poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1961 .



Alexandru Petria, \"Zilele mele Cu Renata\", sau nebunia curajului de-a fi tu însuți
presa [ ]
O cronica la romanul care mi-a aparut recent

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apetria ]

2010-05-27  |     | 



Librăriile românești sunt, slavă Domnului!, ticsite cu cărți. Pe toate gusturile și pentru toate buzunarele. Adică tocmai visul aievea al cititorului profesionist de cărți, al lectorului pasionat de cuvântul scris, al visătorului obișnuit să își satisfacă setea de cunoaștere recurgând la bogățiile imensului ocean al beletristicii. După deceniile comuniste – în care cartea bună se dădea „pe sub mână”, ajungând mai degrabă la privilegiații sistemului, decât la cei care ar fi degustat-o cu adevărat – și după anii de derută de după Revoluție – când avalanșa informațională ne împiedica să discernem între calitate și non-calitate, între valoare și best-seller, între autorii promovați de Occident sau Statele Unite ale Americii și reprezentanții culturii românești – iată că, în sfârșit, pe rafturi găsim și nume ale unor scriitori de-ai noștri din generația nouă, ce ne introduc într-un univers profund original, capabil să rivalizeze cu convulsionanta piață de carte a lumii „civilizate”, în care autorii, văzuți ca produs de marketing, adună oamenii cu miile în fața magazinelor în ziua lansării unui nou titlu. Un exemplu în acest sens este Alexandru Petria, care, cu primul său roman, apărut sub egida editurii bucureștene Tritonic, încearcă să ne tenteze cu o altfel de scriitură.

Alexandru Petria a debutat în presa literară cu poezie și tot sub semnul muzei Euterpe a stat debutul său editorial. A treia carte semnată de el marchează o schimbare de atitudine și de viziune, optând pentru proză, prilej de manifestare mai explicită a eului auctorial. Numele lui se leagă, în același timp, de o febrilă activitate publicistică derulată în acești ultimi douăzeci de ani scurși de la câștigarea de către noi a libertății de exprimare. Dar, poate mai mult decât atât, numele lui poate fi asociat unor acte de curaj (de multe ori nebun, în opinia mea, ori măcar inadecvat situației politice din țară....), precum acela de a porni primul cotidian adresat populației din orașul Dej, inițiativa reînființării fostului județ Someș, cu capitala în același Dej, sau, mai recent, publicarea în periodicul pe care-l păstorește, „Realitatea de Bistrița, Beclean, Dej”, a controversatelor caricaturi pe plan mondial, ce aduceau zică-se atingere islamismului însuși... Temerar se dovedește Petria și atunci când lansează în presă adevărate cruciade împotriva oportuniștilor, a autorilor fraudelor de orice fel, a politicienilor ipocriți...

Tot un act de petulanță mi se pare, din partea lui, și acela de a încredința tiparului romanul Zilele mele cu Renata. Așa cum se observă încă din titlu (nu, nu este aici nici o greșală!) Alexandru Petria se deconspiră ca luptător împotriva conveniențelor, prejudecăților și tiparelor cu care ne-am obișnuit din comoditate sau... lene intelectuală. Inovația scriitorului constă în crearea iluziei că lectorul nu are înainte paginile unei cărți, ci este martorul confesiunilor intime ale personajului principal, confesiuni făcute într-o stare ușor euforică, stârnită de încărcătura bahică a atmosferei din berărie, în fața unei halbe pe trei sferturi goale. Marius, naratorul-personaj, se dezbracă de orice inhibiție, renunță la orice încorsetare socială și se înfățișează în fața cititorului decis să dea glas francheții și îndrăznelii ce-l definesc.

Zilele mele cu Renata este un roman al căutării de sine. Eroul încearcă să se cunoască, ca individ și publicist, analizându-se prin raportare la faptul divers nesemnificativ, prin relația ca cu nimicul cotidian. Eul se zvârcolește să iasă la suprafață, deși, în aparență, în afară de ambiția afirmării sale în societate și a confirmării ca ființă publică, nu este motivat de nicio condiționare exterioară, de nicio convulsionare de natură obiectivă. Personajul nu trece prin situații-limită, care să-l definească, în vreun fel anume, ca om. Nu este nici într-o etapă de răscruce a existenței sale. Dimpotrivă, are parte de confortul material și de confortul psihic propice cultivării acelui dolce far niente specific mai degrabă indivizilor predispuși la meditație, decât unui macho ori action-man, cum se dorește a fi Marius Oprean.

