Eminescu nu a fost doar poet și gânditor, ci și un mare jurnalist român (cel mai mare) și, în această calitate, primul analist economic și politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele și soluțiile sale, bazate pe o profundă cunoaștere a realităților românești, a istoriei și a contextului european, sunt valabile și astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzația halucinantă că sunt scrise aici și acum.

Pornind de la această realitate culturală care, deși publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), m-am gândit să-l “confrunt” cu situația din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecția în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicațiile Federațiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iași (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - și din manuscrisele publicate postum.

***

- Domnule Eminescu, ați putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială și politică?

- Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu se potrivește deloc cu trebuințele lui simple și care formează numai mii de pretexte pentru înființare de posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia platiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susține netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a nației românești n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizație străină, introduse cu grămada în țara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă și meșteșugurile s-au stins cu desăvârșire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie și aspiră a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au înmulțit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

- Care credeți că este cauza acestei situații?

- Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea și pururea, în locul noțiunilor nație, țară, român, noțiunea om, pe aceea de cetățean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituții liberale: control, suveranitatea poporului, consilii județene și comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituțiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreține aparatul costisitor al statului modern.

- Ați definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind “legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea și cum ar trebui să arate niște legi… “nedemagogice”?

- Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

- Cum s-a ajuns la acest import necondiționat?

- Spiritul public nu e copt… Această copilarie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparați, s-au întors din Paris, unde, uimiți de efectele strălucite ale unei vieți istorice de o mie și mai bine de ani și uitând că pădurea cea urieșească de averi, știință și industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeași stare la noi, introducând formulele scrise ale vieții publice de acolo.

- Deci îi învinuiți de superficialitate…

- E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din placintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e așa, dar cu toate acestea acele foi există. Și dacă n-ar exista n-ar fi placintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condițiile plăcintei noastre constituționale, a libertăților publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din in pânzatură fină, din fier mașine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei?

- După părerea Dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viața unui stat: politicul sau economicul?

- De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizația economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mișcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială și morală. Fără muncă și fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic și nu știe să se apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ține o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuție decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

- Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiție, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societății românești. Cât de corozivă credeți că este această racilă?

- Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie… Funcțiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă și întreprinzători șarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societății omenești…

- Dar Justiția ce păzește?

- Justiția, subordonată politicii, a devenit o ficțiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om este menținut în funcție, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie.

- Dați-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcționat împotriva populației, nu în sprijinul ei.

- Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populațiile noastre din partea administrației și a fiscului când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic.

- Cum ați caracteriza actuala clasă politică?

- Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulități pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

- Partidul Conservator, cu care aveți o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, și-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteți susținătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteți amabil să-l prezentați în rezumat, sau măcar în bazele de plecare?

- Viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.
Dar, precum în roiul de albine sau în mușinoiul de furnici nu există legi scrise și facultăți de drept, deși toate ființele, câte compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăește din cele dintâi momente în societate. Când începe a-și da seamă și a căuta să explice modul de conviețuire și de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată și codice.
Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetățenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreținerea și înflorirea colectivității, cruțarea economică a tuturor claselor, pe care le privește ca organe vii ale societății, cu un cuvânt organizarea naturală, înțeleasă de toți, moștenită adesea prin tradiție, prin obiceiul pământului, recunoscută de toți fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.
Dar și ceastă direcție are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipsește de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertății, totodată al individualismului, cuprinde primejdii și mai mari. El preface viața într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluțiunea completă a statului. Și într'acolo tind ideile comuniste internaționale de azi.
Între aceste două extreme e poate meșteșugul adevăratei politice.

- Atitudinea dumneavoastră intransigentă la adresa evreilor imigranți v-a atras antipatia acestora și, implicit, reputația de antisemit. Imaginea este contrafăcută și se bazează pe necunoașterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aș ruga să vă nuanțați atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este reală?...

- Da, este. La orice popor drepturile publice și private au fost rezultatul unei munci seculare și a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocrația, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzația muncii războinice; dacă țăranii, cari pretutindenea au fost aserviți, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucățile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituțiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a și împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raționaliști. Evreii singuri, cu totul deosebiți și având tendențe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susține. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător și desigur că numai cu foarte rară escepție se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.

- Există discriminări juridice sau de altă natură împotriva evreilor?

- Restricțiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ștefan-Vodă cel Mare întărește câtorva evrei, veniți din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-și clădi sinagoge, un drept pe care turcii, așa-numiții noștri suverani, nu l-au avut niciodată, deși confesia mozaică e pentru spiritul ascetic și îngăduitor al religiei creștine tot atât de străină ca și cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se mărginea totul și așa ar fi trebuit să rămâie. Meseriași și proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie și era strâns legată cu contribuția de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, și de la care, chiar când îi poftești, știu a se sustrage, făcându-se sudiți austriecești, deși sânt născuți în România din supuși rusești și n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii și-a câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii și ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei țări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei și-au câștigat neamul românesc un loc la soare?

- Toți evreii sunt așa cum îi descrieți?

- Nu. Și ni pare rău de acei puțini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepție, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această țară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puținii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Și evreii sunt o armie economică, o rasă de asociați naturali contra a tot ce nu e evreu.

- Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiții ne-ar fi favorabilă această apartenență?

- În condițiile în care existența statului e asigurată prin cârma puternică și prevăzătoare a tot ce poate produce nația mai viguros, mai onest și mai intelligent. Suntem însă, din contra, avizați de-a aștepta siguranța acestei existențe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze ființa statului român ca pe un fel de necesitate internațională. Acea necesitate internațională n-are nevoie de-a ține seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existența unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.

- Ce credeți că ne așteaptă în următorii ani?

- Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni; teoria de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii și, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

- Situația dezastruoasă pe care ați creionat-o se regăsește în vreun fel în evoluția generală a societății omenești?

- Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Shakespeare cedează în fața bufoneriilor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfințesc, zeii mor.