poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-02 | |
Mișcarea antisovietică
C.A.-Pentru început, îți propun să ne povestești cum a fost ,,descălecarea’’ta la Vaslui. I.E.-Întâmplarea face că apariția mea în Vaslui, de la Piatra Neamț, a avut loc chiar în perioada când se sfârșeau ultimele relicve ale unei rezistențe româniste împotriva tendințelor vădite de rusificare. Cam în acea perioadă s-a impus litera î în locul lui â și se vehiculau idei la nivel de universitate, de tipul (mai ales la Catedra de istorie)- „o să vedeți că Ștefan cel Mare nu a fost chiar așa de mare”, idem cu Mihai Viteazul;- pe de altă parte soldatul roșu era ridicat în slăvi și „marele Lenin”- perioada stalinistă tocmai încetase, deoarece în fruntea PCUS, prim-secretar era Hrusciov. Hrusciov era primul pe lista lui Stalin, dintre cei care urmau să fie sacrificați în numele Revoluției din Octombrie. Moartea subită a lui Stalin l-a adus în fruntea evenimentelor care au urmat chiar pe Hrusciov. Am receptat indirect moartea lui Stalin prin Chinkiz Aitmatov, care, în ,,O zi mai lungă decât veacul’’, prezintă evenimentele prin intermediul unor personaje din carte, evenimente incredibile, care se rezumau la propoziția „a murit Stalin”! Populația slavă nu avea curajul să comenteze evenimentul. Nu sunt suspiciuni, nici măcar în romanul autobiografic al amantei lui Stalin, Davâdova, care, dându-și seama că Stalin va trebui să părăsească nu numai scena politică, ci chiar viața, a scris acea carte. Desigur, și alte documente dovedesc faptul că Stalin a murit în condiții naturale. C.A.-Care era atmosfera cultural socială la Vaslui, după moartea lui Stalin? I. E.-Nu a mai trecut mult și a murit Dej, eram în clasa a VIII-a, acesta deja liniștise frământările lăsate de guvernul Doctor Petru Groza. Dej adusese stabilitatea în țară. Această stabilitate se poate confunda, de fapt, cu o mare platitudine politică: comunismul cucerise toate pozițiile în aparatul de stat. Fuseseră lichidate rezistențele din munți, despre care se vorbea foarte puțin, Lucrețiu Pătrășcanu fusese executat. Am găsit la Vaslui cenaclul literar „Vasile Alecsandri”, la ale cărui ședințe participau niște oameni castrați și fățarnici, care se împăcaseră cu evenimentele, chiar dacă în sine gândeau altceva. Un caz ieșit din comun, care face onoare orașului Vaslui, este refractarul V. I. Cataramă, fost elev al lui George Călinescu. V. I. Cataramă era o fire expansivă și a intrat foarte repede în conflict cu regimul. Mai mult decât atât, ca –n ,,Republica de la Ploiești’’ a lui I. L. Caragiale, în patriarhalul nostru oraș s-a format nucleul întârziat al unui nou guvern. Din el făceau parte profesorul Ghiță Popa, profesorul de istorie Boț și încă alți doi, care nefiind în legătură directă cu literatura, nu i-am cunoscut. În mod ciudat, sediul acestei mișcări se afla chiar în cele mai noi întreprinderi de tip socialist-comunist, care se numea „Vasile Roaită”. Se pare că ceilalți doi membri aveau funcții aici, pentru a atrage masele. Eu cred că Vasile Cataramă avea un dezvoltat simț al umorului și era conștient de acest joc cu focul, dar nu a crezut că vor fi luați chiar atât de mult în serios. Guvernul lor era mai mult o metaforă pentru ei, ca iubitori de literatură ce se aflau. Vreau să mai spun că cenaclul literar „Vasile Alecsandri” devenise nu numai un refugiu, ci și o formă de refulare a celor strânși cu ușa, în intenția lor de a fi buni și adevărați români. Aceștia aveau diferite funcții- maiori, colonei, medici, sau fuseseră eliberați din aceste funcții, unii erau foști boieri ori proprietari de pământ. După ședințele de cenaclu, se mergea la ,,Tulli’’, o crâșmă de pe Traian, unde era o zicală celebră: „ai grijă, fiul meu, că vinul se face și din struguri”. Este un miracol faptul că