chef de copii. Dar, mai cu seamă, nu dorea să dea ochii cu Alice, care ar fi bănuit ceva. Mai bine ar rămâne acasă și s ar gândi cum să dispară din sat fără a fi observat.
Pentru a ajunge la pădure, avea de traversat partea luminoasă a satului. De ar face asta, măcar un suflet tot l ar vedea… De ar aștepta lăsarea serii, cu siguranță cineva i-ar da planul peste cap… Se aștepta ca vreun coleg să vină la el, ca să vadă ce s-a întâmplat cu el, nestându-i în fire să meargă la lucru, poate chiar Alice l-ar fi vizitat, iar el nu își permitea una ca asta… Ce era de făcut? În vreme ce scormonea în minte după vreo cale prielnică „evadării” din sat fără a fi observat, Tito se instală din nou în fotoliul lui,
– Văd că te frămânți, tinere, spuse musafirul zâmbind și speriindu l pe profesor de moarte.
Inima lui Ken se făcu cât un purice, apoi îl privi țintă și observă ironic:
– De nu mă omori tu mai întâi… Ce mai e?
– Dacă te porți urât, nu o să ți spun cum să ajungi în pădure fără să fii văzut.
Bărbatul încercă să și schimbe vocea. Nu dorea ca piticul să dispară iar, fără să i dezvăluie ceea ce l interesa.
– Bine, bine, am să te ascult!… Spune!
– E foarte simplu! În spatele casei tale se află un lac. Traversează lacul și vei ajunge acolo! Simplu, nu?
– Ești sigur, Tito? Este adevărat ce mi spui?
– Nu numai că este adevărat dar va trebui să te grăbești. Alice se îndreaptă deja spre tine; a aflat, nu știu de unde.
– Cu ce să mă deplasez, Tito?
– Cu barca, bineînțeles.
– Dar eu nu am barcă!
– Þi am dăruit eu una, acum ai. Ar fi bine să te grăbești.
Lui Ken îi venea să l sărute pe pitic, dar altă întrebare îi năvăli în minte:
– Dar Tlaloc? Unde îl găsesc?
– Te va aștepta acolo. Nu îți fie teamă, va fi totul bine, și oaspetele mititel dispăru din nou.
– Atunci ar trebui să mă grăbesc, ca să nu mă prindă Alice, gândi cu voce tare.
Se repezi spre ușă, apucând în drum un felinar. Aprinse felinarul și se îndreptă spre lacul pe care cu câteva zile în urmă îl văzuse ca pe ceva mirific. Acum îi părea unul ca toate celelalte, comun, banal.
Așa cum precizase Tito, o barcă îl aștepta pe mal. Nu stătu pe gânduri, se aruncă drept în ea. În depărtare auzea pași, care păreau să se îndrepte spre el. Cu certitudine era Alice. Cuprins de spaimă că l ar putea surprinde, Ken prinse vâslele și începu să vâslească cu toată puterea lui. Nu avea de gând să se lase prins.
Vroia să facă și el ceva o dată singur, fără sfaturile Alicei și fără îndrumarea ei. Trebuia să realizeze ceva pe cont propriu. Nu era un copil de mult, putea să ia și singur unele decizii. Și apoi, hotărârea îi aparținea, el primise scrisoarea și era sigur că îi era adresată lui, nu ca epistola anterioară. Dacă el fusese destinatarul scrisorii, tot el primise și invitația, așa că putea să decidă singur dacă să ia parte la „petrecere” ori ba. Era viața lui, putea face ce vrea cu ea. De neconceput ca Alice să i comande mereu ce să facă și ce nu. Doar nu era stăpâna lui, era doar îndrumătorul lui!… Datoria ei era aceea de a-i spune ce e dincolo și de a-i oferi sfaturi, atât… Ea nu avea dreptul să se amestece în viața lui. Mai cu seamă că, în opinia lui Ken, nici nu și făcea datoria ca lumea: nu i relatase nimic interesant până acum.

*

Profesorul ajunsese destul de departe de casă. Nu avea habar pe unde s o ia, știa doar că trebuie să traverseze lacul. Undeva în depărtare se zărea o luminiță; probabil că urma să iasă din zona întunecată. Sentimentul că în curând va vedea lumina zilei îl făcu să tresară de bucurie Bezna în care stătuse îi întunecase și mintea și sufletul.
