"Batâr aglat, batâr aglat" striga răgușit bătrânul vînzător de peron. K era nervos. Simțea toate dezavantajele unei călătorii cu trenul- mirosul de metal coclit al încuietorii geamului, alături de tăblița cu inscripția ciudată "Ne pas pe..." restul fiind șters de o mână dibace. Și plușul cel albastru care în curînd avea să-l usture la fund, după probabil 20 de minute de la plecarea trenului din gară. Și inutilitatea acestui drum, într-un stupid orășel de provincie, doar pentru că Leunucă vroia să-i mai frăgezească carnea pe teren.
Și, bineînțeles, lipsa preaadoratei. Devenise un fel de drog s-o vadă în fiecare dimineață cum intră în Institutul de Iuțeală și Viteză, un pic abulică, un pic somnoroasă, un pic fanată. Ea și numai ea. Ea de ora 12 atunci cînd trebuia să se roage să-și ia gustarea împreună, sub privirile dezaprobatoare ale subșefului de birou care nu agrea sub nici o formă această fraternizare a Ministerului Propagandei Magice cu un biet institut.
"Tinere, trebuie să ții seama că această instituție are un anumit nivel. Prin noi, poporul și nația respiră, prin noi arterele vitale ale țării se primenesc zilnic. Căci ce altceva este propaganda decât primenirea sîngelui ,înlocuirea sîngelui obosit și viciat la contactul cu lumea cu sânge nou și proaspăt. Și atunci, dumneata socializezi cu o oarecare. Chiar dacă e fata generalului Hașdeu, ce ? Pentru noi, tot o oarecare va fi...iar dacă dumneata te vei întinde mai mult decât ți-e plapuma, vei fi pus la respect..."