Pășesc încet pe cărări uitate de viață.
Veșmintele negre ce mă acoperă sunt rupte,
Rupte de spinii ce merg pe același drum cu mine.
Părul negru îmi acoperă fața ... plâng.
O atmosferă de coșmar e în jurul meu.
Am venit de la înmormântare.
Am înmormântat iubirea.
Și în mine a rămas un mare gol.
Șșșșt ... lumânarea încă arde.
Dar sufletul iubirii mă înconjoară ... râde.
Și stinge lumânarea.
Am obosit să tot caut drumul,
Nu ajung nicăieri.
Cad, și noaptea e peste tot.
Sufletul iubirii a plecat și a rămas un vuiet.
Lacrimile mă îneacă ... în lacul suferinței.
Spinii cresc în jurul meu
Și pământul se amestecă cu lacrimile ... noroi.
M-am murdărit cu suferință.
Nu mai pot ... mă doare prea tare.
Frigul s-a împletit cu noaptea.
Tremur și mi-e frică.
Vreau să plec, dar nu am unde, nu am cum.
Nu are cine să-mi arate cărarea luminii.
Și văd lumina în sfârșit ...
Dar e prea târziu, mi-e frig, somn, frică
Și mor cu ochii înlăcrimați spre raza de lumină.