Vâslea îndârjit. Încă se temea că Alice ar putea fi pe urmele lui. În sfârșit, ajunse pe partea însorită a lacului. Soarele părea a se grăbi să i mângâie fața zgribulită de frig, îl îmbia și l răsfăța jucându se în părul său, dezmierdându l drăgăstos. Era așa de vrăjit de mângâierea soarelui, că mai-mai uitase încotro se duce, aproape adormit în brațele soarelui. Își mai ridică o dată capul din barcă, dar chiar atunci sări ca ars. Pădurea se vedea de acolo, din locul unde era, putea zări pădurea, era chiar acolo. Bucuria îi pătrunse în suflet, dar și teama, pentru că habar nu avea ce se putea afla în acea pădure blestemată, cum îi spuneau sătenii. Auzise multe povești despre ea, oamenii aveau multe versiuni despre ceea ce se întâmpla și ce se afla acolo. Unii spuneau că e locul unde se ascund cei nelegiuiți, și cei de pe un tărâm, și de pe celălalt. Alții susțineau că e plin de creaturi magice, și rele și bune, zâne și zmei, balauri cu șapte capete și multe altele. Nimeni nu îndrăznise să calce pe acolo, toți erau speriați de poveștile pe care le auzeau.
Profesorul se apropia din ce în ce mai mult de aceea pădure și emoțiile sale oscilau între teamă și fericire. Dar parcă sentimentul de fericire îl învingea pe cel de teamă. Singura lui grijă era legată Tlaloc: oare se afla acolo? Oare îi va ieși în întâmpinare? S ar fi simțit mult mai bine, dacă ar fi știut că Tlaloc îl așteaptă. Oricum, nu conta; important era că el însuși se apropia de pădure, iar asta pentru că așa vrusese, nu pentru că îi impusese nimeni acest lucru.
Barca lui era din ce în ce mai aproape de mal, la doar câțiva pași distanță de țărm se afla pădurea, acea pădure în care el trebuia să ajungă. Simțea cum sângele îi clocotea, trecea prin mii și mii de emoții, nici el nu știa ce fel de trăiri erau.
Trăia din plin senzația de a fi liber: nu mai era Alice pe urmele lui să i indice cum ori ce să facă sau să nu facă. Și nici sătenii, care, deși nu i spusese nimeni, era încredințat că îi urmăreau fiecare pas. Acum era cu adevărat liber, avea șansa de a face orice îi trecea prin cap.
Știa că atunci când se va întoarce în sat Alice îl va muștrului bine de tot, însă nu i păsa: aceasta era clipa lui, momentul în care putea să dovedească că poate și singur, că e bărbat și, mai ales, că știe ce face.
Dar oare chiar știa ce face? Poate greșea, poate că cine îl invitase îi vroia răul, poate că l chemase cu un scop ascuns acolo, acela de a l elimina, de a termina cu el odată pentru totdeauna. „Nu, nu din nou aceste gânduri! Asta este, tu ai vrut o, nu da înapoi ca un laș!”, se încurajă profesorul. „Ce o fi o fi! Într-un final, toți murim, muritori sau nu. Trebuie să dai dovadă de curaj, asta este, tu ai vrut!”.
Barca a ajuns la mal, spre uimirea profesorului. Avusese impresia că mai are ceva de vâslit, dar gata, se terminase, acum se impune să meargă înainte; ajunsese până acolo, nu putea da înapoi. Aventura începea!
S a dat jos din barca pe care i o dăruise Tito. A ajuns la marginea pădurii, mai avea de făcut doar câțiva pași.
Chiar în momentul în care se pregătea să intre în pădure, văzu un tigru mare îndreptându-se spre el. Vru să fugă, dar picioarele nu i răspundeau. Frica puse stăpânire pe el; nu putea mișca, nici un mușchi nu i mai răspundea, nici nu mai putea gândi. Gata, îi venise sfârșitul! Aruncă încă o privire către tigru și i se păru că vede pe chipul acestuia un zâmbet, dar era imposibil, tigrii nu zâmbesc. Totuși, poate că surâdea: probabil nu mâncase de mult timp, iar el era cina.
– Vrei să te liniștești, profesore?, se auzi o voce groasă, pe care Ken nu o putu repera. Nu am să te mănânc, poți deschide ochii, nu te mai purta ca un laș!
Își ridică privirea speriată; era convins că tigrul vorbise. Dar cum să vorbească?! Bărbatul îl privi pe tigru, și din nou observă pe fața lui un zâmbet. De data aceasta nu i se mai părea, felina chiar surâdea. Acum avea certitudinea că nu îi va face rău. Aparent, se mai liniștise, dar încă nu se putea mișca, mușchii lui încă nu i răspundeau. Vocea groasă a tigrului se auzi din nou:
– Hai, profesore, revino ți! Nu îmi este foame, tocmai am mâncat un trecător – râse zgomotos.
– Aaaaaa, reuși să scoată profesorul, care nu înțelesese gluma tigrului.
