Suflă vântul vaiete și vifor,
nu se mai aude glas de clopoței,
ninge cu dor pe tristele gânduri,
plânge mama, plâng copiii ei.

E Crăciunul... Mama-i singură pe lume,
copilașii în țară i-au rămas,
emigrase ca să aibă ei o pâine,
doar că sufletu-i rămase tot acas’.

„Mama pentru voi trudește la străini”
le-a scris ea în ultima vedere,
însă-s mici copiii și nu înțeleg,
ei plâng după mamă, nu după avere.

Suflă vântul rece și pustiu,
jalea peste mamă se abate,
cântă ai mici în țară un colind,
ea-i aude parcă din străinătate.

Plânge de singurătate și de dor
biata femeie, rătăcită prin lume,
„Crăciun fericit!” le murmură-n gând
copilașilor ei, numindu-i pe lume:

„Crăciun fericit, copiii lu’ mama,
îngerii mei, Ionuț și Maria!”.
Dar cei mici nu aud decât vântul
cum le înfășoară în frig copilăria.

Nu e mama la piept să-i încălzească
așa cum făcea nu demult,
nu mai e mama să le citească o poveste
sau să le îngâne un cânt.

Mama emigrantă plânge amarnic
iar banii cu nimic n-o ajută...
În România, sună de acum clopoțeii
și noaptea cea sfântă e chiar sfântă.

Ionuț și Maria adorm în pătuțuri,
adoarme și mama în patul străin.
Ninge trist pe tristele vise,
ninge cu dor, cu venin.