Tivon, Nov. 2001


BIANCA - Încercare de “ biografie “ cu propriile ei citate

( “ PUTEREA CUVINTELOR “ )

Micile luminițe aruncă nada amintirilor spre Iașul unde zăpada era molfăită de cizmele amintirii (6), desfăcînd în mii de fire ghemul cel vechi al amintirilor de aur (50), lăsînd în urmă albume pline cu decupări de poeme, premii și vise (5) din vremurile pălmuite (28).

Sufletul i-a vibrat marcîndu-i copilăria (15), în special datorită muzicii - singurul lucru frumos care îi aparținea fiind sunetul viorii - care nu falsifică rezonanța ei (18), cînd chiar un fir de nisip încolțește pe cînd din fundal se aude Balada lui Ciprian Porumbescu (15), cînd improviza pe o coardă (27), coarda sol - plină de prospețime, vocea omului transpusă de Paganini (9).

Atunci, la vremea tinereții, cînd nu te doare decît sufletul (51), a cunoscut și dragostea - primul impuls erotic al mâinilor necuprinse (29), cînd puterea cuvintelor lui făcea ca doar de la prima silabă să-i simtă bătăile inimii (10), cînd implorarea de a-l ține de mână îi dădea speranța zilei de mâine (15) iar privirea sa luminoasă - aripă și vis cu stele (16) ; și a iubit mult mult (26), gîndea că poate să topească, cu răsuflarea, stalactitele (34). Se simțea fericită, pentru o clipă nestăpânită și rară (37).

Bianca a trecut prăpastia tapițată de rezonanțe între trecut și viitor (31), zburînd cu trenul amintirilor în oglinzi paralele (46), chemările zăpezilor fecunde lipind ciob cu ciob la porțelanul minții (33)
Și-a luat cu sine steaua (11) căci poporul rătăcitor e într-ânsa (12), i-a făcut luciu (11) și a purtat-o ca scut (5). S-a îndreptat spre malul presimțirii (29) pe podurile de peste mare (29), cu cântecul uitat al dezrădăcinatului (30).

A găsit o țară sfântă care devine amețitoare, te apără de toate relele de cînd e lumea și pământul, Amin ! (27). Aici va fi cândva bine (27).
Ajunge în Haifa zidurilor de sprijin (45), un cerc magic necesar (50), sau în Ierusalimul - cu străzile pline de binecuvântări (61).

A continuat să scrie, nu totdeauna a fost corect înțeleasă : strângea mereu din dinți cînd cei nepregătiți citesc mereu cortina (7). Va plăti cu izolarea (14) ; hei ! nimeni nu-i cu ea ? (47) ; nefiind sufletistă prețuiește mult mai mult (17) - precum crede, esențialul - de referință - fiind în inima ei (19). Îi place să comunice printr-o trăire fără răspuns (29) ; suportă durerea dar nu și amețelile (48) ; uneori acceptarea e necesară, un sâmbure de adevăr trebuie înghițit (52) ; cînd țâșnește adevărul crud - nu se poate inventa surzenia, muțenia sau orbirea … drept
scut (53), cel puțin - o apărătoare mentală forțată de împrejurări (50).
Se consideră propriul său judecător, se devoră prima ; se întâmplă că, vrînd să spună lucrurilor pe nume, un vârtej o scufundă - o ridică la suprafață, doar o secundă, înainte de înec (31) ; neînțeleasă afacere de cuvinte plisate (35).Se întâmplă și pagini albe - ce sînt ca o zi din viața ei pe care nu poate s-o umple (33), dar crede în lumina întunericului (49), în transcripția luminii (45).
- 2 -
Puterea cuvântului ne va supune și sârguința eliptică de a presupune și a spera (25), cuvântul fiind o nesecătuită armă (36) ; în universul limitat al cuvântului dresat de molii, suntem mânuiți cu sfori invizibile dar bine calculate, neînțelegîndu-se om cu om (40). Secretul puterii poemului, frica anonimatului, frica depărtării (52). Energia poemului (47), poemul fiind cifrat (45).

Timpul - o preocupă cu insistență : odată, nu simțise încă cum totul e trecător (55) ; clipa îi aparținea întrutotul (7) ; ceasul lui Dali curge ca nisipul de pe mal care dispare la atingere … (44) ; prea târziu a ajuns scrisoarea neuitării (43) ; nu avem timp să ne decidem îndeplinirea (39) ; diagrama reabilitării nu are timp prielnic (33) ; deducțiile sub amenințarea clipei irosite (9).

Construiește castele de nisip care țin (51), îi surîde sufletul în oglindă (6).

Niciunul din noi nu a găsit cu cale să se-mpace cu sine (30). De ce mă supui tu, cel verificat de aștri și sori ? (35). Oricum, bătrânul salcâm pe marginea lacului meu - ne va supraviețui, firește (39) ; pe cînd partenerul înfulecă din belșug aerul curat, ei îi lipsește tocmai aerul (55).
Întâlnește ecuația orbirii : el era convins că dreptatea e a lui, ea era convinsă că omul nu se poate schimba în timp atât de mult încât s-o poată umili ; ecuația orbirii devenise mută (58) ; el înțelege totul, numai ea e nedecisă (52).

Încă nu a pășit pe covorul roșu derulat pe scările lumii (34).

Bianca știe că te recunoști învins de tinerețe, îți iei bicicleta ergonomică și pleci de acasă, zeu (52) însă privești apusul soarelui, grandoman, ca pe o binecuvântare (44), cu îndurarea odihnei (51), abuzînd de propria-ți disponibilitate (50), cînd totul e istorie și nostalgie (49)…
Se gândește la destin - nespus sau spus la infinit, o movilă de aur aruncată în mare, cuvinte de nisip (46) ; spre luceafăr - aerisire deplină (50).


Zitta Blutstein
apărut în Minimum, red.șef Al.Mirodan, 1 iulie, 2005