Stau cu gândul pe o frunză și mă legăn cu ea,
Amintirile rătăcite prin crengi
Scutură copacul existenței mele.
Mă simt scoarță bătută de vânt…

Ochii mei stau pe ramura cea mai de sus,
Dar se tem să privească spre înalt
Căci cerul se-apropie cu o viteză nebună
Și într-o clipă totul dispare:

Plutesc într-o mare de absolut
Nascută dintr-un simplu strănut
Al cuiva care-și leagănă gândul
Nu pe o frunză ci pe un nor alb…

Eu sunt doar un vis ne-mplinit
Al unei clipe care s-a rătăcit
În drumul ei spre veșnicie…

Și mă tem să privesc spre pământul negru,
Căci simt cum se cască prăpastia uitării.
În zadar vorbele mele se agață-n ecou,
În zadar lacrimile mele stropesc rădăcina:

Copacul meu se scutură de amintiri.

Și ce mai există dincolo de memorie?…