Blânda Muribunda

ea nici nu mă privea,
dar, pe chipul ei,
zâmbetul palid era deajuns să știu
că nimic rău nu mi se va întâmpla,
chiar dacă cerul, în mânia lui,
și-ar frânge bolțile
spre a preface în pulbere
a pământului hazna.

rău am zis?

veșmântu-i alb era
un abur prețios,
ce trupu-i diafan acoperea,
până la glezne,
puțin mai jos,
lăsându-i goale doar tălpile roz
ce nu sandale ar purta,
ci aripile îngerilor pletoși
care slugarnici s-o ajute să zboare,
deși nevoie n-ar avea.

în creștetu-i,
parfumul blond
ar fi deajus să ademenească Vântul,
pe care ea să-l încalece,
s-o poarte ca gândul,
hrănindu-se cu lapte din pieptul ei ce socot,
l-ar cerși tânguindu-se ca un rob
al fierbintelui drog,
plonjând în visare.

eu parcă așa o vedeam:
înger scăldat în sânge,
atunci când o priveam
cum moare.