Corabia nebunilor

Dacă în visul anterior am descris ceea ce reprezintă acum credința creștină în occident, acum am să vă arăt unde poate duce lipsa acută, a ei, a credinței.

Malul era aproape. În fugă am ajuns până la începutul apei. O mână m-a tras înapoi, înainte de a atinge apa. Întorcându-mă, l-am privit pe cel care mă reținea încă pe pământ. Avea înfățișarea unui hoț ordinar, plin de cicatrici și ars de soare, îmbrăcat în zdrențele unei haine regale. Singurul semn care-mi arăta umanitatea lui era prezența magică a doi ochi albaștri vii, pe chipul lui disprețuitor și zeflemitor. Înainte de a rosti un cuvânt, mi-a arătat cu degetele lungi umbra ce șerpuia apa, tăind în ceața dimineții. O corabie, mai degrabă un morman de lemne plutitoare, huruia din toate încheieturile ei, deși pe cer nu era nici un nor de furtună și valurile moi nu amenințau strania apariție. Corabia fantomatică plutea în derivă, smulsă parcă din tabloul unei lupte navale a antichității, gemând a tristețe, disperare și durere. Părtaș la observație, tovarășul meu, piratul, mă întoarse spre el, făcându-mi semn să ascult cu mare atenție. Simțeam deslușit, din huruitul alunecării pe valuri, strigăte, țipete, târguieli. Umane. Aidoma invaziei rozătoarelor care întotdeauna părăsesc corabia la naufragiu, puntea s-a umplut de oameni care s-au urcat pe catarge, dorind cu toții împlinirea unui singur lucru. Scufundarea corăbiei. Ei erau huruitul, furtuna care zgâlțâia corabia pe marea calmă. Erau ființe însetate, lipsite de conducător, o turmă numeroasă, fără sens, mișcându-se doar pentru o singură noimă: naufragiul. Deși părea fără logică, aceste ființe nu doreau decât un singur lucru: să fie înecate. Oricum, să ajungă în apă, dacă nu. Cine ar putea fi? mă întrebam. Nu purtau nici un fel de însemne, iar hainele lor rupte nu mai puteau arăta ce fuseseră odată, la fel și chipurile lor înnebunite. Cerul era perfect senin, soarele era acum sus, nici o spumă de nor. Doar nebunia de jos, miile de ființe de corabia gigantică, luptându-se să o scufunde. Pentru cine n-a înțeles niciodată rațiunea existenței raiului și a iadului, sau măcar a mitului danaidelor, închipuiți-vă acum disperarea acestei mulțimi înfrigurate să piară pe mare, fără nici un ajutor din partea naturii sau măcar a lui Dumnezeu. Mă chinuiam cu zeci de întrebări, ce trebuie să înțeleg eu din această arătare, de ce se luptă nenorociții să se scufunde cu corabie cu tot, de ce nu se aruncă odată în apă? Și, în fine, cine-i blestematul acesta de corsar care stătea cu mine pe malul înalt, asistând la simulacrul de naufragiu pe care-l cerșeau nefericiții aceia?
-Marea nu mai ia înapoi ce a primit odată, s-a trezit piratul.
-Toți aceștia care spera să scufunde corabia sunt purtătorii sufletelor celor înecați la marele potop. Cei care au construit o altă arcă, însă fără binecuvântarea smolii care i-a ferit pe Noe și fiii săi. Ei nu știu unde se duc, de unde vin, sunt doar milioane, împietrite în lupta lor fără sens. Nu știu decât să se războiască împotriva sorții: cât au fost în viață au încercat să scape de furia apelor, acum cât sunt morți, vor să se înece. Nu vor să afle că, dintre toate, numai moartea are sfârșit. Corabia este iadul lor, destinul lor pe care nu încetează să-l înfrunte. Oricâtă înțelegere și compasiune a-i simți pentru ei, în numele milei umane, gândește-te că vasul lor ar putea deveni într-o clipă corabia izbăvitoare dacă ei ar înțelege și și-ar accepta soarta. Dar acesta este singurul lucru pe care ei nu-l pot face. Pentru că le lipsește credința care uite cum îi așteaptă în brațele ei calme, de mare liniștită, lipsită de orice scop. Numai că ei nu știu că pentru a găsi raiul nu trebuie să începi prin a scufunda iadul.
Acestea fiind spuse, mi-a întors spatele, lăsându-mă singură pe mal, să ascult cum de nisipul plajei nu se spărgeau valurile mării, ci țipetele de-acum tot mai îndepărtate de pe corabie. În lumina perfectă a zilei, l-am privit cum pleacă, cu hainele zdrențuite și așteptam să mă trezesc. Dar, înainte de aceasta, am aruncat o ultimă privire către apă și corabia blestemaților. Corsarul înota în larg, apropiindu-se de corabie. Era mai simplu să meargă pe apă!, mă pocnise un gând în rațiunea tocită de logica iminentei mele treziri. L-am privit uimită cum pătrunde printr-o săpătură mică a corăbiei de unde se aruncă ancora în apă. Așteptam din clipă în clipă ca vasul să fie inundat de lumină, să se scufunde, să se întâmple ceva. Orice. Nimic. Piratul dispăruse în mulțimea dispersată a sufletelor. De acolo de unde stăteam, putea fi oricare dintre cei care se zbăteau pe puntea hodorogită, dar care refuză să se scufunde. Dar parcă acum orice putea să se întâmple, și oamenii aceia ar fi fost în siguranță, la cârma corăbiei ce plutea de o veșnicie în derivă se întorsese cel care făurise cuvintele importante precum soartă și destin. Și pentru care raiul nu era decât o apă liniștită pe care o plutea de nebuni. Mă rog, de suflete cu nevoi speciale. În mintea mea, înainte de a mă trezi, i-am auzit vocea rostind:
- Cei drepți pot fi scăpați prin cunoștință. Voi vorbi cu fiecare nebun și, dacă apa nu-l mai vrea înapoi, îl voi boteza eu cu duhul meu.