– Serios, sunt sătul. Dacă nu găsim nimic pe drum, posibil să te mănânc și pe tine.
Ken amuți pentru un timp. Era uimit. Un tigru care vorbea!... Cum asta?! Oare ce mai avea să vadă, pisici care… croșetează? Parcă trezit de gânduri, își dădu seama că tigrul spusese ceva despre un drum.
– Pe drum?, întrebă neconvins, încă cu senzația că ar fi din piatră.
– Da, profesore! Știu, nu am făcut cunoștință. Eu sunt Tlaloc, zeul -tigru. Îmi pare bine că te întâlnesc în sfârșit, cu toate că noi ne am mai întâlnit!, hohoti din nou.
Dintr odată, Ken își reveni. Citise mult despre zeii lumii, dar în nici o carte nu era scris că Tlaloc ar fi un zeu-tigru. Era să moară de spaimă din cauza lui… De abia acum începea să și revină din amorțeala ce îi cuprinsese trupul. Era incredibil, nu i venea a crede că trecuse printr o spaimă așa grozavă. Se speriase de un tigru… cum avea să facă față parcurgerii Pădurii Fermecate? Era de-a dreptul jenat de purtarea lui deloc bărbătească.
– Îmi pare rău!
– Pentru ce?
– Pentru purtarea mea. Trebuia să fiu puțin mai tare, dar m ai speriat de moarte și acum mă simt rușinat.
– Nu ai de ce. Chiar și Zeus s a speriat când m a văzut prima oară, încercă tigrul să l liniștească. Și apoi, dacă nu te ai fi speriat, m aș fi simțit eu prost!...
– Da, cred, nu ai mai fi avut de cine râde, se exprimă Ken dezamăgit.
– Nu, profesore, nu are nici o legătură… Dacă nu aș inspira frică, cum crezi că am putea trece prin pădure? Măcar să se sperie de mine… Nu spun că nu vor fi și creaturi ce nu se vor speria. Dar în acest caz, de nu ne vom înțelege cu vorbe bune, vom lupta.
– Eu nu cred că voi fi în stare să lupt. Þi se pare că sunt un luptător?
– Vei fi, toți avem spirit de luptători în noi. Îți faci prea multe griji, profesore! În adâncul tău ești altceva; tu nu te vezi decât la suprafață, dar acest hop de acum îți va dărui câteva surprize. Am să încerc să ți arăt câteva lucruri ce zac neștiute în tine și care nu vor ieși la suprafață, dacă nu vei fi ajutat.
– Aleluia!, se entuziasmă profesorul. În sfârșit cineva care își dă seama că am nevoie de ajutor. Mă săturasem să tot aud „descoperă singur”.
– Alice e o persoană minunată, profesore, dar ea e cam prudentă, poate mult prea prudentă. Din capul locului am declarat că trebuie să fii ajutat, însă ea nu a fost de acord. A susținut întotdeauna că mai devreme sau mai târziu vei descoperi singur puterea din tine. Însă eu vreau ca aceasta să se întâmple mai devreme, pentru că avem nevoie de tine și mai ales de ceea ce e în tine.
– Dar ce e în mine?!
– Vei descoperi curând. Te voi duce la cineva care îți va spune ce se ascunde în interiorul tău. Acela îți va destăinui un secret pe care nici un suflet nu l cunoaște.
„Câte secrete!”, gândi Ken. „Ce nebunie…”. Parcă îl aruncau de acolo-colo. Se părea că nimeni nu vroia să și asume riscul de a l învăța ceva.
– Cine este acea persoană? Cine m a chemat aici? Și unde mergem?
– Încet, profesore, prea multe întrebări deodată! Am să te lămuresc. Eu te am chemat aici, la cererea Marelui Zeu Șarpe – Tenayuca. Și, ca să ți răspund la o altă întrebare, el este cel la care vom merge. Casa lui se află într un lac numit „Lacul Morții”. Acolo trebuie să ajungem, pe fundul acelui lac.
– Și cum vom ajunge acolo?
– Ãsta este rolul meu în această poveste, să te duc acolo.
– Te rog, spune mi că Tenayuca nu este un șarpe mare!, și profesorul păli numai la acest gând.
– Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar este, preciză tigrul râzând. Dar, dacă te face să te simți mai bine, adaug că are chip de om. Și, cel mai important lucru, mi a promis că va mânca înainte să ajungem la el. Cei doi se priviră unul pe altul și pufniră în râs. Nu mai fi speriat, dragul meu, nu suntem niște criminali! Ãsta este chipul nostru, cum acela este chipul tău. Nu te am chemat aici să te ucidem, ci să-ți oferim ajutor. Știu că Alice te-a avertizat să nu ai încredere în nimeni… Dacă intenționam să ți facem rău, îți făceam demult. Nu suntem niște persoane rele, din contră, vrem să ajutăm aceste două lumi.