Ca și prietenii săi Anton și Corin, Marius aspiră să devină scriitor. În acest sens, își exersează aptitudinile scriitoricești preocupându-se de publicarea în presă a unor proze scurte și de dezbaterile literare pe diverse teme cu numiții Corin și Anton, martori ai zbuciumului său sufletesc și ai pașilor ezitanți pe calea afirmării, dar ținuți totuși la o parte de principala preocupare a eroului, erosul. Având, după propria mărturisire, talentul susținut financiar de către părinți, Marius se dedică, spune el, scrisului, în fond precumpănitoare devenind nu activitatea sa intelectuală – pulsatilă, cu sclipiri de originalitate, de geniu pe ici-acolo, însă demonstrând inconsecvență și insuficientă motivație –, ci aceea erotică. Prin patul lui Marius trec Monica și Viorica, Ana și Maria și... – numele nu mai are importanță, căci el își alege partenerele de sex aproape fără discernământ, dintre prietenele de familie, cunoștințele întâmplătoare sau dintre cele pe care le seduce în vreun bar, aiurea. Nu are importanță nici aspectul fizic al vremelnicei muze, ori vârsta ei, pregătirea profesională ori dotarea intelectuală... Marius dorește doar atât, o parteneră de sport, ori un antrenor titrat pentru activitatea fizică, nicidecum un companion sau un partener de cursă lungă. (De căutarea vreunei satisfacții sufletești, emoționale, sau spirituale nici nu poate fi vorba.) Obiectivul său este acela de a-și demonstra virilitatea, de se defini ca mascul și, în scurtele pauze, ca artist al cuvântului scris. În fața ochilor cititorilor se derulează scene de dragoste trupească într-o varietate de forme și consistențe, amintind uneori de camilpetrescianul cuplu Ladima – Doamna T. (vezi înălțătorul episod în care Marius i-l prezintă Renatei pe Nichita Stănescu ca maestru al poeziei de dragoste), alteori evocând parcă instinctul pur, în genul „Maidanului cu dragoste” al lui George Mihail Zamfirescu (vezi cea dintâi secvență, a acuplării lascive dintre proaspătul operat Marius, suferind de febră septică post-apedictomie, și Renata, în sala de ghipsare a spitalului, când petrec prima noapte de amor).

Singura eroină feminină ce prinde consistență în roman este țiganca. Este singura care, în acest univers misoginic, unde elementul feminin are un singur rol, acela de a-l ajuta pe el, pe bărbat, să simtă împlinirea de-o clipă, se dovedește capabilă să-i facă față intelectualului în devenire Marius. Lipsită de alte studii decât cele elementare, căsătorită și mamă a doi copii, Renata dovedește o inteligență nativă și sexuală de natură să-l provoace în permanență pe scriitorul aspirant. Acesta se lasă sedus, dominat, pentru ca, la rândul ei, să o seducă și să o domine pe aceea care îi acaparează tot mai mult viață și îi înfrânează tot mai mult aspirația spre înalt. Cu toate acestea, Marius reușește să-și păstreze detașarea și o oarecare luciditate față de această relație, ce-l devorează și-l alimentează cu energie în același timp. Mai mult decât atât, se străduiește să țină secretă idila sa cu țiganca adulterină. Nu face acest lucru, evident, din cavalerescul impuls de a păstra intactă reputația doamnei, sau din teama că, gelos, soțul ei s-ar putea răzbuna crunt pe Renata, femeia ce-i împlinește lui, artistului, cele mai cutezătoare fantezii senzuale. Motivația sa este pur egoistă: teamă de a nu fi judecat pentru alegerea făcută. În mod paradoxal, în ciuda spiritului său liber dornic de afirmare și în pofida paginilor scrise, unde se declară în favoarea manifestării libertății de conștiință a individului, Marius nu dovedește destulă bărbăție pentru a-și asuma responsabilitatea legăturii sale cu Renata, nici măcar înaintea bunilor săi prieteni Corin și Anton, cărora, la modul declarativ (nu și practic!), le mărturisește absolut orice...

Evident, toate demersurile personajului din romanul au drept scop maturizarea (profesională și sexuală) bărbatului aflat la douăzeci de ani. Însă el eșuează răsunător: literatura sa rămâne la nivelul rubricii dintr-o pagină anostă de ziar, iar ca individ uman nu reușește să depășească lașitatea fantelui de mahala incapabil să întrețină o relație cu o femeie în văzul lumii, la lumina zilei și a... propriei conștiințe. Nu are nici măcar atâta onoare, încât să pună punct, bărbătește, sordidei idile cu Renata. Ci, sub pretextul depresiei generate de moartea cuplului de prieteni în tragicul accident de avion, Marius o părăsește pe motivul că ea ar fi lipsit de la înmormântare, deși între Renata și răposați nu existaseră nici un fel de raporturi care s-o aducă la cimitir. Mai mult decât atât (și aici este partea inovatoare a romanului lui Alexandru Petria), Marius se apucă să rescrie istoria iubirii dintre sine și Renata.... înlocuind-o pe eroina titulară, în pagină, cu altă femeie – semn extrem al lașității lui și al disprețului congenital față de sexul slab...

Recunosc, la primul contact fizic cu volumul de proză al lui Alexandru Petria, am avut o ușoară mișcare de recul: n-am înțeles subtilitatea titlului (Doamne, m-a ofensat cacofonia, căci sunt tributară formației mele de filolog!), iar sugestiva imagine de pe copertă am considerat-o ofensatoare, potrivită mai degrabă sub-literaturii de pe taraba cu ziare, decât unui volum de beletristică. Nici primele pagini, cu stilul direct și limbajul frust, vulgar de multe ori, evocând o sexualitate agresivă, elementară, nu m-au făcut să mă simt prea confortabil. Însă mi-am adus aminte îndemnul din prefața „Analelor” lui Tacitus, sine ira et studio, (judecă) fără ură și părtinire, amintindu-mi că sunt cititor de profesie, deci trebuie să mă debarasez de orice prejudecăți privind cartea ori autorul ei..., pentru a fi în stare să apreciez literatura dintre coperte. Și nu mi-a părut rău deloc că am făcut asta. Am avut plăcuta surpriză să descopăr un scriitor autentic, înregimentat în mișcarea postmodernă, care a renunțat la convenție, la canoane, pentru a se putea exprima pe sine ca individualitate lipsită de ipocrizie și pudoare și pentru a putea, ca artist, dovedi cu prisos bravură și... – de ce nu? – bravadă suficiente pentru a ne ține cu cartea în mâini până la ultima pagină.
Voichița Pălăcean-Vereș

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!