Ziua Europei la Ciorogârla


Paris, 9 mai 1950. Într-o sală plină de miniștri și de ziariști de la mai toate marile gazete ale lumii, un bătrânel își potrivește cu degetele-i subțiri ochelarii cu ramă din aur, înainte să-și înceapă discursul. Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunea organizarea unei Europe unite. Primul pas - supravegherea comună asupra producțiilor franceze și germane de cărbune și de otel. Era un gest menit să pună capăt vechii rivalități dintre cele două puteri europene.

Ciorogârla, 9 mai 2003. Zarvă mare în comună. Același soare, același praf, ca acum cincizeci de ani, același Nae a lui Popa, cu șapte ani de medicină și tot atâți dinți în gură, beat de dimineața în cârciuma din centrul satului. Nae știe patru limbi, franceza, engleza, spaniola și italiana, și le pune la bătaie pentru miza fiecărei zile din viața lui: un pahar de samahoancă și o țigară. Azi a fost sărbatoare. A cerut coniac în cinstea ăluia de a avut ideea. “"Europa, mare lucru dom’'le!"”


Trecuse puțin de ora opt a dimineții. Copiii din sat își șterg frunțile de sudoare, încă mai gâfâie după crosul organizat de consiliul județean pe ulițele comunei, baxurile cu suc aveau să apară mai târziu, odată cu “domnul Bebe”, terminaseră de alergat, gata crosul, cei de la Primărie instalaseră scena în curtea liceului de turism cu nume de gazetar interbelic, deasupra scenei, pe fond albastru, cu litere mari, albe, pe patru rânduri: "“9 Mai, Ziua Europei, Lărgirea Uniunii Europene, Un pas în istorie, Ciorogârla, Ilfov"”, au venit autocarele cu cei de la județ și cu primarii de la alte comune, în ferestrele câtorva clase sunt înfipte stegulețele Europei, au venit și politiștii, “noi doi suntem detașați de la Bragadiru, să nu fie evenimente”, profesorii ies în curte, mămici, tătici, gata, vin gipanele, coboară domnul Bebe, încep pupăturile, apare și prefectul de Ilfov, Teodor Filipescu, caută din ochi ziariștii, se încheie și se descheie la sacou după fiecare interviu, chiar și la alea fără cameră, luate doar cu pixul, “sărbătorim la 9 Mai victoria împotriva fascismului”, crede el în fața reportofoanelor, “să treci pe la mine pe la birou”, spune fiecărei ziariste, urcă pe scenă ansamblul “"Dorulețul” din Chitila", actorul Eusebiu Ștefănescu recită între melodii, pune patos, transpiră, maestrul Puiu Năstase începe să umble la butoanele stației de amplificare, e roșcat, dolofan, nervos, i se plânge stăpânului că-l bate soarele-n cap, stăpânul, îmbrăcat în negru, miroase bine, celular mic la dreapta, dă un ordin, vine o umbrelă la maestru, coboară “Dorulețul”, urcă Tatiana Stepa, o tipă cu picioare lungi de la Realitatea TV mă întreabă “și la tine e comandă!?”, ”cum adică?” “păi tre’ să iasă bine!”, explică și se pierde în praf, printre ziariști se-nvârte Șerban Georgescu, compozitorul și fostul soț al...,tot
timpul cu un ochi la stăpân, îmi dictează “scrieți acolo așa...


spectacolul a fost coordonat de compozitorul Șerban Georgescu, directorul Centrului de Cultura și Creație a Județului Ilfov, da chiar așa să scrieți!” pleacă, se-ntoarce dupa câteva secunde, mă apucă de cot, strategic, îi miroase puțin gura, are halenă, “știți, mai bine fără numele meu, se supără ai mei de la radio”, “cine, domnul Șeuleanu?”, întreb, e îngrozit, îi tremură buza de jos, poate nu vrea să-l știe șefu - directorul general de al Radio România Actualități - la serbări câmpenești, “nu, nu vreau nici un nume, așa e mai bine!”, mă lasă în pace imediat ce vede că mă apropii de “domnul Bebe”,