– Dar, din câte știu eu, zeul-șarpe nu este unul chiar bun…
– Mă faci să râd, profesore. Tenayuca este cel mai bun zeu din câți au fost pe acest pământ. Știu că anumite istorii l au înjosit, dar cred că povestitorii au făcut asta din teamă. Cine a mai văzut un șarpe bun?! Nu șarpele a ademenit o pe Eva?! Nu, profesore, Lucifer a făcut asta, e drept că cu chip de șarpe, dar putea la fel de bine să aibă chip de iepure…
Nu intrăm acum în legea firii, precizând că șarpele mănâncă oameni sau îi mușcă sau mai știu eu ce, și tigrii fac același lucru… dar noi nu trăim în lumea pe care o cunoști tu. Suntem animale, însă de multe ori mult mai echilibrate decât oamenii. Noi suntem, de fapt, niște animale evoluate, spirite pe umerii cărora, într un fel, stă soarta lumii. Animalele din lumea ta sunt ființe neevoluate, așa le a lăsat Creatorul, asta este legea naturii.
– Am înțeles, știu care este diferența dintre tine și un alt tigru, am înțeles, dinainte să te cunosc, că oamenii și ființele ce trăiesc în lumea mea sunt diferiți de cele din lumea ta.
– Profesore, tu nu faci parte din acea lume, și trebuie să înțelegi asta! Ești ruda unui zeu și a unei piticuțe. Nu știai?! Chiar crezi că ești om?!
Răspunsul dat printr-o interogație mai mult îl zăpăci pe Ken.
– Atunci ce sunt?
– Ești o ființă superioară. Însă încă nu ți ai descoperit această latură. Nu i nimic ne vom ocupa de acest lucru!
– Sper, Tlaloc, sper!
– Hai, prietene, destul cu vorbăria! Ar fi cazul s-o luăm la mers, căci în curând se va întuneca, iar pădurea este periculoasă în beznă. Trebuie să ajungem la nimfa Altheia înainte de lăsarea întunericului, altfel cine știe?
– Atunci, să ne luăm picioarele în spinare!
– Hai, profesore, să mergem!
Ken secondat de tigru porniră spre Pădurea Fermecată unul lângă celălalt, ca doi prieteni vechi. Felina pășea înaintea lui, deschizând calea. După doar câțiva pași, sosiră la destinație.
Pădurea parcă se închise în urma lor, nemailăsând să pătrundă nici un zvon din ce se găsea dincolo de lizieră. Nu era defel așa cum părea din exterior, adică foarte întunecată, cum își imaginase profesorul.
Soarele se răsfăța printre copacii foarte mari, veverițele săreau fericite din pom în pom, câteva păsărele se întreceau în triluri care mai de care mai minunate.
În scorburile arborilor se puteau observa culcușurile minizânelor sau al zânele de copaci, cum li se mai spunea. Zânele erau de diferite culori, la fel ca licuricii, și se învârteau în jurul trunchiurilor într un joc amețitor.
Arborii erau neobișnuiți: mult mai înalți, iar crengile lor se confundau cu brațele unui uriaș, foarte groase și foarte puternice. Frunzele le erau viu colorate, coroanele păreau țesute cu mii de nuanțe și în fiecare se afla câte un cuib al vreunei păsării. Chiar și iarba avea mai multe culori, ca un covor imens și moale pictat de Polygnotos din Thasos. Cerul de aici părea mai limpede și norii parcă se jucau pe imensitatea cerului. Prin mijlocul pădurii trecea un râu, deloc adânc, de aceeași culoare ca și cerul, un albastru curat și senin. În apele lui se puteau observa mii de peștișori în mii de culori. Pe maluri stăteau nemișcați, și pe o parte și pe cealaltă a râului, mii de licurici roșii. Ken deja își proiecta în minte imaginea râului pe timp de noapte – una de poveste, ceva ce nu și putea imagina ochiul uman fără să leșine de plăcere.
Mergând mai departe, Ken observă niște animăluțe mici, cu patru lăbuțe, ce pășeau doar pe două. Semănau cu urșii koala, dar erau mult mai mici și mai simpatici. Descoperea în pădure tot felul de animăluțe, unele ca niște pisoiași de diferite culori, pe a căror fețișoare se puteau observa bărbițe și lăbuțe altfel colorate, încât păreau încălțate. Locuiau acolo mii și mii de creaturi minuscule ciudate, dar profesorului i se păreau mai degrabă comice, unele chiar frumoase, cu toate că realitatea era alta.
