13



În pană de inspirație și de bun simț, mă îndreptam spre terminalul 1, din aeroportul Otopeni. Urma să iau cursa directă, București – Paris, pentru o vacanță scurtă și nemeritată.
Motivul era, de fapt, amalgamul de critici, care spulbera în ultima vreme, paginile ziarelor și revistelor, având, bineînțeles, adresă fixă (și nu una necunoscută mie).
Ce mai la deal la vale, eram un binecunoscut om de știință, a cărui ultimă cercetare nu avusese rezultatul scontat. Se pare că ipoteza subliniată de mine în celebra revistă științifică, “Enigmele mapamondului”, în legătură cu cele trei, recente cutremure inexplicabile din Statele Unite ale Americii, nu era una dintre cele mai justificate.
Și totuși, întâmplarea ieșită din comun la care luasem parte, mă făcuse să renunț la rigorile obișnuite cercetătorilor, într-un mod mai puțin fericit, în opinia Asociației Oamenilor de Știință și Tehnică.
Mă întorc în timp, fără a fi adeptul hipnozei sau a vreunui fenomen paranormal care militează pentru desprinderea sufletului de trup sau a disimulării suvenirurilor mentale, mergând până la estomparea acestora, respectiv uitarea. Îmi amintesc de călătoria în continentul descoperit de Columb, în interes de muncă; până și aterizarea a fost terifiantă, fiind zdruncinat din toate încheieturile din cauza unei defecțiuni “minore”. Mi-am început descinderea în capitala S.U.A. cu o plimbare rapidă la Muzeul de Tehnică și Științe Naturale, un obiectiv pe care nu-l vizitasem de câțiva ani buni, iar apoi obosit fiind, am ancorat într-un apartament modest al hotelului Wargrave.
Camera mea era situată la etajul 12 bis, lucru pe care nu l-am găsit ciudat, cel puțin până în momentul în care am observat aceeași inscripție și pe ușă.
Am adormit instantaneu și somnul profund nu mi-a fost deranjat nici măcar de vise. A doua zi, trebuia să încep lucrul, mai exact să cercetez locul care fusese devastat de un cutremur în urmă cu trei săptămâni. Acest fenomen necontrolat, nu fusese detectat de aparatele specializate, iar lucul acesta mă făcea să mă întreb dacă într-adevăr mărturiile oamenii locului nu erau influențate de media sau de viitoarele alegeri electorale, unul dintre candidații la președenție fiind un seismolog celebru.
În notele personale din acea perioadă, anexate lucrării mele, regăsesc o reală îngrijorare și teamă cu privire la acest subiect.
Ajung în final, în vecinătatea spațiului pustiit de seism și constat cum oamenii mă țintuiau cu ochi goi și lipsiți de culoare. Totul îmi părea înfiorător și de neîțeles. Pământul se deschise și purtase în adâncimea sa, bunuri de preț și umile vieți omenești.
Primarul sătucului fusese surpinzător de eficient în îndepărtarea urmelor vrăjmășiei naturii, astfel munca-mi era neplăcut îngreunată.
Doream să cercetez mărturiile locuitorilor, consemnate într-un raport întocmit de colegii mei americani; totuși, ranchiuna și lipsa de politețe pe care le observasem pe chipul funcționarului cu care intrasem în contact, mă făcură să admit resemnat că trebuie să mă descurc singur.
Mă încerca poate și un slab sentiment de deznădăjde care transpărea superiorității mele profesionale și aveam din ce în ce mai mult impresia că prezența mea nu era una dintre cele mai dorite.
În fine, eram hotărât să-mi folosesc toate resursele pentru a elucida acest caz. Limbajul folosit de mine în jurnalul de călătorie nu părea a fi al unui om de știință ci al unui detectiv sau polițist.
Peregrinările mele la “locul faptei” nu mă despovărau de presentimentul unei viitoare calamități, ceva din aerul pe care îl respiram îmi provoca o posacă epuizare. Mi-am întrerupt adecvatele examinări, pentru a studia cutumele gazdelor. Explorând superstiții și influențe, mă plimbam liniștit pe o stradă aglomerată a metropolei, privindu-mi vârfurile pantofilor sport cu care mă înnoisem de puțină vreme. Dau nas în nas cu o cladire imensă și parcă vie. Mă uit în stânga și dreapta, întrebându-mă dacă ciudata apariție nu era doar o iluzie și ciupindu-mă ca să verific acuratețea simțurilor, remarc o ușa care-mi putea facilita accesul în mecanismul acela înfricoșător de masiv.
Intru în blocul imens și realizez că este format din nenumărate etaje având numărul 13, clădite unul în spatelui celuilat. După observațiile mele, cladirea aceea avea nici mai mult, nici mai puțin decât 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 X 13 etaje, fiecare dintre aceste deținând câte 13 apartamente, lesne de ințeles cu titulatura 13 înscrisă pe ușă.
Straniu să întâlnesc chiar eu, umilul cercetător român, această întrunire de elemente normale în contrucția unei clădiri, care fuseseră înlăturate din pricina fricii de ghinion a americanilor.
În noaptea aceea, Washingtonul a fost înspăimântat de o zduduire puternică, de asemenea neînregistrată pe aparatele seismice.
Spre stupefacția mea, cutremurul se produse în îmediat vecinătatea locației straniei mele descoperiri diurne, iar ca bonus, inexplicabilul imobil dispăruse într-o crăpătură în asfaltul prea populat al capitalei.
O teorie se născu în mintea mea, o teorie, pe care, îmi era teamă, să o rostesc cu voce tare.
M-am întors cu sufletul strâns, să cercetez împrejurimile primului seism. Am cunoscut acolo o gașcă gălăgioasă de copii care pentru câteva pungi de chipsuri, mi-am povestit cu lux de amănunte despre apariția ciudată pe care o observasem și eu cu o zi în urmă în apropierea celei mai noi catastrofe “ale naturii”.
Totul îmi era clar: cutremurele își aveau drept cauză superstițiile lipsite de sens ale americanilor.
Aceasta descoperire fusese subiectul lucrării mele atât de criticate de “forurile superioare”.
Astfel mă îndreptam lipsit de inspirație spre terminalul 1 al aeroportului Otopeni, cu gândul la o vacanță nemeritată în Paris. Simțeam că de data asta nu voi mai avea parte de seisme. De fapt îmi rezervasem telefonic, cu două zile în urmă, o cameră la etajul 13 al unui binecunoscut hotel parizian