„Nu ați obosit doamnă Varda? Cum v-ați simțit când ați trecut de la mașina de scris la computer, I-pod, celular? Nu vă șochează sărăcia? Cum reușiți să vă vopsiți atât de concentric?“ întrebări peste întrebări. Publicul nu părea să aibe răbdare în fața mignonei personalități franceze, aflată în turneu într-o Germanie cuprinsă de o iarnă neobișnuit de aspră.



Aplauze, admirație și speranță



Ropotele de aplauze din sala Odeon din inima metropolei renane Köln par a nu se mai opri. Sala arhiplină cu un public atât de divers cum nu am mai văzut decât la concertele lui Leonard Cohen sau Rolling Stones, de la elevi până la octogenari, de la doamne împodobite cu pălării sofisticate până la pensionari, colegi de generație cu Agnes La Varda - incredibil, dar toți având un element comun: o privire plină de entuziasm și speranță.

Despre sărăcie și cartofi, dar cu tandrețe


Doamna filmului francez, sprijinindu-se simbolic de brațul unei tinere moderatoare, a întreprins un turneu în câteva orașe germane cu documentarele din ultimul deceniu, cu seri de lectură din miile de scrisori primite de la admiratori, cu galerii foto care atestă pasiunea de o viață pentru cea de a șaptea artă.

Agnes Varda comunică aprins cu publicul fără a da semne de oboseala nici la orele cele mai înaintate. Tinerii sunt șocați și muți de admirație față de atmosfera optimistă emanată de regizoarea octogenară care vorbește alternativ fără probleme în franceză și engleză.
Ea vorbește cu tandrețe despre marea sărăcie și realitatea din culisele personajelor sale, toți acei care încearcă să se autodepășească fiecare în stilul său: culegând, aștepând, degustând.

Les Glaneurs et la Glaneuse

Documentarul din 2001 „Les Glaneurs et la glaneuse“ „Culegatorii și culegatoarea“ este un eseu liric dedicat noțiunii „a culege“. Talentul regizoarei constă în mânuirea minimalistă a imaginilor și cuvintelor. Publicul află din enciclopedia Larousse și din tabloul lui Francoise Millet definiția lui A CULEGE, apoi „a culege în trecut“ în maniera secolului al XIX-lea. Pictorul francez surprinde un grup de țărani tineri care se bucură împreună sub un cer darnic la culesul recoltei, întorcându-se apoi seara obosiți, dar veseli cu brațele pline de grâu sau cartofi.

În „Jacquot de Nantes“ (J.Demy, regizor, soț și prietenul ei de o viață), „Les Glaneurs et la Glaneuse“, și mai ales în „Sans toit ni loi“ – autoarea, regizoarea, scenarista și pictorița ține oglinda prezentului pentru fiecare dintre noi, o oglindă de jur împrejurul temei centrale: a culege, a semăna, culegătorii de fructe, sentimente, lucruri, amintiri, cărți, dureri, idei......

Culegătorii de azi – colecționarii de frică

Personajele sunt oamenii din apropiere, din viața de zi cu zi, vecini, prieteni, săracii din piețele orașelor, expeditorii de scrisori, pisicile ce o privesc răbdătoare, psihologi, șomeri și evident ea însăși, Agnes Varda cu petele bătrâneții, cu amintiri, tristeți, bucurii și obsesii....

În contrast se poate vedea cu ce se confruntă „culegătorii“ de azi: indivizi izolați, singuri , departe de privirile societății se duc pe câmp, își umplu pungile de plastic cu privirea în pământ, purtați de un singur gând: să găsească ceva de mâncare, culesul resturilor de orice fel pentru a supraviețui viața de toate zilele.

„Durerea cea mai mare a celor săraci în prezent este lipsa de comunicare. Când i-am întrebat ceva nu se mai opreau, în final munca cea mai grea a fost să selectez din aceste singurătăți câte două minute, dar fiecare a vorbit citeva ore ….“, declară Agnes Varda despre dificultățile de a finaliza documentarul.

Bucuroase par doar pisicile, apoi cei de la marginea societății care reușesc să uite prezentul cu ajutorul alcoolului sau stupefiantelor sau azilanții care se întâlnesc seara în camine să învețe limba franceză.

Și după șase decenii

Artista respectată de peste 6 decenii de toate forurile renumite ale cinematografiei, bucurându-se de nenumărate premii internaționale, intră în dialog fără urmă de ezitare, cu căldură și înțelegere față de cei mai singuri: cei care nu mai au ce pierde. Casa de producție a filmelor lui Agnes Varda, fondată în 1954, funcționează și astăzi în regie proprie, ea fiind ajutată de copiii săi și un cameraman.

Moartea, arta și PATATOUTOPIA

Agnes Varda nu ocolește nimic, moartea ca și viața sunt pilonii artei, iar arta este sprijinul fecund al vieții ce trece prin noi. Despărțirea de regizorul și soțul ei Jacques Demy este pentru La Varda la fel de poetică precum revederea după ani de zile cu nevoiașii aruncați în sărăcia cea mai crunta, la margine de oraș, dormind între cartoane, dar visându-se liberi.

Un lucru nu se vrea doamna filmului francez: un critic al societății actuale, nu vrea să judece, nu vrea să apostrofeze….

Documentarele divei franceze, ce par filmate pe vârfuri printre tonele de deșeuri umane, redescoperind ecuația splendorii și într-un cartof în formă de inimă, „Patatoutopia“ pentru care Veneția i-a căzut la picioare, vor rămâne.

Publicul din Köln a onorat-o la adevărata ei valoare: o sală arhiplină, cu flori, cuvinte de mulțumire.