Cei doi pășeau de a lungul râului, fără să și vorbească. Tlaloc era foarte atent la orice mișcare, urmărea îndelung ființele ce le ieșeau în cale, de parcă toate acele ființe ar fi complotat împotriva lor. În schimb, profesorul se arăta foarte încântat de ceea ce vedea în jurul său, părându i se că trăiește într o poveste.
Toate acele ființe, toate acele lucruri erau atât de minunate pentru profesorul nostru, încât i se părea de a dreptul stupidă ideea c-ar fi posibil să i pândească vreun pericol.
Călătorii noștri mergeau de a lungul râului, afundându se din ce în ce mai mult în pădure. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, pădurea devenea mai deasă și mai întunecoasă. O ceață ușoară cobora. Viețuitoarele se retrăgeau pe la culcușurile lor, chiar și peștii colorați locuitori ai râului se ascunseseră, nici licuricii ce luminau râul pe timp de zi nu mai păreau dornici să stea pe acolo. Vântul nu mai bătea, iar pomii tăceau, ca adormiți.
Ken simțea aerul rece ce cuprindea întreaga pădure, ceața devenea mai deasă și mai deasă, întunericul tot mai dens. De acum avea impresia că pădurea întreagă murise: nu persista în aer nici un zvon, el putea să și audă inima cum bate. Din când în când câte un vreasc trosnind sub picioarele lor tulbura nemișcarea. Era cu totul altă lume, odată cu venirea nopții. Un univers total diferit de primul, mai rece și mai dur. La un moment dat, tigrul se opri și se întoarse spre tovarășul de drum:
– Am avut noroc profesore, aproape am ajuns. Acum o să ieșim din pădure, vom ajunge într un luminiș. Acolo locuiește Altheia. Să faci liniște, nici acolo nu suntem în siguranță!
Ken nu scoase un cuvânt, frica și neliniștea puseseră din nou stăpânire pe el. Oricât încerca să se stăpânească, agitația nu i dădea pace.
După încă câțiva pași, au ieșit din pădure și au ajuns într o poiană pe care pădurea o înconjura în formă de cerc. În mijlocul ei se afla o căsuță din lemn, nu prea măreață, dar evident era îngrijită. Tigrul privi cu atenție în jur, după care bătu la ușă. Se deschise, dar nu apăru nimeni în prag. Profesorul rămăsese mut, ca mai deunăzi, dar însoțitorul său îl luă de mână și, mai mult bruscat, îl împinse în casă.
– Nu ne permitem să amorțim, trebuie să ne mișcăm, pericolul ne pândește! îi spuse grav.
În fața lor apăru o femeie tare frumoasă, înaltă și zveltă, cu părul negru ca noaptea, ochii mari, verzi de culoarea smaraldului, cu buzele roșii și suave. Era acoperită doar de o blană de urs. Lui Ken i se păru cea mai minunată ființă pe care o văzuse în viața lui, trăia cu impresia că e ceva incredibil, ca un vis. Tigrul se aplecă pe labele din față înaintea nimfei, în semn de respect. La rândul său, profesorul făcu o plecăciune. Apoi tigrul se învălui în ceață și, când aceasta dispăru, în locul animalului feroce apăru un tânăr dârz, brunet și el, cu niște ochi ca de foc, înalt cât un brad, mândru.
Profesorul scoase un sunet de uimire. Cei doi se uitară unul la celălalt și își zâmbiră. Ken se simțea păcălit, Tlaloc îl prostise.
– Iartă mă, profesore, nu puteam să ți spun mai înainte!
– Și de ce anume? Ce, îți era frică?
– Nu trebuie să te superi....
– Sigur că nu trebuie să mă supăr, de ce să mă supăr, chiar am început să mă distrez, răbufni pe un ton ironic. Ce s a întâmplat până la urmă? Doar te preschimbi în ce vrei tu, mi se pare ceva normal, mai ales că eu nu știam nimic… Mai ai să mi spui că Tenayuca este, de fapt, un pisoi simpatic, sau că femeia de lângă tine este cine știe ce!
– Stai calm, profesore! Lasă mă să ți o prezint pe sora mea, Altheia. Ea este o nimfă și nu are puterea de a și schimba înfățișarea. Îmi pare rău că nu ți am spus mai devreme, dar eu sunt un zeu multimalus. Ceea ce înseamnă că mă pot preschimba în orice animal doresc. Sunt doar trei zei care mai dețin această putere. Ceilalți doi sunt Ares, bunicul tău, și Șu. Acesta din urmă a dispărut cu vreo sută de ani în urmă și de atunci nu se mai știe nimic de el.