această crâșmă, cu crâșmar cu tot, a rezistat și după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu. La crâșmă, discuțiile de la cenaclu, bineînțeles, se canalizau spre factorii politici, fapt pentru care cei mai tineri membri nu erau agreați în mediul respectiv. Eu eram privilegiat din cauza domnului V. I. Cataramă, care mă ruga să-l însoțesc. De la Casa de Cultură, care-și avea sediul în actuala Judecătorie, se despărțeau și fiecare ajungea la ,,Tulli’’ pe căi ocolite. Eu cu domnul Cataramă ajungeam totdeauna mai târziu decât alții, pentru că acesta trecea peste consemnele sale politice și obișnuise să consume și câte un pahar cu vin de la cârciumile socialiste, de tip Catanga. La Tulli, ceilalți erau nemulțumiți că eu eram cu profesorul. Acesta totdeauna își făcea intrarea cu versurile lui Ion Barbu: „Poetul e însumarea de harfe eoliene / Ce-n zbor invers le pierzi.” Așa era tolerată intrarea mea metafizică în nucleul utopicului guvern de la Vaslui. Pentru că cei de mai sus au făcut câte cinci ani de pușcărie la Jilava. C. A.-Din punct de vedere politic era fundamentată rezistența lor? I. E.-Aveau un plan destul de sumar. Pentru că, în amănunt, erau dirijați din afară, atât din mari orașe ale țării, ori din străinătate. Bănuiesc că ceva fonduri ale legionarilor ori ale țărăniștilor ajungeau și în spatele ,,cortinei V. Roaită’’. A fost ales Vasluiul ca fiind un oraș mai puțin periculos, în sensul unui număr restrâns de muncitori, care-l avea pe atunci în economia noastră națională. Pe de altă parte, să nu uităm că în această zonă, la Huși, s-a născut cel cunoscut sub denumirea de Căpitanul, și anume Corneliu Zelea-Codreanu. Nu a fost ales Hușiul pentru ca să nu bată la ochi. Pe atunci, știam toate cuiburile legionare din jurul Vasluiului și Hușiului. C.A.-Ce ne puteți spune despre cuiburi? I.E.-Erau foarte puternice în comunele Zăpodeni (Butucărie, Uncești) și Dănești. Este de remarcat faptul că aceste două comune și-au clădit locuințele pe labirinturile de tunele săpate de Ștefan cel Mare în spatele războiului de la Podul Înalt, unde voievodul își ținea alimentele și munițiile. Am intrat în aceste tunele, ele încep de la 7 metri sub pământ și se ramifică pe toată suprafața veche a satelor. Mergeți la crâșmele de la Zăpodeni și Dănești și o să le vedeți. De asemenea, în aceste tunele, care erau, de fapt, adevărate citadele subterane, Ștefan cel Mare ascundea și fetele tuturor satelor, care erau râvnite și vânate de turci și tătari, pentru a fi transformate în cadâne, în urma războaielor. Este o chestiune neluată în seamă de istorici. Se mai spune că mai există un asemenea tunel care ajunge până la Huși. Acum câțiva ani, s-a încercat foarte palid cercetarea lui, după care lucrările au rămas exact în punctul inițial, respectându-se întru totul obiceiul pământului de la Vaslui: de a se lua banii și de a nu se face nimic. C. A.-Care este imaginea profesorului Cataramă? I. E.-Era figura cea mai luminoasă, mai documentată, era deținătorul unei biblioteci uriașe de carte rară, cu care-și strica vederea noaptea Securitatea locală. El mai avea și interdicția de a nu împrumuta nimănui nici o carte. Pe mine mă încuia în bibliotecă, fără știrea soției, care era a doua securitate a lui V. I. Cataramă. Aici a avut loc și un eveniment comic. Mă căsătorisem și aranjasem la ,,Tulli’’ să mă mut în gazdă la domnul Cataramă. Când am ajuns cu zestrea încărcată la „poarta cu tei”, (la poartă era un tei gros cât un frigider de Coca-Cola), cea de a doua securitate a prins de veste și așa am ajuns în gazdă… la niște țigani de pe strada Racova. C. A.-Cum ați caracteriza cultural perioada cea mai prosperă a lui Nicolae Ceaușescu la Vaslui (1970-1982)? I. E.