În spatele oricărei poezii se află multe amintiri, nostalgie, armonie, un popas și totodată o regăsire cu tot ceea ce este sublim. Volumul „Măr copt de iubire”, ce are ca autoare pe Ștefania Pușcalău, editat sub egida Clubului „Expresia Ideii” (coordonat de prof. Mariana Bendou), este o carte minunată de poezie contemporană care delectează prin lectură atât cititorul adolescentin sau matur, obișnuit dar și pe cel avizat. Autoarea, sub îndrumarea poetului Gheorghe Izbășescu dar și a profesorului de Limba și literatura română Ștefan Epure, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” (care a condus revista „Meșterul Manole”, în paginile căreia poeta a debutat), a „copt” un fruct al talentului său (urmând să apară și „merele de aur” în viitoarele volume). Cum cheia cuvintelor din recent apărutul volum este la Ștefania Pușcalău, trecem dincolo de prag „după deschiderea” acestei uși iar asupra „Mărului copt de iubire” au mărturisit impresiile de lectură profesorii Ștefan Epure și Gabriela Þăranu.

Profesorul Ștefan Epure, care a activat pâna la pensionare la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”, formând numeroase generatii de elevi, a notat: “Volumul, având ca simbol mărul, reprezintă un tot, fructul este rodul unui act de creație, culoarea – atracția privirii, ispita, gustul – senzația deosebită, mirosul – parfumul îmbietor, consumul – plăcerea, sănătatea de cele mai multe ori (dacă este “copt de iubire”). Este suficient să citim titlurile poemelor (de cele mai multe ori sintagme / propoziții sintetizatoare), ca să observăm multitudinea de ipostaze ale sentimentului iubirii. Să parcurgem (fără intenția de a plictisi pe iubitul cititor), aspectele ideatice din structura celor trei părți ale cărții: „Sunt inima tatălui meu” (prima parte a volumului) – inconsecvența adolescentină, vise înălțătoare, asemenea “pâinii de casă”, chipul moldovencei, despărțirea de copilărie, evocarea mamei, plăcerea lecturii, evocarea tatălui, plăcerea lecturii, a “plânsului unei ninsori”, stop – cadru peisagistic, poemul – colindă, elogiul orașului natal Onești, transfigurarea propriei imagini - Încotro? “România – casa de frig”. În a doua secțiune a cărții, numită “Trecerea mea”, descoperim tânjirea după iubire, neliniștea rosturilor femeii, imaginea iconografică a tinereții, “intrarea în labirint” (Iași), “femeile sunt cuvinte”, scăparea de “omeneasca învinuire”, elogiul naturii (cu rezonanță eminesciană), contrastul între adolescență si “porțile închise”, elogiul Bacăului și al lui Bacovia, despărțirea de casă și strigarea “în limba tăcerii”. De asemenea, mai sunt întâlnim orașul văzut de un bolnav, “a bea dintr-un poem ca dintr-un izvor”, femeia ușoară, convorbirea cu divinitatea, “trupul ca azil”, “frigul din oameni”, “Dumnezeu în carantină”, “trecerea prin cuvinte”, elogiul scriitorului Izbășescu, Blaga, nevoia de comunicare, satul, vârsta la care “înveți viața și moartea”, sărbătorile de iarna... În “Ainafety” - ultima secțiune a cărții- aspectele ideatice continuă cu: “gura cu blestem de însetare”, răsplata timpului, plănuirea, de bărbat “a femeii drept Evă”, cucerirea femeii, mimarea ca element de apărare, lipsa rezonanței în iubire, cuplul ca împlinire, “dragostea înseamna credință”, “viață în viață”, plecarea pe alt drum, mersul pe sârmă “pâna la capătul iubirii”, împlinirea iubirii, etc. Între temele și motivele preferate de autoare amintim iubirea, drumul / călătoria, tăcerea, cuplul, scrisul – “canon al frumuseții”, poezia ca element al cunoașterii, ninsoarea, zăpada, femeia, înstrăinarea ca rău necesar, plânsul interior, “iarna ca frumusețe”, puritate, frig, răceala interioară, despărțirea ca jertfă. De remarcat că tema centrală, iubirea, are diverse accepții: părintească, adolescentină, a femeii / bărbatului matur, “lumină a vieții și a lucrului”, vindecătoare, “mireasă în doliu alb”, ieftină dar nefericită, “trăită pâna în ultimul hal”, împlinită. Modurile principale de expunere sunt confesiunea, monologul dialogat, pamfletul, contrastul și altele. Culorile care colorează versurile sunt albul, care semnifică puritate, candoare, neîntinare, albastrul – ce reprezintă libertatea, limpezimea, zborul, floarea primăverii, verdele, cu natura, prospețimea, eternitatea, monumentalul ți negrul, cu sobrietatea, detașarea și eleganța sufletului în contrast cu circul lumii. În realizarea poveștii de dragoste Ștefania Pușcalău face uz de mijloacele limbii române la nivel lexical, fonetic, morfologic și sintactic în vederea expresiei poetice care-i individualizează stilul. La nivel lexical străbat ca un fir roșu lexeme (cuvinte) precum “învăț”, “ninsoare”, “călimară”, “scrisul”, “mâinile”, “gura”, “ochii”, “buzele”, “tăcerea”, “sandalele”, “mireasă”. La nivel lexical notăm epitete metaforice, comparații și metafore de excepție precum “leagăn de stele”, “îmi ning amintirile sfinte”, “sarea iubirii”, “vara privirii”, “iarna ochilor”, “limba tăcerii”, “frământarea tăcerii”, “tăcerea se uita la ceas” (personificare!). Minunat este însă să parcurgi expresiile poetice de excepție (“aprinse în alb”, “stelele de nea”), care dovedesc capacitatea extraordinară, talentul de a crea imagini deosebite și prin comparații dezvoltate precum “luna ca o pâine coaptă”. “Pe prispa amintirilor” evocă copilăria, pe mama în poala căreia își pune “tâmpla albă”, poala care “mirosea a măr de vară” și în care “toate visele primeau răspuns”. În poemul “Scrisoare de la mama” se inversează raporturile fiică – mamă, în sensul că mama se roagă lui Iisus pentru darul pe care-l are și căruia i-a zămislit aripi pentru zbor și înălțare sufletească. Viața e o roată, un cerc perfect, poeta mărturisind “de la tata am învațat să fiu” (“Nici nu stiți cât semăn cu tata”). “Viața s-a îmbrăcat în roz” dar “azi... port nebunește negru / când rozul vieții te minte” și “port inima plânsă”. Chiar dacă partenerul o cunoaște, el trebuie să intre în “cartea nescrisă” cu sfială: “Tu descalță-te și intra în șoaptă / pe urmele tălpilor mele / pe alocuri de copil / pe alocuri de femeie. / E lumină obscură / și e loc doar pentru doi / în cartea nescrisă / a poeziei mele” (“Tu mă cunoști, oricum”). Lecturând volumul Ștefaniei Pușcalău descoperim o poezie incitantă cu și despre iubire. Într-un stil de o naturalețe inconfundabilă Ștefania Pușcalău, aflată la “secția izolați... dincolo de / sirene, mașini blocate, oameni grăbiți, / în agitație, zgomot, nebunie / la un loc grosolănie și bun simț”, moldoveanca... ce poartă busuioc la sân, în ie populară și are în cameră “gutui cu obraji înfrigurați... învață / pe dinafară plânsul unei ninsori”. Existența ei “capătă un înțeles / învață să iubească lucruri și locuri simple... și doar frământându-și tăcerea în pâini și-n icoane / mai poate să se vindece”.

