Stau în fața colii albe și aștept
Revelația de a ieși din mine însumi sub formă de versuri gnomice,
Prozaicul să-l destram în sensuri entități ce reflectă persuasiv și deștept
Reflecțiile unor arii intime circumscrise unor ogive gotice.

În nemișcare îmi tund timpul hirsut
Și-mi aud axonii deplasându-se cu viteze luminice
Purtând necuvintele prin sinapsele îngemănate prin al gândirii rut,
Scoase prin voințe ce supun bolile timpului din bolgii zilnice.

Stau și nemișcarea țipă ca un logos tăiat
De sensul primordial răzvrătit în echivoc nonsens,
O transform într-o muțenie de logos împăiat,
Iar nonsensul în principiu ultim explicând mistic al lumii sens.