ORFANII DE ADEVÃR

- Memorii și maree peste continentul Holocaustului


O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis

A te fi născut în Europa ultimelor secole și în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteți fundamentaliști e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulți, stăpâniți mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coșmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliș al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură și abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conștienți de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini și cu Hitler sau Stalin. Iar din clipa în care am cunoscut genocidurile inițiate în Europa de imaginarul asiatic bolșevic (ce a constituit model de pornire și pentru nazism, ca și pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simțim orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găsești o fereastră pe unde să poți privi liniștit către soare și adevăr: ce destin european!

Măturătorii camerelor de gazare

Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Și fără iluzii. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forță și de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-am pierdut unele simțuri, între care pulsul iubirii față de ceilalți. Am devenit orfani. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îți păstrez bunătatea mea”!” Ieremia s-a îndoit și a greșit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală?
Viața în această Europă a genocidurilor ne-a învățat, însă, că există mai multe tipuri de orfani. Dintre toți, cei mai năpăstuiți nu sunt totuși orfanii de părinți, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust și la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidența că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria și incompatibile cu gradul înalt de civilizație, așa cum se iluzionaseră idealiștii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele rațiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate rețete, condiția umană pare o inutilă și absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligența intraspecifică și amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului?, s-au întrebat atât de mulți. Dar unde a fost omul? mai șoptesc, din ce în ce mai stins, unii...Umanitatea civilizată a devenit un vast abator și un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre”, urcă un ecou din Romani(16: 20). Și picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului.


Dreptul orfanilor la copilăria istoriei

La aceste lucruri inubliabile și la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi, pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante, ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz- Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizația Națiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuți, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinții, își pierde repede familia și devine unul din orfanii nimănui și unul din puținii supraviețuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toți orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerință mai veche a comunităților evreiești și a Crucii Roșii, dar s-au opus și el, și Adolf Eichmann (ofițer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviință să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război și de aceea ne-a permis repatrierea.” E o observație bizară și tragică în această perspectivă: așadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea și copilăria absurdă a istoriei. În momentele cheie, dictatorii fac din orfani un scut.


Supraviețuirea: un spațiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii


Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean făcută în direct la ONU, de când a fost adoptată în 2005 rezoluția privind Ziua Internațională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, față de ceea ce deja se știe mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Știi care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemților, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiți pentru acel genocid, așa că au făcut lucruri pur și simplu barbare. În afară de a-i împușca pe oameni, după ce își săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă… Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, înghețați. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulți pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie… Erau 116 lagăre și ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii. În Berșad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români și ucraineni, au pierit în Transnistria. Și 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim și despre roma, pentru că nu sunt reprezentați nicăieri, în nici o organizație internațional.”, mărturisește ea pentru Cotidianul. Au existat, așadar, nuanțe și grade de comparație între metodele de a aplica soluția finală, au existat mai multe feluri de a muri prin dirijism exterminator pe scară industrială, iar simplul fapt că a fost posibilă o atare taxinomie reprezintă apogeul monstruozității morale niciodată egalată de istoria umană, cu atât mai mult cu cât toate acestea se petreceau în Europa recentă. "Frumusețea va salva lumea", spunea Dostoievski, iar eu mă simt inspirată să adaug, ca pe un corolar al derapajului absolut că "inteligența va distruge lumea".
În epoca etichetelor și șablonizărilor mediatice, această mărturie recentă a unui supraviețuitor din Cernăuți va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean updatată 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse și de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbește tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supraviețuiește, apoi revine acasă cu mari traume și își reia viața, dar va cunoaște un al doilea val de persecuții antisemite în timpul regimului ultranaționalist al dictatorului Nicolae Ceaușescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieții evreilor, în intervalul border al politicilor legionare: „Șocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), și de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârșitul lui iunie 1940, un grup de soldați ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanțe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuție a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturați, limba scoasă, degete tăiate. În iulie 1940, în satul Șerbăuți, lângă Suceava, șeful poliției ar fi împușcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu, în satul Comănești, frații Zisman fuseseră aruncați dintr-un tren și împușcați, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturați și uciși. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuți și Dorohoi.” Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanșarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanța din dimineața zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii orașului să depună imediat la Banca Națională aurul, valutele, acțiunile, diamantele, briliantele, pietrele prețioase și să se prezinte în aceeași zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni”. Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închiși 120 de evrei, fusese imediat desființat, în perspectiva noilor măsuri. (…) Așa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marșul, cunoscut din atâtea filme postbelice…Convoiul. (…) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinație previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese și el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Șargorod, Murafa, Berșad, Bug.”
Această mărturie completează perfect, prin expresivitatea notației, sublinierile istoricului Andrei Oișteanu care, în Revista 22, Nr. 761, scrie că „pe 9 octombrie 1941 au început deportările forțate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud", teritoriu aflat și atunci și acum sub administrație românească". "În primele trei zile (9 - 11 octombrie) au fost deportați în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei și copii. «Din Suceava au fost evacuați 3.638 evrei , iar din comunele din județ și anume: Solca , Burdujeni și Ițcani, au fost evacuați în total 1.395 evrei», se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuți, Darabani, Mihăileni etc."
Raportul final (Ed. Polirom, 2005) elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei președinte a fost Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administrație românească este între 280 000 și 380 000.” O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menționată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la București în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României (o democrație încă atât de fragilă), pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul țării de la momentul respectiv au fost uciși în timpul Holocaustului.” Comunicatul prevedea: "Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanșarea deportării forțate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocitățile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, inițial amplă și eterogenă, cuprinzând ulterior, ca și în alte zone din Europa, romii și alte minorități.”