-Cu toate că revistele literare ajungeau la Vaslui, nu se poate spune că se întâmpla mare lucru. La Vaslui, șeful Casei de Creație era Nicolae Ginghină, învățător și profesor de filozofie, care purta cu evlavie în gulerul de la haină o insignă reprezentându-l pe Lenin și nu pierdea nici un prilej să elogieze opera și realizările din întregul lagăr socialist. Primul volum al meu de poezie a fost un volum colectiv, scos sub egida acestei Case de Creație. Am primit și bani: trei lei pe care i-am dat lui frate-meu și, culmea, acesta îi ține minte și azi. Tot în această perioadă, eu și Marinela Chifane din Bârlad am fost remarcați de poetul Ion Crânguleanu, trimis în mod special de la București, pentru a înviora atmosfera vasluiană. Se punea accent pe literatura de tip Dan Deșliu: ”Iată, pune Stan piciorul, / Și oprește compresorul”. De la Vaslui, au mai fost remarcați poeți ca Mihai Ogrinj, Marite Radu, Silvia Cazan. Pe lângă vechea gardă (care avea peste 60 de ani și era formată din Dumitru Trișcu, Ion Chișcă), apar Petru Spânu, Ilarion Lascăr, animator și director la Casa de Cultură, Gheorghe Capșa, Gheorghe Stoian. Puțin mai târziu, după un stagiu de profesor de română în satul natal, cu aerele sale de poet adevărat, sosește Ion Iancu Lefter, menționat și de George Călinescu în I.l.r.d.o.pz. Era sub influența primului volum, intitulat ,,Sărut’’. Cum îi era firea, privea de foarte sus plebea literară locală. Mai târziu a apărut și poetul și prozatorul Ioan Baban. Nu trebuie uitată prezența timpurie a lui Ion Emil Andrieșanu, profesor de română care și-a păstrat cu consecvență de-a lungul timpului preocupările de „sperietoare” a tinerelor talente. Acesta, în discursurile sale critice, avea doi pari cu care lovea fără milă în debutanți. Parii erau George Călinescu și Benedetto Croce, care nu știu câtă treabă au avut cu poezia. Multe fete au spălat cu lacrimi pernele adolescenței din cauza istoricului literar și a esteticianului, mânuiți diabolic de periculosul critic. Este demn de subliniat faptul că Ion Emil Andrieșanu nici până azi n-a publicat vreo carte de critică literară. Un caz care a rămas și până azi straniu este prezența și lipsa din Vaslui a lui Vasile Vecinu, poet care în vremea lui Virgil Teodorescu, președinte al Uniunii Scriitorilor, a primit o pagină întreagă în revista „Luceafărul”. Dar el a refuzat această șansă, întorcându-se la Vaslui ca muncitor magazioner la Fabrica de Confecții. C. A.-Cum se împăcau ordinele PCR cu creația autentică? I.E.-Singurul conflict care ar fi fost în acea perioadă era că, în materie de publicare, în diferite reviste locale sau din țară era preferată poezia patriotardă. Cei cu sentimente mai duioase pentru iubita care pleacă printre plopii lini, lăsându-l pe poetul îndrăgostit singur cu scurgerea apei se alegeau cu „mai trimiteți”. Pe de altă parte, Bucureștiul în revistele literare, folosea pe autorii din provincie ca pe un țap ispășitor pentru publicarea poeziilor lor amalgamate, de tentă existențială sau de dragoste, tributul plătindu-l cu poezie patriotică cu moto-ul „așteptăm provincia”. C. A.-De ce nu are Vasluiul o revistă de cultură autentică? I. E.-Răspunsul ar fi foarte scurt, dar și foarte lung. Porecla mea la cenaclul „Junimea” din Iași (frecventam în paralel cenaclul din Vaslui și cel din Iași) era Duduca. În perioada apariției „Convorbirilor literare” din vremea lui Mihai Eminescu și Maiorescu, la Vaslui exista o singură cumpărătoare a revistei, care a fost poreclită „Duduca de Vaslui”. Aceasta amenința mereu revista că n-o s-o mai cumpere, deoarece semnatarii articolelor o făceau să roșească datorită limbajului folosit à la Bădia Creangă. Istoric, „Vlăstarul” este prima revistă literară ce a apărut la nivel școlar. Apoi au fost „Vreme nouă”, preschimbat de comuniști în „Vremea nouă”, devenit cotidian. Au mai apărut diferite încercări de