stolul de sărutări

lady forceps terminase de făcut controlul și nici prea mult timp
nu-i luase treaba asta murdară, își desfăcu picioarele
și începu să vorbească:
-e clar, ești omul final, încă mai poți să alergi prin lume
să-ți împăiezi privirile cu toți trecătorii
la tine a venit un înger, l-ai refuzat,
apoi te-a vizitat o coasă, ți-a tăiat o jumătate din casă,
marele cosaș trăgând lunga lamă metalică peste lume
nu te-a găsit însă, plecaseși să alergi prin orașe
nu te mai întreb ce-ai găsit acolo, ești liber
în camera asta cine știe cât timp, noi nu putem
să-ți facem nimic, te lăsăm să-ți dai seama cât ești de
inutil

nu ascultase și nu-i auzise ieșirea pe ușa din spatele
interminabilului pat căruia nu-i putea prevedea marginile
un cor de sunete culese de pe cineștieunde făcea zgomot
sfâșietor în creier, câteva urmări dintr-o primăvară,
unele nopți în care femeia foșnise din pulpe și în rest
de pretutindeni ridicându-se aceeași plescăială ritmică,
aceleași plesnete de limbi pe toți pereții și lanțuri
apoase de secreții dansând ca șerpii pe toate clădirile
din oraș

„noi nu putem să-ți facem nimic”, dar eu nu fac
nimic nimănui, sunt omul-final, locuiesc pe deal
și o iubesc, altceva nu mă interesează
orașul roșu tresare, în cârduri negre insomniacii
fac un cor de sunete ciocnindu-și sculele metalice
în niște fâlfâiri uriașe păsările negre fac stol de sunete peste
oraș și coboară fără grabă și fără sens, omul-final vede
cerul mai aproape, dar știe că nu e decât efectul unui
distonocalm, e singur în parc, din cerul de
păsări cad pene de scris, o tipă de 40 de ani trecută
cu 7 cărări în lesă le culege
-fetiță scumpă, în ce ai strâns aceste pene ascuțite care
toate înfipte bine ne-ar costa un om?
-le păstrez între filele unei cărți pe care el a scris-o
pentru mine, a scris atâtea pentru mine, sunt
de acord, dar dacă se va întoarce să nu-și caute prea
mult vechile obiceiuri
stolul de ciori cobora în crengi, se simțea supărat
iar isadora dispăruse și parcul trebuia părăsit

se întinse în pat confortabil fără ferestre, fără vizitatori
câteva idei îmbrăcate de sărbătoare valsau pe pereți
„aici nu vei primi nimic, ai refuzat îngerul, ai refuzat moartea”
nimeni nu-ți va mai face nimic
cu mâinile întinse pe lângă corp începu să-și asculte
gândul:
„femeie a cerului din care a ieșit pământul albastru
tânăr ca tot ce atinge apa pură a ploii tale
redă-mi femeia albastră și timpul în care i-am prins
vântul de vest în păr și brățară din șerpi cu clopoței
de picioare, pentru 7 faceri a câte 7 morți
nu mă lăsa să pier pe cale
a cerului femeie din care pământul a ieșit albastru
albastra femeie a celor făcuți din pământ
spre veșnicul câmp al tuturor celor desfăcuți de ei înșiși
îndreaptă zborul stinge pașii”, buzele îi fremătau ceva
despre femeia cerului
ieși din apă și solzii începură să i se usuce, îi era sete
ar fi băut vin roșu ca întotdeauna, se întinse cu mâinile
pe lângă trup în iarba pufoasă, își schimbă culoarea în verde
își închipui că miroase a verde, strivise deja vreo 2 metri pătrați de
femeie verde între firele de iarbă o virgină unică dorea
ultimul dans înainte ca această câmpie să devină autostradă

apăsă accelerația, ziua frumoasă abia începuse, motorul
trăgea admirabil, schimbă viteza într-a cincea și își lăsă
mâna pe coapsa ei, își amintea perfect că în locul acela mâna
i se odihnise singura dată, de la nașterea pământului albastru
degetele, palmele făcuseră pereți, cuie, ciocane, paltoane
și unele ritmuri amețitoare,
apăsă accelerație, noaptea de iarnă abia începuse, ningea
ca în ianuarie 2003, fără vânt și fără cuvinte mașina
alunecă, bruscă frâna și dansul virginei se întoarse
stolul de sunete se repezi în parbriz să rupă cu dinții din stergătoare
trase de schimbătorul de viteze a doua intră
întotdeauna mai greu, păsările negre năpădesc câmpia verde,
într-o ambulanță roz aparatele încep să bâzâie, sirena să zbiere
„îmi imaginez că și poeții au orgasme, iar eu n-am nimic
de pierdut”, băgă piciorul în frână și simți o durere

am știut întotdeauna că exiști undeva, nu mă întrebam
cum arăți, eram sigur că-mi placi, îmi imaginam însă ce faci
rochii de vals și zâmbete prin oraș-cimitir,
fiecare seară să conteze și nu mă puteam hotărî
să te întâlnesc
ambulanța roz ca un drac călare pe fularul îngerului
refuzat de mine mă duce în uter, cărare de păpuși
pentru care nu vreau să spun că-mi pare rău, halatele
astea albe nu știu că sunt garantat să trec de 7 morți
prin 7 gări și mai multe tunele, am să iau din trusa de
prim ajutor un topor și-am să le tai capetele, lovituri între
umeri și nări, loviturile nu mai nasc cuvinte, în ambulanța
roz cântând pentru moartea copiilor sunt tăietorul
de lemne în pădurile veșnice, nu e decât un stejar
putrezit, se va prăbuși cu un cârd de sunete
un stol de păsări o să coboare să-l ia, nimic altceva
nu mă interesează pun mâna pe topor.

Hei lady forceps, vreau o pauză de cafea și un telefon!
Nimic
Hei lady forceps, vreau o pastilă pentru gripă și un săpun!
pentru părțile intime
Nimic
Nimic nu trebuie să cer pur și simplu să fac

probabil așa ajunsese aici, îl găsiseră într-un cub de gheață
cu mâna încă pe topor, o unealtă prețioasă dintr-o epocă
glaciară. -Nu mă voi mai atinge de arme
se ridică din pat, deschise ușa și ieși naibii din spital
cine e omul-final, cinevaeu, nu știu, aspectul exterior nu mă interesează
și îl înlătur cu o linie orizontală

e duminică, orele se grăbesc spre o după-amiază cu tine
beau ceai și îmi imaginez că mă opresc din stolul de sărutări
femeie cu ochi negri îmi e foarte dor de tine și reîncep stolul de sărutări.