BÃ, ROMÂNII MEI

Dacă într-o țară se ajunge în situația în care doar politicul să decidă în interiorul mecanismelor societății, atunci această țară este profund bolnavă.
Poate din această cauză întreaga nădejde pe care o trăiesc românii este legată de politicieni și de guvernări. Adică este legată de boală...
Politicienii reprezintă, de fapt, scuza eșecului nostru ca popor. De multă vreme politicienii nu există pentru a conduce, ci pentru a avea noi pe cine să acuzăm. Ei împlinesc incapacitatea noastră, criza poporului român. Iar ca o ironie față de speranțele românilor, clasa politică se prezintă într-un anume fel, pe înțelesul vostru.
“Prin absurd” este metoda cu care se pot demonstra (rezolva) toate problemele românilor. Pentru a avea răspunsuri în ceea ce ne privește, de fiecare dată trebuie să presupunem ceva.
Românii au ajuns să nu mai aibă obiective ca popor. Iar la nivel individual, speranțele lor sunt pline de duioșie. Deși sunt înfometați, istoria românilor pare sătulă! Parcă am purta pe umeri o oboseală genetică. Ori din prea multă existență, ori din haotică amestecătură. Ca intensitate, ca vitalitate, românul trăiește minim posibil, doar atât cât să nu moară din picioare. Probabil, de asta își reprezintă orice banalitate ca fiind un act eroic. Și istoric vorbind, împlinirile firești, naturale (Independență, Unire etc.) le vedem ca realizări grandioase. Există, totuși, o evidență în acest sens: respectivele reușite istorice sunt extraordinare,excepționale, doar în raport cu posibilitățile noastre...
Românii se pot mântui ca popor numai prin reprezentanți. Așa a fost mereu în spațiul nostru de manifestare istoric. Suntem un putregai redat ochiului lui Dumnezeu doar prin fosforescența pe care o produce. Să-i înțelegi pe romăni - iată deznădejdea puterii de a judeca!
Prezentul de acum ne duce spre moarte, iar un prezent gol este finalitatea istoriei.
La români, nu viețuirea este de luat în seamă, ci supraviețuirea este cea ancestrală.
Acest neam de poeți înnăscuți nu a avut în istorie decât vocația tăcerii, disimulată bine într-o vorbărie aiurea, într-o veselie și o tristețe trăite anapoda. Chiar și în acest stadiu în care am ajuns, tot vorbele vă impresionează cel mai mult. Nu înțelege nimeni că acestui neam nu-i trebuie profeți, îi trebuie mâncare. Apoi om vedea ce-o să mai fie.
Destinul românesc încă se fabrică accentuat doar cu vorbe. Rușii știu să joace, sârbii știu să lupte, ungurii știu să facă politică, bulgarii știu să conserve castraveți și ardei, iar românii dau din gură, dar și asta, tot fără să știe...
Suntem un popor ignorant care nu a învățat nimic din propria istorie. Putem preamări oricât dorim această istorie, tot fără ea e riscul să rămânem!
În toată existența noastră bimilenară nu știu dacă am reușit vreodată să fim națiune măcar 50 de ani! Sunt sigur doar de un lucru - transformarea noastră din popor în populație de viețuitoare continuă. Și ce face românașu’ în tot acest timp? Împovărat de treburi, își trăiește lenea și neatitudinea, ambele cu tărie sangvină. Până la moarte.
Nu vreau o Românie care să agonizeze singură în vreun șanț al Europei, fără nimeni alături, părăsită de marile vocații profetice din care s-a hrănit. O Românie singură, chiar fără românii ei.

Gazeta de Gorj Nr.7 - 16-22 martie 2001