Nu, nu pentru că atunci când am ieșit
din pântecele mamei
mi-am uitat nădejdea înăuntru.

Nu, nu ca să mă ascund de sentimente culpabilizatoare
te strig dintre cârduri de rațe negre,
ci pentru că ele se întorc de unde au plecat.

Nu, nu pentru miile de sms-uri
în care-mi uitam îndoielile
te cuprind acum în palme.

Nu, nu pentru femeile din ochii tăi
șoptesc goală pe la colțuri cu îngerii și frunzele,

Nu, nu mă mai căuta să întrebi ce culoare are iarba,
mi-am uitat pictat chipul pe aripa
îngerului ce aduce ploaia.

Apropo,
poate cineva să-mi împrumute un chip
și o nădejde?