– Puțin îmi pasă, zise profesorul mohorât.
– Cred că sunteți obosiți, interveni nimfa. Probabil că vă e foame, lăsa ți mă să vă pun ceva de mâncare și, după aceea, poate amândoi veți vedea viața cu alți ochi.

*

„Andora, ce vrei să faci?”, țipă profesorul înspăimântat.
„Să o omor, iubitule”, și umbra femeii pe care o iubise ridică mâna spre o copilă cu părul bălai.
„Nu, Andora! De ce faci asta?”
„Pentru că m am săturat, am crescut o singură de când m ai părăsit.”
„Nu eu te am părăsit pe tine, Andora! Ce, ai înnebunit?”
Profesorul încercă s o prindă de mână pe Andora, dar prea târziu: crima fusese săvârșită. Acum vedea doar sângele ce curgea de a lungul râului din pădurea fermecată. Multe femei îndoliate îngenuncheaseră și se rugau. Andora era într un colț, nu i putea vedea chipul, dar știa că ea este. Femeia se ridică și se îndreptă spre el.
„De ce ai făcut o, Ken, de ce?”
„Ce am făcut, Andora?”
„Ai ucis o, doar pentru că nu ai putut s o oprești!”
„Dar nu eu am ucis o, ci tu.”
„Era o parte din tine. De ce Ken, de ce?”
Ken deschise ochii brusc. Spre uimirea lui, se trezi în casa nimfei. Alt coșmar… Oare ce o mai însemna și asta? Posibil ca Andora să încerce să i spună ceva, dar ce? Nu putea fi faptul că avea un copil cu ea, ar fi fost imposibil, pentru că ei nu se iubiseră niciodată. De ce avea acest vis așa de violent? Ce se întâmpla?
Privind pe fereastră, observă că încă nu se luminase. În încăperea mare ardea o făclie. Casa nu avea decât o încăpere, dormitorul fiind delimitat de cealaltă parte a camerei de niște trepte. Jos era camera de zi și undeva, într un colț, se afla o plită ce ținea loc de bucătărie.
Ken se dădu jos din pat; se simțea rău după coșmar. Se uită atent în jur. Tlaloc dormea în camera de zi, pe un divan, și sforăia ca un urs. Altheia nu era niciunde, probabil că se culcase în altă parte. Dar, deodată, auzi un zgomot ușor venind de afară. Știa că întunericul putea aduce mult rău în acea pădure, dar curiozitatea nu și-o putea stăpâni în nici un fel. Își făcu mult curaj și ieși afară .
O zări pe Altheia ce căra două găleți cu lapte, îi sări în ajutor, luând i povara. Ea îi indică unde să le pună, apoi se trânti în iarba multicoloră. Profesorul se așeză lângă ea:
– Știam că noaptea trezește monștri, spuse.
– Așa și este, răspunse simplu frumoasa nimfă. Dar tu de ce ai ieșit din casă?
– Pentru că am auzit un zgomot. Tu cum de ai ieșit? Nu îți e teamă?
– Ba da, îmi e, dar, dacă vreau să am ce mânca, trebuie să plec noaptea.
– De ce?, se interesă plin de ironie. Ziua nu mai e mâncare?
– Știu că te distrează, dar este chiar așa cum ai spus. De fapt, ziua nu pot prinde mâncarea.
– Cum s o prinzi?!, lăsă să-i scape uimirea.
– Vezi tu, de frică, toate animale noaptea dorm într un somn adânc. Atunci mă duc și iau lapte de la capra milenară, mai tai câte un iepuraș sau o căprioară. Ziua nu le pot prinde, sunt foarte iuți.
– Dar ce anume vă sperie atât de tare?
Altheia îl privi într un fel anume. „Probabil că mă crede cam prost”, gândi Ken.
– Noaptea ies din cuibul lor cele mai ciudate creaturi întâlnite de cineva, dar cele mai rele dintre toate sunt monstrul Eneu și supușii săi, monștrii galla.
Eneu e un uriaș cu trei capete de șarpe, iar galla arată ca niște bărbați solizi cu cap de bivol și sunt foarte puternici. Aceștia sunt adepții lui Skelettro, cel mai rău vrăjitor din câți au existat. Ei sunt dușmani de moarte ai tuturor, nimeni nu se poate lupta cu ei. Mai ales cu Eneu, el este cu adevărat puternic; este fiul lui Skelettro și al unei calfe, cele care au puteri extraordinare. El a moștenit o pe mama sa, dar și Skelettro l a învățat câte ceva.