Logos, patos și eros

Prof. Gabriela Þăranu, de la Colegiul Național “Grigore Moisil” a declarat despre poeta Ștefania Pușcalău și volumul său de versuri: “O pot defini pe Ștefania prin trei cuvinte: logos, patos, eros – coordonate ce stau sub semnul norocului. Norocul de a se fi născut, de a se fi desăvârșit sub atingerea “Proniei” cerești. A fost mai întâi “Cuvântul” apoi ființa, a fost scâncetul unui copil născut într-o “iarnă geroasă”, apoi a fost “Copila cu sandale roșii ușurele” ce a crescut “precum un măr / care se coace”. Născută din iubire, Ștefania Pușcalău creează din iubire, uimește prin tăria cuvântului, prin meșteșug. Este o poetă matură, evoluția sa stă sub semnul exaltării trăiriste chiar dacă vorbește despre sine prin imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit, despre natură, despre Dumnezeu sau despre eșec. Registrul tematic e vast, e generos, îți îmbracă “sufletul în ritmuri”, uneori, incerte; te ridică și te coboară pe scara dintre cer și pământ; melodicitatea versurilor se completează cu expresivitatea zâmbetului ce străpunge foaia de hârtie împingând cu îndărătnicie erosul la suprafața literelor. Da! E multă simțire în paginile acestui vol. de poezii intitulat sugestiv “Măr copt de iubire”, iubirea fiind esența lucrurilor văzute și nevăzute”.

Opinii consemnate de Ion Moraru