reviste scoase de Comitetul de Cultură, încercări care n-au rezistat datorită șefilor de la Cultură, care n-au vrut să se lege la cap dacă nu-i doare. Perioada Ioan Mancaș, inspector-șef după Dan Ravaru, a fost mai consecventă, cu revista „Apollo”. Nu trebuie uitată nici „Gazeta de Est”, distrusă de Paul Munteanu, care în final și-a trecut-o pe propriul nume din punct de vedere juridic, profitând de faptul că era vice-președinte al CPUN și că fusese profesorul lui Marian Enache, președinte al CPUN. „Gazeta de Est” a fost singura revistă literară vasluiană de succes național. La București și Suceava, dar și la Timișoara, era vândută încă din gară. Estul, cu podul lui de flori, interesa întreaga țară, mai ales că în paginile revistei era un serial intitulat „Răsluirea Basarabiei”, preluat din revistele de peste Prut, unde semnau Ion Hadârcă, Ion Vătămanu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi. Cred că acest pod de cuvinte a durat un pic mai mult și va dura ca document mai mult decât podul de flori. În „Gazeta de Est” mai semnau Ion Parfene, Ion Iancu Lefter și Dan Ravaru. Despre Dan Ravaru fac o paranteză: acesta, nefiind căsătorit, facilita în revistă publicarea diferitelor persoane de gen feminin, fapt care l-a enervat pe Ion Iancu Lefter și l-a determinat să se exprime: „Bă, Dane, ori facem presă, ori bordel.” Cu răutatea bine ascunsă, disimulată, totuși, nu s-a putut abține să nu-i spună lui Ion și mie: „Vă aranjez eu la Marian Enache și o să dispăreți din redacție!” Atunci, Ion Iancu Lefter, ca autor de trei cărți, dintre care una și premiată de Uniunea Scriitorilor, și cu mine ne-am dus, ca tot poetul, de necaz, la băut. În seara respectivă, Ion Iancu Lefter era cap limpede în redacție și, de obicei când îndeplinea această funcție, refuza orice invitație la un pahar. La ora trei ziua, eu am plecat acasă, era pe 1 martie 1990. El a rămas împreună cu maiorul pe atunci Emilian Lițoiu de la Securitate, consumând din cârciumă în cârciumă până în momentul accidentului. Vreau să adaug că ei mai consumau deseori băutură, maiorului plăcându-i poezia. Pe fondul moral-sufletesc datorat jignirii aduse de Dan Ravaru, Ion Iancu Lefter și-a călcat restricțiile pe care le avea atunci când avea cap limpede. A doua zi, nevenindu-mi să cred, o persoană pe care nu mi-o amintesc mi-a comunicat că a murit Ion Iancu Lefter. C. A.-Considerați că Vasluiul nu este suficient de matur și potent pentru a menține o revistă de cultură un timp îndelungat? I. E.-Dacă ați pune această întrebare lui Dan Ravaru, ar spune că da, oferindu-se s-o scrie chiar de unul singur. În ce mă privește, eu spun că nu. De-a lungul timpului, comitetele și tot felul de conduceri ale inspectoratelor au căutat să distrugă formarea unor personalități în acest domeniu. Conducerile acestor inspectorate erau slujite de persoane total neavenite cu fenomenul în cauză, care nu știau să scrie nici măcar o compunere. Abia în ultimul timp, ex-directorul Șerban a promovat niște bătrâne tinere talente, care în condiții propice ar fi fost cunoscute nu numai la Vaslui. Manifestările cu mari personalități și banii cheltuiți cu Nichita Stănescu, Marin Preda etc. erau făcute cu scopul ca directorii și inspectorii să-și păstreze cât mai îndelung postul. Nu afirmarea unor talente care putea să le pună în pericol poziția era prioritară. În viziunea lor, poeții, prozatorii, dramaturgii formau o turmă care trebuia păzită cu bâta de activistul cultural, muncitor promovat din fabrică, școlit la „Ștefan Gheorghiu”. După mine, formarea și afirmarea unui talent trebuie să fie și o investiție socială. Dar la bibliotecă și în alte spații erau preferate soțiile tovarășilor și ale securiștilor, de unde și epitetele „poet-muncitor”, „poet-țăran”, etc. C. A.-Puteți da un exemplu concret? I. E.