– Ce sunt calfele?
– Calfele sunt niște vipere cu chip de om. Nu sunt prea prietenoase. Simți asta?
– Ce anume?. M, mai bine m aș duce să vă pregătesc ceva de mâncare. După masă trebuie să plecați, aveți multe de înfruntat.
Altheia îl părăsi, lăsându l singur. Acesta se întinse în locul ei, pe iarba multicoloră. Într adevăr, se simțea adierea călduță a vântului, ceața se ridica ușor, iar natura cu totul se trezea la viață după o noapte în care parcă murise. Învia și asta îl mulțumea. Deja se luminase și cerul se limpezise, copacii își întindeau crengile amorțite, iar pe râu se puteau observa, din nou, licuricii roșii.
Bucuria profesorului nu dură mult, căci vocea lui Tlaloc se auzi chemându-l la masă. Se despărți cu greu de miraculoasa înviere a naturii și se îndreptă spre casă, pentru a servi din hrana nimfei.
Cei doi bărbați se așezară la măsuța rotundă, fără să se privească unul pe celălalt. Profesorul era încă supărat pe Tlaloc, fiindcă nu i spusese de puterile miraculoase pe care le deținea. Aceasta însă nu era afectat, îl amuza situația, dar nici el nu încerca să converseze cu Ken.
După un timp apăru Altheia, cu o groază de bunătăți. Fata începu să înșire pe masa mică lapte, brânză și friptură de iepure și, ca și cum nu ar fi fost suficient, aduse o ulcică mare, plină cu cafea. Musafirul era de a dreptul încântat: acea făptură mirifică îi făcuse până și cafeaua, pe care el o bea cu atâta plăcere. Acum Altheia i se părea perfecțiunea întruchipată. După ce că era atât de frumoasă, știa să gătească ca o adevărată bucătăreasă. Profesorului îi trecu prin cap că nu ar mai vrea să plece de acolo, deoarece i ar fi plăcut să rămână alături de Altheia toată viața. Cu o asemenea ființă lângă el, ce și ar mai fi putut dori? Dar chiar când visa la viața sa perfectă cu ochii deschiși, Tlaloc îl trezi, punându i ușor mâna pe umăr:
– Hai, profesore, trebuie să mergem, trebuie să ajungem la Lacul Morții înainte de apus!
– Da, știu, mormăi Ken.
Inima i se făcu cât un purice la gândul că va trebui să plece de lângă frumoasa nimfă. Măcar de ar fi sărutat o sau ar fi îmbrățișat o… Ar fi vrut să i spună atâtea, dar îi lipsea curajul. Se simțea cu adevărat descumpănit: i ar fi plăcut atât de mult ca nimfa să meargă cu ei, dar nu i putea cere să se azvârle într un asemenea pericol. Nu era corect față de ea să i pretindă asta. Timpul despărțirii se apropia nemilos. Tlaloc se transformase la loc în tigru și era gata de drum. Chiar în momentul în care ieșeau pe ușă, se auzi vocea suavă a Altheei:
– Merg cu voi un timp!
Ken făcu niște ochi cât cepele. Parcă visele sale se transformau în realitate.
– Unde mergi, surioară?, se interesă uimit tigrul.
– Mă întorc la preotesele lui Apollo.
– Ești o preoteasă a lui Apollo?, întrebă profesorul mirat.
– Nu, nu sunt!
– A foarte bine, mă cam speriasem.
– De ce, profesore?
Bărbatul roși și se fâstâci tot, dar cu ultimul gram de curaj pe care l mai avea încercă să îndrepte situația:
– Ar fi fost păcat ca o fată atât de frumoasă să rămână nemăritată, acesta era motivul.
– Dar sunt deja măritată, profesore, și-i zâmbi ca și cum i-ar fi înțeles intențiile.
– O!!!, exclamă dezamăgit.
– Da, profesore, draga mea surioară s a gândit să i trădeze pe azteci și s a măritat cu un zeu grec. Dar asta este dragostea, ce să i faci!… Altheia este soția secretă a lui Apollo. El o ține aici în pădure și o mai pune din când în când să aibă grijă de protestele lui, iar ea acceptă toate astea ca un cățeluș.
– Nu este adevărat!, strigă nimfa cât o ținu gura. Habar nu ai ce spui! Apollo mă iubește și mă respectă!
– Da, la fel cum te iubește un câine turbat. Vezi tu, profesore, nu e în stare să accepte că soțul ei doar o folosește.
– Nu e adevărat!, țipă mai disperată.
