tăcerea ta încetează când sting lumina,
cri cri obsesiv suprapune clișee nou-născute,
fir de ață atârnă-n semn de întrebare,
două cești de cafea clipesc nemișcate

semiveghea e doar o stare de cernere și nesimțire
în care mă dilat,
cordonul ombilical mă ține doar până la ieșire,
pe trepte,
în golul acela tocit de prea mulți pași,
unde pot cădea fără să mă frâng,
(la decorporări alții se pricep mai bine)

într-un sfârșit
păsările mi-aplaudă zborul înalt

dar de ce stau de povești?
poezia ar începe așa:
tu mă chinui, dar eu nu te las, totuși, să dispari