Trecea prin ploaie ca și cum ar fi fost ploaia ei, ca și cum ploaia ar fi trecut de fapt prin ea, și totuși chipul ei nu trăda nici un semn de liniște.
Despărțirea fusese lungă, pregătită de mult timp de el, fără ca ea să știe; și chiar lăsând semne de bănuială, oricât ar fi vrut, ea nu avea cum să observe ceva: ea îl iubea; ea a hotărât să-i spună în ziua următoare. El a parasit-p exact atunci, speriat poate de o mărturisire pe care n-o înțelegea. El pregătise despărțirea de mult, fără să înțeleagă că ea nu observă.
Ea l-ar fi înțeles in cele din urmă, dar ceilalți nu erau ca el. Zilele lor de dragoste aveau în ele o magnitudine specială, erau o altă dimensionare a vieții, un al doilea spațiu de lângă ei, o lume paralelă, în care nu existau decât ei doi, unde toți sfinții și îngerii dansau în jurul lor de parcă numai pe ei i-ar fi creat Dumnezeu. Zilele lor de dragoste se hrăneau cu ele însele. Totul era cu ei. Totul era între ei. Întrupările lor nu erau firești: absorbeau și spațiul și timpul; le învălmășau, le încurcau, le amestecau un pic, și pe urma tot pe ei se recunoșteau, ea în el, el în ea, ca o sută de mii de vieți într-o singură clipă.
Ea ar fi înțeles despărțirea, în cele din urmă, dar ceilalți..., ...nici unul nu mai era ca el...Dragostea lor era fizică, era spațiul crud, rupt în realitate, lăsat la marginea ei ca pe marginea unui șanț. Toți planau numai în zona aceasta, veghind căderea, încercând fără izbândă să forțeze ușa deschisă. La dragostea lor plângeau îngerii cu sughițuri, din departe de ea, din departe de ei.
Trecea prin ploaie ca și cum ar fi fost ploaia ei, ca și cum ploaia ar fi trecut de fapt prin ea, și totuși chipul ei nu trăda nici un semn de liniște. Zborul păsărilor era calm (nu știu de ce s-ar fi așteptat la altceva), cerul era calm. Ochii îngerilor zâmbeau mersului ei. Mersului îngerilor zâmbeau ochii ei. Și totuși chipul ei nu trăda nici un fel de liniște. Nici zborul ei.
Ea se îndrăgostise brusc de ploaie. Dragostea ei își avea spațiul ei special, timpul ei special. Noua lume era mai mare decât realitatea din mâinile ei. Spațiul era tăticul celui din jurul ei, timpul era tăticul celui în care era. În așa puternică relație filială, lumea nu se mai împărțea decât ca să se strângă. Florile transmiteau mai mult decât întrupările cu el. Doar pentru ea păsările cerului zburau în ploaie.
Ea a înțeles în cele din urmă separarea lor. S-au despărțit ca să se adune. Vroia cu tot dinadinsul flori și păsări zburând în ploaie și pentru el. Mai puternic și mai mult decât fireasca lor întrupare.
El vroia nici măcar fireasca lor întrupare. Se gândea uneori dacă ochii îngerilor erau triști...