Dragii mei,
După cartea Lacrimi de pe altarul trupului, apărută în urmă cu o două săptămâni, azi am deosebita plăcere să vă anunț apariția , la Editura Pim / Iași, a unei alte cărți,
Durerea pietrelor
(aforisme)
Autor Teodor Dume

Cartea este in format 20,6 /13,2
Are 80 de pagini alb negru
Coperta color

Editura PIM, 2018
Editor Mioara Băluță
Coperta Mioara Băluță


*
Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciați scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc contemporan, o lucrare de referință realizată de Asociația Culturală Citatepedia. Pot afirma că, împodobindu-mi casa sufletului cu bijuteriile sale lirice, nu am aflat toate răspunsurile la întrebările cele mai complexe ale vieții, dar am fost provocat să caut mai departe drumul care duce către fericire, adevăr și absolut.
(Ionuț Caragea, scriitor/ membru USR,)
*
Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.
Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărți semnate de Vasile Ghica și Ionuț Caragea, din afara țării – de autori din zona fostei Iugoslavia), și de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincție), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere și autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ș.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediție, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulți autori contemporani), și care, de multe ori, cum se întîmplă și acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociația Culturală Citatepedia.
Nu de puține ori atît aforismele, cît și „gîndurile și sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanțe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relația cu Dumnezeu, sex, viață și moarte, bani, lipsa banilor ș.a. – par să sune ca și cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferința ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aștern descompunîndu-le și recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, așa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se așterne pe coala de hîrtie. În acest fel poți vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înțelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, și un soi de mecanism al unui fel translații în formule textuale a „gîndurilor și sentimentelor”.
(Marius Chelaru/Convorbiri literare,
Rubrica Autori moldavi, edituri moldave)

*
Apropiate prin conținut și atmosferă sunt anxietățile din poezia meditativă și din aforismele lui Teodor Dume. Dislocat din confortabilul sentiment, inventat de cartezieni dar absolutizat de moderniști, al supremației unui eu intens conștient de sine și care își subordona lumea, eul postmodernității se știe instabil, discontinuu, incapabil să controleze geneza sa dintr-un ecosistem sau dintr-un amestec confuz de stări. Mutant, perpetuu emergent, el este mereu surprins doar Între două posibilități: »Există întotdeauna o altă posibilitate/ cea a luminii » Eul se cunoaște pe sine doar prin forma developată în viața socială sau din imaginile celorlalți despre sine. El pare situat la linia universului, despărțind conuri ale istoriei mitice, umane sau personale.(…).
Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare, cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din conștiință lucrurile în privința cărora nu putem face nimic (renunță la ceea ce nu poți obține/ pentru că/ senzația eșecului este răvășitoare), sau al lui Kierkegaard, de a trăi autentic „(nu-ți transforma viața în corvoadă ci/ învață să fii tu însuți)”, de misoginismul lui Schopenhauer (între femei și artă nu e nicio deosebire), de psihologismul lui Wilhelm Wundt („omul trăiește într-o lume paralelă/ datorită propriilor senzații)”, sau de moralistul elisabethan Bacon (invidia este produsul succesului celorlalți și starea neputinței tale). În privința politicienilor, poetul se mulțumește să citeze înțelepciunea antică (când te cobori la nivelul politicienilor, începi să nu te mai recunoști ca om), în schimb filosofia pragmatistă a eului care nu are altă identitate decât aceea conferită de proiectele în care se obiectivează (doar cel care nu se recunoaște pe sine nu-și vede chipul în fapte) sau de ratificarea pe care o primește de la semeni (înăuntrul meu e strâmt, nimeni nu intră,/ nimeni nu iese/ e o lume numai a mea cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine) ne readuce într-un context discursiv caracteristic prezentului. Departe de „smartphones”, am regăsit „smart humans”, frumusețea inteligenței omenești, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă și sapiențială.
(MARIA Ana TUPAN,critic
Contemporanul, nr.1(778) despre aforismele lui teodor dume)

*
Nu mi-e frică de moarte
ci de neputința de a mai fi
ceea ce am fost