Cap. 13
În care Păcală zice o cântare
Îl chemă popa, morocănos, pe Păcală într-o dimineață și îi zise:
     - De azi te duci cu oile și caprele la păscut. Treaba câmpului e cam terminată până în toamnă, când o fi de adunat. Tot nu prea ai ce face...
     - Așa-i, stau mai tot timpul...
     - Așaaa... La căpălit te duci când ai timp... Ce să plătim ciobani degeaba când te avem pe tine pe aici?!
     Adevărul adevărat este că popii îi stătea Păcală ca un ghimpe în ochi. De câte ori îl vedea trebăluind, fluierând voios prin ogradă, vedea negru înaintea ochilor. Las’ să fugă toată ziua după oi și după capre, să vină frânt de oboseală acasă, să vedem dacă îi mai arde de fluierat. Și poate dă dracu’ și pierde vreo oaie sau vreo capră, să vezi atunci!
     - Câini nu am de unde îți da, completă popa, rânjind.
     - Știu, știu. Javrele alea două nu sunt bune decât să se scarpine de pureci... Între Păcală și cei doi câini ai popii era o antipatie reciprocă. Bănuind parcă dușmănia popii față de argat, câinii îl mârâiau necontenit. Ar fi sărit ei la argat, dar după o astfel de încercare îl mârâiau de departe: Păcală dăduse cu ei de pământ, de umblară ologi vreo câteva zile...
     Așa că plecă Păcală cu oile spre imaș. Multe capre, vreo șapte, și încă mai multe oi, multe din ele cu miei, și toate nărăvașe și zburdalnice. Fără un câine care să le țină adunate, alerga Păcală după ele de se luă de gânduri. Așa că se puse el sub un copac, la umbră, scoase din sân cimpoiul ce-l primise în dar de la Dumnezeu și prinse să le zică o cântare animalelor. Se adunară cu toate în jurul lui Păcală, oi, capre, miei, iezi... și începură să joace cu foc. Iar când luă Păcală cimpoiul de la gură, lăsând bietele animale să-și mai tragă sufletul, acestea fură atât de obosite încât nici să meargă nu mai putură, dar-mi-te să mai alerge... Seara o luară domol spre sat, cătând cu grijă spre noul cioban. Așa și a doua zi, și a treia... Păcală avea acum liniște, trebuia însă să cânte mai toată ziua. De atâta cântat, învățase câteva cântece noi. Dar oile și caprele începură să se topească pe picioare. Jucate toată ziua și fără poftă de păscut, nici nu era de mirare.
     Intră popa la bănuială.
     - Ce-o fi, măi Păcală, cu animalele? Le văd tot mai slabe. Aș zice că nu-s mâncate, dar vin acasă și nici nu se ating de fân. Or fi bolnave!?
     - Nici vorbă, stăpâne. De le-ai vedea cum sar toată ziua, nu te-ai gândi că-s bolnave.
     - Așaaa... Bine Păcală, o fi cum zici tu. Dar își zise năduful preotesei.
     - E ceva necurat la mijloc. În loc să fie Păcală obosit de atâta alergat, animalele sunt obosite! De abia își târăsc picioarele când se întorc de la păscut. Nici mâncare nu le trebuie!
     - Păi, ce-ar putea să le facă, împielițatul?
     - Nu știu. Mâine mă iau după el, dau eu de fundul lucrăturii.
     Zis și făcut. Când popa îl văzu pe Păcală îndepărtându-se de sat, mânând din urmă turma de oi și capre, se luă tiptil după el. Și merse el așa ce merse, până văzu pe Păcală oprind turma într-o poiană cu rugi de muri, înconjurați cu iarbă verde și grasă... Păcală trase liniștit sub un alun, lăsând turma să pască, iar popa se apropie tiptil până ajunse într-un loc de unde putea vedea și auzi totul. Acolo, se ascunse într-o tufă de rugi.
     Nu trecu mult timp și animalele începură să se îndepărteze, păscând din iarba proaspătă, umedă încă de rouă. Ca tot animalul, li se părea că iarba de mai încolo este mai verde și mai proaspătă decât cea de sub nasul lor... Așa că Păcală scoase cimpoiul din sân și începu să le cânte. Acum, minune mare! Începură toate animalele să joace, mai ceva ca oamenii la nuntă.
     Să-și facă popa cruce și alta nu - dacă nu ar fi simțit că-i joacă și lui picioarele sub el, de la ele voință. Și începu popa să joace, de nici ghimpii rugului nu-i mai simțea! S-ar fi oprit el din joc, nici vorbă, mai ales că de la o vreme începuse să gâfâie și vedea că anteriul este sfâșiat de ghimpi, dar pas să te poți opri!? Încercă el să strige la Păcală să se oprească o clipă, dar din gură îi ieșeau chiuituri ca la joc... Iar Păcală se făcea că nu-l vede și nu-l aude și cântă, și cântă, până mai spre prânz, când se opri și își scoase liniștit merindea din traistă. Animalele se lungiră pe pământ, gâfâind și cu limba atârnându-le din gură, ca la ogarii ce alergaseră mai toată ziua după niște căprioare iuți de picior.
     Popa o luă șchiopătând către sat, abia ținându-și sufletul de oboseală. Începuse acum să-si simtă pielea sfâșiată de ghimpi. Când îl văzu preoteasa așa, cu hainele rupte, cu pielea zgâriată, plin de sânge, abia târându-se, sări cu gura pe el:
     - Ce-ai făcut? Ce-ai pățit? Te-oi fi dat la vreo muiere, animalule, de te-a alungat bărbatul cu câinii!...