În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare și memoria cruzimii


În timp ce, la New York, declarațiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenția opiniei publice internaționale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord și de Sud și Basarabia, noi ne reuneam într-o altă Bucovina, și o altă Suceava decât cele care l-au alungat pe Norman Manea, adunându-ne la Biblioteca Bucovinei (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă și în Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărții?), români, ucraineni și evrei, tineri și seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, președintele Comunității Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor șase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 și până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenți și elevi, profesori și intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producții documentare despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară și pian interpretate de maeștri evrei ai genului, și chiar o demonstrație de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaș cultural au găzduit expoziții de carte, de pictură și de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deși a contribuit la creșterea unei Europe civilizate și prospere, a fost totuși supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.
În fond, amintirea și memoria reprezintă bogăția cea mai de preț a unei culturi. Elie Wiesel a declarat cândva că "amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligațiilor și aspirațiilor" oamenilor. Aceștia, aidoma comunităților, nu pot supraviețui demn în absența funcțiilor mnezice, care instituie ambientul unei culturi, îi conferă demnitate și vizibilitate, autenticitate și originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziție de carte cu tematică istorică, documentară și literară privind Holocaustul, o altă expoziție ce are ca tematică povestea și casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri și cărți în diferite limbi de circulație; o altă expoziție de pictură și poezie Rebecca Horn este intitulată "Concert for Buchenwald" iar o expoziție de artă digitală semnată de Angela Furtună și intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil și în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziția are caracter permanent. Pe de altă parte, spații muzeale generoase adăpostesc o expoziție de cărți și albume aparținând cercetătorilor, scriitorilor și artiștilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oișteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Șafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu, Elie Wiesel, Iulian Băicuș, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Teșu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vișinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagall și mulți alții.
Holocaustul nazist nu și-a atins scopul și nu a reușit să șteargă de pe suprafața pământului în mod definitiv populația și cultura iudaică, deși acesta a fost țelul lui inițial, exprimat prin doctrina soluției finale. Expozițiile deschise aduc unele mărturii despre o cultură care a renăscut prin democrație și toleranță și care este marcată de vitalitate și de universalitate, așezându-se din nou cu onoare la temelia umanității, alături de celelalte surori întemeietoare.


Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate

Holocaustul a fost tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS și predată obligatoriu și în țările estice bolșevizate evreii nu erau amintiți ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniștii (ce erau, în fapt, foarte reduși numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită, al soluției finale naziste, ce va fi îmbrățișat peste câțiva ani și de neo-bolșevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea - cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluție de redesenare a așa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolșevic terorist -, reprezintă o maree de clișee, facticități și contrafaceri. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizații greco-latine și iudeo-creștine aflate în declin și aflată în continuare sub amenințare, iar memoria este singurul instrument de recuperare a adevărului.
Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn și de asumarea irepetabilității Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă își caută sistemul de referință, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat și ca pe un imunostimulent al conștiințelor față de ascensiunea spiritului totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar niște orfani de adevăr, destinați laboratoarelor de inginerie politică totalitară . Despre toate acestea ne vorbesc cu răbdare și Ruth Glasberg Gold și Norman Manea și Andrei Oișteanu și Elie Wiesel. Și atâția alții…Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înțelepților în deșert!


Angela Furtună



28 ianuarie 2009

http://angelafurtuna2008.over-blog.com/
http://dialogeuropean.ning.com/forum/topics/orfanii-de-adevar-sau