poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2689 .



Lăcrimarul cu fustă (7)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oana Engard ]

2005-02-01  |     | 



De asemenea, părea o fire veselă – pe buze i se țuguia un zâmbet pudic, pe-alocuri libidinos. Þinea sub braț pachetul verde de Zewa ca pe o pușcă de jucărie. Acum ea era tâmpă de încrustarea făcută în coaja poroasă a portocalei pe care o pipăia cu buricele degetelor. Era tare ciudat ce se întâmpla. Urmărea cu arătătorul conturul unor litere mari, împelițate. Să fie un „Semn I” că nu va mai trebui să joace rolul femeii? Să fie un „Semn II” de pericol, de posibil viol, de gafă? Sau un al treilea semn că primul personaj de care vorbea Eduțu îi era acum băgat pe gât într-o variantă paranormală și în același timp romantică și postmodern prefabricată? Ar fi posibil ca acum și aici să aibă loc prima revelație privind datele biografice ale clientului-bombă, viitor pictopseudoscriitor? Să se dezlănțuie tocmai aici în cartea indescifrabilă a mersului cu trenul? Ar putea fi oare Grig - un bisexual? Sau, totuși, să fie el, travestitul, o ea atât de credibilă, mai ceva decât Clara-levănțica (ultima lui colectionară de bucătărie), încât să-l provoace pe artistul măcelar, cu nasul clar cocârjat acum din cauza poziției deficitare a coloanei lui în fața șevaletului sau a geamului de cușetă? Cel mai logic și mai comod pentru Elea ar fi să fie doar o coincidență onomastică, să își înfășoare strâns haina artificială de blană, să își lase mâna înmănușată, sărutată de bărbatul, care, ca de la bărbat la bărbat își ciocnise genunchiul de al lui, și să coboare misterios fără să își ceară prea multe scuze. Și totuși un bărbat nu i-ar fi oferit unui alt bărbat o portocală semnată ludic, pitoresc și fructifer decât în peisajul unui amor burghez în halat și papuci de casă, în ritmuri de peruci fluturate și fracuri dosnic decupate. Doar un artist vrea să șocheze prin arta concretă, prin materialitatea subiectului creator, neținând foarte tare seama de eseurile populare despre cum trebuie înmânat un dar, cu atât mai puțin de aspectul comercial în împrejurări deficitare – gen, tren. Și totuși trenul ăsta nu era cel mai sec. Grig știa cu exactitate în ce direcție să o ia pentru a-și ostoi chiorăiturile mațelor. Am luat-o încolonați pe culoar, frecându-ne hainele de fundul bălăngănit al fiecărui fumător înrăit. Știam că în cel mult un sfert de oră, privirile noastre vor deveni lucide, asfixiându-se una pe alta, întrebător și așezat la masa fixă a bucătăriei de tren. Ei bine, cât a durat masa, simplu alcătuită din minuturi electrocutate la microundă, am tot încercat să fac aluzie la peisaje, la iarnă, la filmele rusești încercănate de viscole și frisoane, dar și la bucata de cârnaț din farfuria de plastic. Ce aluzii or fi fost și astea pentru un – poate – pictor, nu îmi dădeam seama. Cert este că omul era un gurmand notoriu. Înfulecă rapace cârnațul, mă întrebă dacă nu mă deranjează că nu se folosește de cuțitașul alb și mai ceru încă două bucăți. În mine nu mai intra nimic. Aveam un nod gâtuit de amintirea imaginată a unui tablou despre o mașină de tocat. Cred că în mai puțin de 10 minute stomacul lui Grig pulsa a satisfacție. Salata orientală pe care eu nu reușisem să o termin fusese ca o scuză jenantă în fața chelnerului strămutat dintr-o haltă într-alta pentru a deservi mâncăii de cursă lungă. Probabil pentru că îmi înăbușam un căscat din lipsă de creier irigat, tovarășul meu de drum mă întrebă: „Te plictisesc, scumpo?” Nu am putut să îi răspund imediat fiindcă toate aceste cuvinte ieșiseră din gura lui cumva unse cu grăsime și miroseau a tejghetar lacom. Începuse deja să mi se cam aplece la gândul că omul din fața mea măcelărea și sacrifica porci, după care le recolta seul pentru a picta, eufemistic spus, în ulei. Nu. Trebuia să încetez. Poate individul nu era același Grig, recomandat ca mijloc de introspectare, de maestrul Eduțu. Poate era doar flămând. Poate nu mai mâncase de alaltăieri.
- Ah! Nu. Nici vorbă. Mă furase peisajul...
- În sfârșit întâlnesc și eu o iubitoare de artă. Și acum e momentul să mă recomand. Cu stomacul gol nu poți prezenta încredere deplină. Numele meu este lipsit de semnificație, dar pot jura că sunt absolut normal, corect și vertical (râse grețos). Acuma nu, pe bune, sunt pictor. Un pictor pur și simplu.
- Te cheamă Grig, ca-n ... portocală?
- Nope! Asta e doar semnătura mea. Oficial sunt Gebila Kallay, ungur pătimaș, născut din mamă româncă, fără personalitate, dar sensibilă la culoare. Tu? În afară de faptul că m-ai aprovizionat cu hârtie igienică inscripționată și că ești pictată ca o păpușă care are aceeași destinație cu a mea, cine ești?
- Eaela. Sunt scriitoare și am tradus broșura „Viața în imagini” a lui Solovțov.
- Tot cu imaginea ...ca și mine.
- Mda. Dar ce pictați?
- Tot ce e mort și are gust bun… și uneori nuduri deosebite (mustăci pervers).
- Mort? Adică natură moartă?
- Da…da.
- Dar cum de?
- Păi...
Bau! Așa a început totul. Cu o sperietură. Chiar la etajul I. Ceva ieșit în relief. Se scărpină în creștetul capului. Ce drăguț! Ce fain! Nemaipomenit! Splendid! Fenomenal!
I-au crescut țâțele. E foarte mișto! O fluieră golanii.
Când era o Scufiță, o zgâtie, o mucoasă ar fi pălmuit-o din cinci în cinci minute. Apoi, săptămânal, ar fi îmbrâncit-o un pic pe scări de la etajul IV. Urla, evident, ca o descreierată. Ecoul pornit de sus în jos și apoi de jos în sus se izbea cu putere de ochii lui sadici, holbați printre paliere. Și asta îl excita precoce. Căci puștulică avea doar 13 anișori și o forță de urangutan. Vecinul Crețu’, Dumnezeu să-l ierte!, un malac de bărbat, avea mereu pregătit, în dosul ușii, un bătător cât China de mare. Așa ca pentru cei neliniștiți, interesați. (Press Enter to Insert).
Băiețelul văzuse o reclamă la TV și, ca într-un experiment Pavlov, atunci când clanța scârțâia grotesc, respirația lu’ nea Crețu’ făcea broboane spumoase și nu în ultimul rând, umbra bătătorului devenea mare cât blocu’: urla mieros, în tandem cu victima:
- Nu mă agresați! Nu mă agresați! Vă dau tot ce am! Toate ratele!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!