Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinație: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ține seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliștile noastre
Și suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiți de imaginile morții tale

Cu fruntea- fereastră veghem suferința
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exiști
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveșmânte de apropape cum te-nveșmântă de departe
speranța noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Și când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Și când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Și muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al brațului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărți
de lumină
În spatele ferestrei care privește spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi și cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă și acestea cu o singură
destinație: Tu!