-Da. Este cazul, Dumnezeu să-l ierte, al lui Ion Bârcă de la Duda de Huși, care era într-adevăr țăran. Pentru că era o persoană care nu deranja, fiind la distanță și în vârstă, i s-a scos și o broșură. Ba, mai mult, cu ocazia unei vizite a tovarășului Ceaușescu la Huși, a fost însărcinat să-l primească pe conducătorul suprem cu pâine și sare, îmbrăcat în tragica imitație de costum popular din magaziile Comitetului de Cultură, magaziner fiind pe atunci tovarășul Vasile Crăcană. În dimineața sosirii președintelui, sosește o mașină la poarta poetului-țăran din Duda, care dormea pe prispă. Soția sa, încuindu-i toate ușile, mai ales pe cea de la beci, plecase la Huși să prindă un loc mai în față. Poetul-țăran fusese trezit de vijelioasele bătăi în poartă ale lui Vaslie Crăcană, care, nu se știe din ce motive, nu l-a anunțat din timp. Intrând pe poartă și strigând „scoală, moșule”, ținea în brațe imitația de costum popular. „Ia și îmbracă hainele acesta, că trebuie să-l primești cu pâine și sare pe tovarășul!” Moș Bârcă, pe jumătate buimac, pe jumătate speriat, se conforma. A fost urcat în mașină și dus la Huși, unde la costumația respectivă i s-a mai adăugat și un prosop cu informațiile cum să se comporte în momentul primirii celui mai iubit fiu al patriei. După cuvintele adresate șefului statului, și după ruperea din colac și întinsul în sare, moș Bârcă a luat fulgerător în mâna sa mâna celui mai iubit fiu și a sărutat-o. Acesta, îngrozit, imediat a cerut spirt. Locul unde se afla nu putea avea spirtul solicitat. Atunci a cerut coniac ca să-și dezinfecteze antebrațul cu tot cu mână de sărutul poetului-țăran. După terminarea vizitei, când lumea a început să se împrăștie, moș Bârcă a fost urcat din nou în dubă și dus acasă. Dar baba lui încă nu sosise, cheile fiind la ea… Vasile Crăcană strigă: „hai, moșule, dezbracă-te repede, că le am pe inventar!”, lăsându-l în mijlocul ogrăzii pe moș în pielea goală. O fiică a sa, care locuia pe aproape și care nu participase la eveniment, auzind zgomot de mașină la poarta tatălui ei, în timp ce mașina tocmai pleca, s-a năpustit în ogradă să vadă ce s-a întâmplat. Moșul, nemaiavând timp să-și ia ceva de protecție a goliciunii, s-a refugiat în spatele casei- unde, dintre păpușoii foarte înalți, a început să strige: „Cine-i acolo?” –„Eu, Maria!” Fata aștepta să-l vadă, îl striga. Moșul răspunde: „Vino mâine la mine, azi nu pot!” Fata, intrigată, s-a dus unde auzea glasul. Moșul, cu inspirația lui de poet-țăran, rupse două frunze mari de bostan, își puse una-n față și una-n spate și se iți de după casă. „Fă, Maria, eu ți-am zis că nu pot, vino mâine!” Fata, nedumerită, plecă. Moșul ieși să se învelească cu ceva ca să nu-l prindă baba în postura lui Adam. Trase și o concluzie: „Iată cu ce se alege poetul-țăran după o întâlnire cu șeful statului: rămâne în pielea goală!” C. A.-Cum a acționat Securitatea asupra dumneavoastră și a altor poeți? I. E.-Din păcate, numai asupra mea. Ceilalți- în sala mare a Bibliotecii- unde se organizase o întrunire festivă, cu public, cu inspectori și cenacliști de credință, să anihileze orice luare de cuvânt a persoanelor netrecute pe listă. Erau veniți de la București: Mircea Iorgulescu, Constantin Þoiu, Dana Dumitriu, Mircea Dinescu. Sala era arhiplină. Eu, profitând de faptul că mă aflam în dosul unui stâlp, neobservat de pârdalnicii culturnici, m-am pomenit pur și simplu vorbind. S-a făcut o liniște mormântală. Mă adresam scriitorilor de la București, spunându-le: „De 1 Mai, poezie patriotică. De 23 August, poezie patriotică. Idem de 30 Decembrie’’. Și totodată, ,,oare, poezia a ajuns femeie de serviciu?” Pentru moment, totul s-a terminat cu bine pentru că scriitorul Constantin Þoiu și Mircea Iorgulescu au început să aplaude. Și după ei toată