“...sărbătorim pentru că Senatul american a aprobat întrarea țării noastre în NATO, venim de la inaugurarea drumului de la Siliștea Snagovului, noi avem un principiu, unde-i unu nu-i putere, avem un cont separat la consiliu, de vreo doua miliarde, dacă se sparge niște calorifere la o școală, pentru urgențe, știți, să fim o familie, tot azi mergem să inaugurăm cu domnul Năstase un cartier de locuințe”, îl înconjoară câțiva bărbați bruneți cu lanțuri de aur groase la gât, ceva între revoluționari și investitori strategici, cămăși descheiate, zâmbete și burți păroase, dau din cap aprobator la fiecare frază a stăpânului, ca în loc de aplauze, a venit și preotul paroh, Codlea, îl cheamă, “în memoria eroilor căzuți în luptele cu nemții, pentru asta sărbătorim, să mi-l saluți pe șeful tău de la ziar”, întreb același lucru, pentru ce sărbătorim, un grup de liceeni care fumează palmat în spatele publicului, o domnișorică scoate dintre fundul ei și podeaua de ciment un afiș cu “Ziua Europei”, recită de pe el, sunt bucuroși, azi ar fi avut două ore de matematică, două de contabilitate și una de engleză, merg mai departe, în cancelaria liceului s-au întins două mese, "niște gustări,că-i soare tare afară", spune directorul școlii, whisky, vin alb, sec, salam uscat și cârnați de Pleșcoi, îngrămădeală, fiecare înțeapă repede cu scobitorile mizilicurile de pe mese,


peste drum, e o cârciumă strâmtă cât o garsonieră confort III, e plină de funcționarii consiliului județean Ilfov de la Biroul de Integrare Europeană, toți sunt amețiți, cu cămașile asudate, unul, beat mort, cere fiecărui primar care intră să mai dea câte un rând la toată masa, înainte de a primi răspunsul strigă cu sughițuri “Europa, Europa..!”, înapoi la spectacol, în ograda liceului, viceprimarul de Ciorogârla e trist, morcovit, “"n-am apucat să-i strâng mâna domnului prefect, ooff! "”, iar se apropie Georgescu, compozitorul și coordonatorul, urcă pe scena Alina Caloian, “o tânără speranță a muzicii dance, discutăm peste cinci luni, e a noastră, a consiliului adică”, zice omul fără guma de mestecat la el, ăst timp Alina, țâțe tari, centură din cerculețe aurii îi înconjoară talia, îndrăznește un țipăt mic la maestrul Puiu de la butoane, maestrul încurcase CD și nu-i ieșea speranței playback-ul, stăpânul s-a retras pe un scaun lângă scenă, lângă el, minut de minut, compozitorul și coordonatorul, gârboveală cu meșteșug, Alina coboară de pe scenă cântând, oamenii au mai plecat spre casele lor, “aș vrea să dedic special pentru domnul Bebe... Te visam și te așteptam, chiar de când nu te cunoșteam, mi-apăreai chiar așa cum ești, ochii tăi îi vedeam mereu, ei erau stăpâni peste sufletul meu, ooooh, oooh, oooh, de atunci știam că o să mă iubești!”,


Alina termină de cântat, se așază lângă el, nu știe unde să pună microfonul, stăpânul e un pic plictisit, cască, nu pune mâna la gură, se ridică de pe scaun, se întinde, brațele sale groase pocnesc ușor pe la încheieturi, lumea se îndreaptă spre ieșire, la al doilea căscat instrumentiștii prind iute să strângă boxele, doi puști blonzi, cu bube la genunchi, se întorc în fugă din praful fierbinte al drumului și pun mâna pe ultimele bidoane de suc.