II

Se trezi ud fleașcă în pat și parcă ochii tindeau să i se lipească și să nu i se mai deschidă vreodată. În minte persista un clănțănit…apa caldă trecea prin calorifer dezghețându-l. Simți o nouă căldură transpirată lângă apăraia din el și i se păru că miroase ceva în încăpere. Nările dădură de părul slinos al unei femei despre care îi plăcu să creadă că se mișcă. Îi trecu degetele mâini stângi prin păr și-și trecu și el degetele mâinii drepte prin păr. Erau la fel, poate că individa avea capul mai mic sau avea el palma prea mare.
Se încălzi rău în pat și o dădu la o parte, ca și cum s-ar fi dezvelit de o pătură. Se ridică dintre perne și apoi în picioare de pe pat. Duse mâna la frunte care i se încinsese și avu o senzație de amețeală: „Mergeam undeva?!!”. Se întinse și câteva încheieturi trosniră, căscă larg și își spuse că e normal, avea frecvent astfel de vise, mai ales după ce…
La acest gând vru să își aprindă o țigară. Bricheta era pe pervaz; scăpără o dată, de două ori și se văzu în geamul perfect transparent. Era o imagine despre care nu-i venea să creadă nimic; în orice caz, femeia aceea din așternut făcuse posibilă îmbătrânirea acum și altele asemenea ei (căci îi era greu să facă diferența) îi aduseseră pe nesimțite în corp o stare de tinerețe.
Nu prea arăta bine cu țigara în gură; mai scăpără o dată, trase puternic în piept și o aprinse. Bricheta o avea din Roma, din altă vreme. Aerul rece al orașului îi invada corpul care începu să se usuce de secreții. Se gândi la el și la femeia din pat, dar nu-și putu închipui concret cum au decurs lucrurile. „Ce importanță are dacă au trecut.”. Începu să fumeze liniștit, așa cum devenise tipic modul de a fuma al unui om care nu are griji și căruia îi place să privească. Între toate blocurile înalte din jur el era aproape de etajul de sus, probabil mai avea câteva etaje până în vârf. Jos erau străzile pe care, la o oră târzie, treceau din când în când mașini sau autobuze care se opreau în stație. Nu se urca nimeni și nu cobora nimeni; în zare nimeni nu mergea nicăieri, cerul era senin ca într-o noapte geroasă.
Totuși nu-i era frig, deși era fără haine în fața marii ferestre. Þinea mâna pe genunchi și piciorul pe marginea pervazului, curentul îi zbârlea părul și înălța fumul spre geamurile de deasupra. Se gândi că până acum nu privise așa. Avea des coșmaruri și se trezea câte o jumătate de oră noaptea. Femeia era obișnuită cu așa ceva, probabil de aceea nu-și dă dea seama că pe sub ea patul se răcise. Deja se închipui stând la fereastră toată noaptea, numărând trecătorii sau luminile de la alte blocuri.
Privind străzile simți nevoia unei lumini. Se duse la birou și aprinse veioza, fără să-i treacă prin cap că lumina ar putea-o trezi. „Fără grijă…”, își zise. În realitate se îndoia că ar fi posibil ca acea femeie, o dată culcată într-un pat, să mai poată fi trezită de ceva. Se așeză pe marginea patului de unde se vedea numai o porțiune din blocul vecin. Lipseau străzile întortocheate. Vru să se întoarcă să o privească, dar se gândi că nu are rost. Ar fi fost ceva dacă ar fi trezit-o să discute…”Ce?”. Era o altă întrebare care îi trecea prin minte când nu mai avea nimic. I-ar fi arătat străzile, blocurile, mașinile care treceau noaptea.
Ea ar fi spus probabil că mașinile fac prea mult fum, că afară nu e altceva decât o mizerie și că, dacă tot a avut un coșmar, mai bine să i-l povestească și să arunce țigara că fumul nu-i face bine.
Þigara era oricum pe terminate; se ridică, se duse la geam și o aruncă. O urmări până jos cum se duce și unde cade. „Unde răsare soarele?”. Niciodată nu urmărise până acum să vadă, în orașul pe care îl cunoștea de 20 de ani, de unde răsare soarele. Ar fi putut stabili poziția exactă cu ajutorul stelelor, dar nu vru să se uite la ele și continua să cerceteze linia orizontului, de fapt acoperișurile blocurilor până departe.
Observă că visul nu-l preocupa deloc, ca și când nici nu s-ar fi trezit. Constată că pielea i se uscase și că se simțea liniștit și plin de voie bună. Își aminti de femeie, pe care o auzi gemând din cauza viselor și se întrebă cum au ajuns în acest loc…”Ca și când explicația ar avea vreo importanță!”. Întrebările reveneau însă insistente. Fusese o discuție între ei la masa de seară și lucrurile nu se lămuriseră, pentru că fiecare vorbea pe limba lui, fără a se putea înțelege.
Pentru că se trezise cu ea în pat i se păru că totuși găsiseră o limbă comună de conversație. Toate astea nu erau însă certe. Nu-și amintea ce urmase după discuție. Își spuse că se poate să nu fi urmat nimic și atunci pot să mai discute…O privi câteva clipe, desigur era dezbrăcată; femeia nu suporta hainele pe ea în somn. Dormea ca un tablou interbelic al unei femei obosite, în timp ce pielea ei căpăta contururi nebănuite. Își spuse că dacă…atunci e în regulă, dar oricum era în regulă.
Nu se mai văzuseră de mult timp (fusese plecat), dar se cunoșteau de-o viață. N-avea nici un rost să-și ceară unul altuia angajamente ferme cu argumente convingătoare că „așa și pe dincolo”. Femeia nu se mișca, rămânea doar fotografia ei. Cearceafurile nu acopereau totul și totuși locul părea rece; ceva îl îndemnă să simtă că nu-l leagă nimic. Atunci zilele cu o femeie nu mai aveau importanță, poate doar nopțile.
Se uita pe fereastră unde se vedea un început de lumină. Călătorii apăreau, se urcau în mașini, în autobuze și treceau pe străzi. Mișcarea îl chema, deși i se părea irezistibil să privească de la pervazul unde stătea cocoțat. Vroia să se îmbrace. Își închipui că va trebui să-și caute hainele, dar le găsi împachetate ca de o mână grijulie. „Și ce dacă era grijulie!”. Luă cămașa, pantalonii, își puse cravata, haina, pantofii, pălăria și dădu să iasă. Să se mai fi uitat în urmă la femeia din pat, „N-avea nici un rost.”.
Deschise ușa și ieși, merse pe coridor până la lift. Peste tot unghiurile umbrelor erau bine luminate. În cap îi persista un râs de mângâieri și săruturi și…apoi niște țipete. Întră în lift. Era singur și nici să fumeze nu-i venea, ținea mâinile în buzunare și nu se gândea la…nimic. Ajunse jos, predă cheia camerei și simți că devine necunoscut. Ieși în stradă. Mulțimea oamenilor se înmulțise aici, crescuse aici și poate că aici se și născuse în mare parte. Chipuri multe, printre ele cele mai multe de femei necunoscute. Își aminti neprevăzut niște țipete, era un coșmar în urma căruia a rămas liniștit și la care pașii nu i se mai puteau întoarce.
Ridică pălăria salutând un străin și plecă mai departe.

Nota autorului: textul va continua probabil zilele urmatoare