Calitatea în învățământ este legiferată prin Ordonanța de Urgență nr. 75/12. 07. 2005 – „Asigurarea calității educației”, lege care prevede o evaluare externă, bazată pe standarde naționale și indicatori de performanță, dublată de o evaluare internă. Ca instrumente, sunt înființate două agenții pentru asigurarea calității (învățământ universitar și preuniversitar, fiecare cu două departamente – unul pentru acreditare, altul pentru asigurarea calității). Acest prolog are rolul de jalonare a ceea ce urmează.
Întrucât educația înseamnă valoare iar cunoștințele au valoare de întrebuințare, putem face o paralelă între ce înseamnă calitatea în standardele internaționale cu preponderență economică și cum au fost aceste standarde bricolate ca să se reducă la învățământul românesc.
ISO 9000 este colecția de standarde internaționale, independentă de specificul unui sector, ce descrie elementele pe care sistemul calității trebuie să le conțină, fără precizarea modalităților de implementare ale acestor elemente (care ține de specificul fiecărei organizații). În activitatea practică se utilizează trei termeni pentru definirea calității:
1. calitatea proiectată – dezideratul
2. calitatea fabricației – procesarea
3. calitatea livrată – cererea pieței
Calitatea produselor se creează în cadrul procesului de fabricație dar se finalizează la consumator, astfel că interesele producătorului și așteptările consumatorului reprezintă două aspecte independente, legate între ele prin gradul de satisfacere.
Revenind la tema calității în învățământ, remarcăm că Legea calității educației are o abordare fragmentară a calității; mai mult, îi lipsește o concepție sistemică articulată deoarece:
 Se definește calitatea proiectată însă lipsește calitatea fabricației (școala + dascălii + managementul lor)
 Lipsește cu desăvârșire calitatea livrată, adică gradul de utilitate socială a produsului și interesele societății
Punctul de vedere al producătorului este exprimat, al consumatorului nu este nici măcar menționat. Totuși, legiuitorul nu s–a întrebat în prealabil dacă această calitate în educație convine comunității, absolvenților în ultimă instanță? Satisface ea nevoile, fie ele și temporare? Reprezintă un produs de încredere?
Firește, aceste întrebări retorice nu află răspuns imediat însă definesc modul de lucru al subsistemului legislativ: superficial, ineficient și suficient. Din păcate, problemele calității în învățământ, așa cum au fost ele rezolvate prin O. U. nr. 75/12. 07. 2005 nu se opresc aici. Inițiativa MEdC de a se autoevalua obturează problema de fond: cine evaluează învățământul, ghidat de o lege zisă organică ce a fost moșită cinci ani și peticită cu nenumărate adnotări ulterioare, toate de natură particulară?
Calitatea ar trebui evaluată mai întâi de Ministerul Muncii, prin statisticile privind cuprinderea forței de muncă (de toate nivelurile), fluctuația angajaților, gradul de acoperire cu personal calificat în domeniu, cheltuielile cu reconversia profesională, șomajul pe categorii profesionale etc. etc.... dacă s–ar dori o acțiune obiectivă! Pare–se că ministerele nu fac parte din același guvern... însă oricare ar fi acel guvern, se vădește prea puțin preocupat de calitatea viitorului forței de muncă.
Calitatea în educație reprezintă expresia finală a așteptărilor, dacă aceasta este prima definiție luată în considerare (există și definiția conform căreia calitatea reprezintă costul cel mai mic pentru o utilizare dată). O. U. nr. 75/12. 07. 2005 s–a grăbit să instituționalizeze două agenții aservite Ministerului Educației și Cercetării; cu alte cuvinte se produce o autoevaluare. ARACIS (fostă Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică) – populată cu membri din învățământul superior; ARACIP (fostă Comisia Națională de Evaluare și Acreditare a Învățământului Preuniversitar) – în subordinea MEdC și fără componență explicită... cum o să–și exprime ele opinia independentă din interior când, chiar de bună credință fiind, nu au decât termene de comparație idealizate... de dascăli?!
Cât despre comisiile interne de evaluare... un citat din lege relevă suficient de bine cum se poate aplica o ordonanță de urgență: „Organizația furnizoare de educație elaborează și adoptă propria strategie și propriul regulament de funcționare a comisiei pentru evaluarea și asigurarea calității. Conducătorul organizației este direct responsabil de calitatea educației furnizate.” [Art. 11 (2) (3)]. Dând mână liberă instituțiilor și amenințând, bașca verificările inspectoratului școlar la școli și a „direcțiilor de resort” în general ne putem aștepta doar la stive de documente justificative produse pe stoc.
O primă concluzie reprezintă tot un citat (aproximativ!): „Ca să îngropi o problemă, creezi o comisie”. Din păcate, comunitatea europeană chiar urmărește calitatea în educație... însă pragmatic, nu balcanic.