bărbatul-poem


versul a spus câteva lucruri nicicând o poveste completă
ne petrecem atât de mult între rânduri și nu putem reafla condiția perfectă
asta nu e rimă, nici măcar un sărut clasic nu e, nu știu ce se-ntâmplă cu ea
de numai scrie și asta mă îngrijorează

eu sunt ca o plasă în mine se prind și se sufocă diferite animale,
de la monștri până la târâtoare fantastice, până la jumătatea piciorului ei
merge mâna, mai departe și-a înfipt în coapsă un sens interzis
nu suntem niciodată disciplinați pentru că suntem-nu suntem vii și cenzurați…


în mai puțin de două zeci de minute totul se va preface în versuri
nu va rămâne palpabil decât genunchiul bărbatului-poem.
și vechea obsesie a fluviului care poartă cu el gânduri în putrefacție,
sărutări pudice și desuete, jalea cântecului de pe malul celălalt,
albastrul vechi ca un vin de mănăstire.
în mai puțin de douăzeci de minute totul va fi acoperit de apa gălbuie,
apă ca la robinetele din taberele școlare.
am să aud corul bisericii ca la un prohod al visului
necoagulat încă proaspăt
precum coarnele unui cerb mă va împunge în timpane
corul acesta al treziei târzii.
în mai puțin de douăzeci de minute pe tine te va aduce textul acesta
într-un plan al i-realității imediate aici ai să mă găsești pe mine
cuibărită în carcasa telefonului mobil. „ant the night comes on…”
număr secundele până în viitorul apropiat.

dincolo de logică, din fruct iese un bărbat cu pumnul plin de semințe
(doar atât pot urmări din imaginea asta)

război psihologic grăbit să încheie cu o înfrângere a fluviului.
nu fac decât să umplu mănăstiri cu păcate dulci-amărui.
zile de post încheiate cu ospețe. -in the deathcar-
am căutat cu lumânarea malul celălalt, malul lacului parcă creat de noi
asemenea unei inscripții în ecran. am găsit totul inundat
înainte de termenul anunțat, apa depășise cu mult cota,
bărbatul-poem făcea semne disperate și târzii din mijlocul tunelului acvatic.
o tăcere cu picioare lungi se va tolăni peste lac ca o pasăre al cărei nume l-am uitat.
musafirii nepoftiți vor fi alungați cu tunete și fulgere.
dacă sămânța va rodi pe coapsele bătrânului animal rănit
atunci ne vom dezlega limbile pentru o nouă geneză.


ca și cum ai știi fiecare cuvânt pe care urmează să-l scriu/ spun/ arunc în neant/ în tine.
ca și cum trupul meu ar fi o frunză de septembrie
într-o palmă bătrână care a mângâiat toate canapelele de piele din oraș.
îmi umezesc buzele ca să pot tăvăli cuvinte prin iarba uscată.
„it seems so long ago”, vremea aceea de vară fără costume de bal mascat.
ca și cum mi-ai trimite mesaje conținând numai puncte de suspensie,
mesaje din țara punctelor, a întreruperilor neîntrerupte. și eu m-aș preface,
pe rând și în zadar că rândurile mele ba sunt, ba nu sunt pentru tine tu care zile în șir
mi-ai trimis cuvinte în loc de flori cuvinte-ca-florile-
cuvinte pe care eu le atârnam de glezne, de lobul urechii sau de ferestre.
ca și cum ar fi răsărit un curcubeu din perete, ba nu, ar fi explodat,
după o ploaie torențială omniprezentă
și îngerii ar fi strigat „aleluia!” din turnul de fildeș, și tu te-ai fi apărat zadarnic
împotriva unei avalanșe de dragoste ce venea din tine.
acum tot ce fac e o rupere a convenției, o desfacere a cătușelor
care au săpat adânc în carnea de pe încheieturile textului.
arunc de pe mine pătura, ascund frigul în dulap,
am să-l mai trezesc doar iarna viitoare. acest „ca și cum” e un calorifer
care îmi înroșește obrajii ca o mângâiere…
ce privești tu aici e un fals sfârșit, anunțat în fiecare zi ca o știre de ultimă oră.
va locui aici un scris-în-somn care te aduce și pe tine cu el
din țara aceea îndepărtată
un somn trezind amintiri, somn în care nu uiți nimic,
degeaba strigați voi „ochii care nu se văd se uită”
eu iubesc numai ochii pe care nu-i văd niciodată.
scrisul ăsta ca un automobil vechi n-a reușit vreodată
să-(și) spună povestea a pus frână la fiecare semafor
a dat prioritate la fiecare intersecție acum va rămâne fără combustibil

scrisul ăsta e o durere surdă în plămâni;
n-am privit/primit decât buzele bolnave ale poemului șoptind în delir
despre dorința de a-și primi libertatea să se răspândească în aer
să respire în afara mea.

copilul…o amintire vaga a vaginului tău spulberat în râsete,
lumiiiină, sssunete șerpoase pe pernă
zăpada dansând cu lupii peste imaginea brazilor incendiați
care mă vor înconjura și anul ce vine cu toată dragostea lor
ca o tandrețe a unei specii viitoare

Notă: text scris împreună cu Roxana Eichel