Coatele-mi cuminți vor trebui învățate să izbească,
ademenită de vraja fiecărui miros urban
de carne-n mișcare
m-acopăr cu ele până peste cap,
am înăuntru o coajă invizibilă de rugină,
m-am născut între pânze negre-aurii,
pe fundal merovingian,
toate generațiile mă-mping, ascuțite,
spre ultima unire cu bestia nisipurilor,
port lângă tâmple cifre roșiatice, lacrimile
se-adună-n căușul palmei,
rostogolindu-se haotic
spre ierburile amare din indiferența
cu care-ți șoptesc, desenându-ți
cercuri concentrice pe frunte:
Ești frumos ca o felie de pâine prăjită cu dulceață
și ceai fierbinte, lângă soba bunicilor
din amintirile cu care-mi acopăr uneori rănile,
iubitul meu,
al meu,
al meu,
îți par sirenă, foame, voci, copil,
uimire, plângere, dorință răgușită,
mă vei uita ca pe-un ghem singur
pe-o bancă veche.