     - Taci, muiere, șopti stins popa. Vorbești cu păcat. E vorba de Păcală...
     - Cum, Păcală? El nu are nici câini, nici muiere...
     - Ce muiere? Ce vorbești tu acolo? Iaca, m-am ascuns într-un mur să văd ce face blestematul, și a început Păcală să cânte. Așa cântă Păcală, de nu te poți opri din joc. Și oile joacă, și caprele, de aia sunt așa de obosite.
     - Te-ai prostit de tot! Cine a mai auzit de așa ceva? Umbli cu minciuna, să nu aflu pe unde mi-ai umblat.”
     Și dă-i, și dă-i... Avea preoteasa o gură de băga tot satul în dambla. Ei i se alătură în curând și mama soacră. Se vede pe cine moștenise preoteasa! Așa că popa tăcu, știa el că nu le poate dovedi pe amândouă doar cu gura, și era prea obosit să folosească pumnul. Așteptă, dar, să apară Păcală.
     Spre seara, iată și turma umblând ca oloagă, cu Păcală fluierând vesel din urmă.
     - Păcală, am o rugăminte, îi zise popa de cum îl văzu că intră pe poartă. Cântă coanei preotese din cimpoi, că nu vrea să mă creadă ce i-am spus. Cică aș fi umblat prin vecini, la muieri streine...
     - Părinte, eu zic că nu-i bine ce vrei. Lasă pe coana preoteasa, că-i trece.
     - Ba nu, musai să cânți! M-or bolunzit toată ziua la cap, și ea și mumă-sa, nu vor nicidecum să mă creadă că nu te poți opri la cântarea ta! Vină, preoteasă, aicea, să auzi pe Păcală cum cântă!
     - Ce să cânte, împielițaților? Amândoi, o apă și-un pământ! Ai auzit corb la corb să-și scoată ochii? Așa și voi, bărbații, vă acoperiți blestemățiile unul altuia...
     - Ba zău, muiere. Vină-aici! Cântă, Păcală, să audă și să creadă!
     - Parinte, nu faci bine. Lasă lucrurile în pace, că iese bucluc și te-i căii...
     - Cântă, Păcală, îți poruncesc!
     - Cum vrei tu, stăpâne.
     Și începu Păcală să cânte. Începură oile și caprele să joace, așa obosite cum erau. Jucau câinii, mârâind la argat, jucau găinile, rațele, vacile și caii în grajd, porcii în cocină și pisica pe vatră. Mai ales juca popa, ținându-se de scară, și preoteasa, ținându-se de mijlocul popii. Iar sus, în pod, unde se suise să scoată niște straie dintr-o ladă, să le pună la aerisit, juca mama soacră.
     - Uiuiuiuiuiuiu, haide fă sa rupem cuiu, chiuiau ca la nuntă popa și preoteasa, jucând în bătătură.
     - Uiuiuiuiu, se auzea înfundat glasul soacrei din pod. Mai ales se auzea tropăitul ciubotelor ei pe scândurile podului. Și tropa-tropa, tropa-tropa, până când: buf! căzu baba prin deschizătura podului. Se opri Păcală din cântat. Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! O făcuse și pe asta...
     Se repeziră popa și preoteasa, gâfâind, în casa. La piciorul scării zăcea soacra, moartă.
     - Ce-ai făcut, ticălosule? Ai omorât pe mama! urlă preoteasa.
     - Mi-ai omorât soacra, adăugă și popa, mai puțin supărat. Într-un fel, scăpase de-o belea... sau era poate numai obosit. Jucase de două ori în ziua aceea.
     - Apoi, stăpâne, tu mi-ai poruncit să cânt. Þi-am zis că te-i căii. Da’ mi se pare mie, sau te văd supărat?
     - Supărat?! Da’ de unde?! se dezvinovăți popa, privind pe furiș spre preoteasa și coborând vocea. Dar aceasta bocea cu glas mare, smulgându-și părul. Numai că acum, înțelegi? - nu mai poți sta pe aici, nu mai avem trai bun cu coana preoteasă...
     - Apoi, nu pot să plec, părinte. Înțelegerea este înțelegere, oi pleca când o cânta cucul în mărul acela. Până atunci...
     - Fie cum zici... acceptă popa, amărât. Începuse să-și intre la griji, vedea că ticălosul de Păcală iese mereu deasupra, ca undelemnul pe apă, și începuse să-si teamă nasul. Dar iată că nu putea scăpa de împielițat...
     N-avu popa ce face și trebui să lase lucrurile să curgă ca mai înainte. O îngropară pe mama soacră cu alai. Nu o plânseră prea mulți în sat, că era femeie rea și certăreață. Dar mai toți se minunau ce-o fi fost la casa popii. Auziseră chiuituri ca la nuntă și, când colo: soacra moartă. Să nu aibă popa frica de Dumnezeu, să cânte și să joace la moartea soacrei? O fi fost ea rea și cață, dar chiar să te bucuri fără rușine, nu se mai auzise!
     Iar Păcală scăpă de ciobănit. Popa angajă din nou ciobani la turmă, să nu-si vadă oile și caprele prăpădite, așa că argatul nu mai avu nevoie de cimpoi pentru o vreme...