– Ba este, și o știi și tu. Apollo e un ticălos căruia nu i pasă decât de el, niciodată nu i a păsat de altcineva în afară de propria persoană. Nu plânge, Altheia, nu ai nici un motiv, tu ai acceptat asta!… Nu înțeleg de ce nu l părăsești… Din câte știu eu, s ar putea să fie deja mort.
– Taci! Taci!, strigă fata printre lacrimi. Taci, Tlaloc, dacă nu, îți jur că am să plec singură!
– Am să tac… Am uitat ce greu le e unora să suporte adevărul.
Liniște se lăsă apăsătoare între cei trei. Altheia încă mai plângea, iar tigrul pășea înainte, fără ca măcar să i arunce vreo privire. Profesorului îi era milă de fată, dar nu putea face nimic ca s o împace după ce i spusese Tlaloc. Mergeau înainte de a lungul râului, fără să se privească sau să și vorbească, doar animalele din jurul lor mai scoteau, din când în când, câte un zgomot.
Călătoriră prin pădure aproape o jumătate de zi. La un moment dat, cei trei au ajuns la o răscruce cu trei drumuri:
– Eu va trebui să mă duc la dreapta, spuse Altheia.
Aici urmau să se despartă. Altheia va urma drumul ei spre templu, iar cei doi calea spre Lacul Morții. Bărbații își luară la revedere de la nimfă. Înainte de despărțire, Tlaloc i a dăruit surorii sale o piatră de culoare galbenă de mărimea unui ou. A înțeles, fără ca tigrul să i spună, ce trebuia făcut cu ea. Își sărută fratele și o luă spre templu.
– Aș vrea să te întreb ceva, întrerupse liniștea profesorul după o bucată de drum.
– Nu mai avem mult de mers, doar doi kilometri.
– Nu asta vroiam să te întreb.
– Atunci ce?
– De ce te ai purtat așa cu ea?
– Cu cine?, făcu pe neștiutorul tigru arogant.
– Cu sora ta, desigur!
– Pentru că e o proastă.
– Poate nu e chiar așa cum spui tu.
– Dar cum e?, răcni furios. Spune, profesore, crezi că i e bine așa? El nu vine niciodată la ea, nici nu cred că știe că există, nici măcar nu i a făcut un copil. Știi câte neveste așa ca ea are? Crezi că i pasă de ele? Nu! Ascultă mă pe mine! Cel mai mult mă enervează că Altheia putea lua orice bărbat din lumea asta și, totuși, l a ales pe el. Și pentru ce? Pentru că s a îndrăgostit ca proasta.
– Preferam să nu întreb, declară într o doară profesorul.
– Și eu preferam să nu îți răspund. Dar hai să lăsăm asta! Privește! Râul Morții!
În fața lor se întindea un râu imens de culoare roșie. Din străfundul lui ieșeau, în răstimpuri, flăcări. Copacii din jur erau fără viață, florile ofilite și iarba arsă, iar în aer plutea mirosul morții. Totul era învăluit într o ceață cenușie, până și cerul.
– Nu ți fie teamă, profesore, ai să vezi că e un loc tare prietenos!, se amuză tigrul, râzând pe înfundate.
– Da, sunt convins.
Ken trase aer în piept. Se putea observa frica pe chipul lui. Însoțitorul său realiză ce se întâmplă în sufletul lui și încercă să l liniștească:
– Stai liniștit, totul va fi bine! Dar trebuie să ne grăbim, se lasă întunericul și monștrii galla își cam fac veacul pe aici.
– Cum ajungem la zeul șarpe?
– Ia!, și tigrul îi întinse un fir de iarbă.
– Ce e asta?
– E nublis, mănâncă!
– Nu mănânc așa ceva!
– Atunci nu vei putea intra în râu. Mănâncă, să poți respira sub apă! Nu te otrăvesc, profesore. Poate la întoarcere, acum nu am voie...
– Ești foarte spiritual, ripostă profesorul, înghițind nublisul.
– Dar cine spune că glumesc? Chiar mă scoți din minți și, sincer să fiu, dacă prietenul meu nu ar fi vrut să te vadă, te aș fi otrăvit de mult.
– Atunci fă o, ce mai aștepți!, strigă Ken enervat.
– Mai târziu. Și nu mai țipa, dacă nu vrei să mi o ia galla înainte! Mă voi schimba într un șarpe. Þine te bine de coada mea! Hai, la drum!
Tigrul deveni un șarpe mare și galben. Ken i se prinse bine de coadă, iar Tlaloc se afundă în adâncul apei. De aici urmează un alt ținut, mai puțin plăcut decât cel pe care l am vizitat mai devreme. Profesorul va intra pe tărâmul șerpilor, un loc blestemat, unde nici un om nu mai pusese vreodată piciorul.