sala, revenindu-și din spaimă. Întrunirea s-a cam terminat aici, scriitorii de la București m-au luat în mijlocul lor, m-au felicitat și mi-au făcut o prezentare și o publicare de câteva poezii în „România literară”, rugându-mă să-i contactez. Ceea ce nu s-a mai putut din cauză că am fost arestat pe motivul unei amenzi pe tren datorată unei călătorii la București, fără bani, pentru publicarea câtorva poezii în suplimentul literar al „Scânteii tineretului”, îngrijit de Ion Cristoiu și Mircea Florin Șandru. La întoarcerea din arestul poliției, am fost invitat de căpitanul Ruculeț la Securitate. Nu m-au bătut. Mi-au cerut o declarație că nu mai fac ce-am făcut. Pe de o parte, toate persoanele cunoscute au fost chemate la Securitate și li s-a luat o declarație despre persoana mea, întocmindu-mi-se astfel un dosar substanțial, dosar pe care nici acum nu vor să mi-l elibereze. După alte două-trei săptămâni, am fost din nou anchetat de către Securitate, cum că ei sunt informați că eu vreau să trec granița fraudulos pentru a lucra la Uzinele Alfa Romeo din Roma, de care nici nu auzisem, că în perioada cât am fost în învățământ la Dănești aș fi instigat tractoriștii să-și ceară pământurile de la C.A.P.- ceea ce era parțial adevărat, pentru că-n cârciuma satului eu mă urcam pe-o masă, le spuneam poezii despre pământ, despre palme bătătorite și despre nedreptățile care li se făceau în ciuda muncii depuse, susținând: „capetele unora trebuie puse în parii ce le îngrădesc interesele”. Apoi, peste încă două săptămâni, aceeași mascaradă cu amenințări. Mi se arătau diferite obiecte contondente, fapt care m-a determinat ca în momentele de euforie să repet scene de același gen și prin cârciumele din Vaslui. După 1990, am aflat că diferiți lucrători la Securitate fugeau de cazul meu pentru că, de mi-ar fi înaintat dosarul la București, trebuia să aducă și dovada organizației din care fac parte. În momentul când domnul Martinescu (securist) a fost promovat de la profesor de istorie în ofițer de Securitate, i s-a încredințat cazul meu, dându-i-se și alte date privind dificultatea pe care o prezentam și pentru ei. El, care și azi se laudă că este nepotul lui Perpessicius, avea o slăbiciune pentru poeți. Dar aflându-se față-n față cu un caz autentic, timp de o lună de zile, n-a mai ieșit din Biblioteca Județeană Vaslui. Sala de lectură devenise biroul său de lucru. S-a pus la punct cu toată poezia contemporană din reviste, el fiind din Negrești, trăind într-un spațiu profesoral, unde seara, la domiciliul câte unuia se practica șprițul, istoria și literatura. Probabil în programul său de urmărire, m-a surprins în cârciumă la „Vasluiețul”, unde șefă era doamna Liteanu, fosta soție a Comandantului Securității. Aici a început să-și etaleze cunoștințele poetice, având asupra sa reportofon și pistol, eu neștiind că-i securist. Spre uimirea doamnei Liteanu, care, pregătită, ne-a invitat în biroul ei să consumăm. A început un recital din partea mea și a lui, care era susținut și de ploaia de sticle pline oferite de ,,gazdă’’. Reportofonul mergea. Nu am fost chemat la Securitate în acel moment.El a declarat pe propria răspundere că nu-s un caz periculos, și astfel, zice el, dosarul s-a încheiat. Dar n-a fost așa. S-a transmis la miliție unde mi s-a cerut o declarație: ,,de ce nu lucrez? etc’’.Urma să fac închisoare, ca un individ ce reprezenta un adevărat ,,pericol social’’. -Care sunt intelectualii vasluieni, care, după știința ta, au dosare de Securitate ? -Eu cu Paul Munteanu. Mai există și Leonard Negruți, primul vasluian care scrisese ,,Jos Ceaușescu’’.Apoi Titi Gheorghiu. (interviu realizat pe data de 8 septembrie 2001, de Sfânta Măria Mică, într-un moment în care Ion Enache se lăsase de băut) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate